BISERICA CREȘTINĂ BAPTISTĂ
[Cum,unde au apărut
Baptiști] [Istoria Baptiștilor din România] Baptiștii s-au conturat ca o mișcare creștină
in perioada imediat următoare reformei protestante din Europa de Apus,
începuta de Martin Luther. Prima biserica baptista s-a format in 1611 la
Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigranți englezi conduși de pastorul
John Smith. CUM, UNDE SI CIND AU APARUT BAPTISTII ? Identitate
Crestina in Istorie Spre deosebire de
alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate identifica
un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John
Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de
"incepator" de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria
baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat
insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in
Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea
"separatistilor". In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei
declansate de casa regala impotriva "separatistilor." A fost primul
care s-a "autobotezat" in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu
care a format prima biserica "baptista." A murit in Amsterdam in
1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti,
John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt,
el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirsitul vietii a parasit
adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.) Numele de "baptisti"
a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios
ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta
"botezului" (in acelasi fel si-au primit numele si
"anabaptistii", re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului
aplicat copiilor). Exista trei teorii
principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista:
teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria
derivarii din separatistii englezi. 1. Succesiunea
neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca
bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se
intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre
Ioan "botezatorul" (baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie
pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica
si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi
trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de
"baptisti" membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte
identice cu bisericile baptiste de astazi. Oricit de
atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi
suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice
"montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor,
albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de
"doctrine" si "practici" care nu pot fi identificate cu
specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au
impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii,
credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale,
preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu
pot fi incadrate in nici un caz in specificul "baptist". In al doilea rind,
teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice
drept o miscare "apostata", lucru inadmisibil chiar si pentru cei
mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii
cu toti excentricii si "ciudatii" din istoria cultelor turbulente
si a declara suvoiul crestinismului istoric drept "apostat",
inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii
baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul
secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de
aproape toata suflarea baptista. 2. Inrudirea
anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau
indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece.
Din gruparea anabaptista au facut parte "fratii elvetieni",
huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica
confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele
teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si
non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu
public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului
saptesprezece au continuat cu siguranta teologia "bisericii
credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri
personale de credinta in Isus Christos", a "preotiei celor din
banci" si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si
reasezata sub autoritatea unica a constiintei. 3. Separatistii din
Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul
religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din
"separatistii englezi" exilati sub persecutie in Olanda, la
Amsterdam. Acesti "puritani separatisti" ajunsesera la convingerea
ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta
si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa
se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta,
miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de
"separare" a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului
Testament, de bisericile "traditionale", anchilozate in forme si
datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia
ei locala, biserica "istorica" a refuzat apelul de intoarcere la
Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti
"eretici". Ironia este ca
"separatistii baptisti" au aparut pe fondul unei alte
"separari." Anglia se separase de Biserica romano catolica pe
vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut
sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon,
papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a
poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de
papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei
trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o
renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a
autodeclarat "singurul suveran al Bisericii Angliei", dar a
incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile
arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat
toate manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si
ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea
crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au
decazut. Dupa citeva incercari de reformare din interior, puritanii englezi,
adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au
devenit "separatisti". PURITANII "Am sa-i fac
sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!" Aceasta a fost amenintarea
rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse
sa "purifice" biserica nationala a Angliei de ramasitele de
ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei. Din cauza cererii
lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in
istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totala
intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta
pentru "traditii" si "invataturi" care sufocasera sau
paginizasera Biserica de-a lungul istoriei. Puritanii n-au fost
un grup de "revolutionari" violenti si galagiosi, ci niste buni
cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte,
unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri
crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de
"crestinism formal" amestecat cu "viciile si placerile
lumii" care inecase orice urma de adevarata spiritualitate. "Maritata"
cu Statul, pe principiul fantezist al celor "doua sabii", biserica
Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si
era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala.
Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la
umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve
de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai
decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile
pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca
Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate,
puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina. In ochii opiniei
publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat
foarte repede ca erau niste crestini "ursuzi" si ascetici, care ar
fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o
uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire
nedreapta. Puritanii nu au fost "dusmanii placerilor", ci ai
pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a
"crestinismului" englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte
buni de pe urma lui. Puritanii nu au
fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de
societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si
sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si
intretineau "sezatori" la care discutiile atingeau un nivel
academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar
poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi
parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza
("Paradisului pierdut" este probabil cea mai cunoscuta dintre ele). Puritanii au fost
aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din
Europa. Dupa domnia lui
Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a
persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in
Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au
inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti.
Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai
doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea
preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui
|nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor "fratilor
elvetieni", care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii
catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor
preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.) Figura nr. 1 arata cum a "evoluat" amestecul de invataturi "nebiblice" in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.
In fata
schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se
autoproclama "pastratoarea adevarului apostolic" si "Roma
neschimbatoare" ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre
"traditia apostolica" si "traditia bisericeasca" exista o
diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie. Aderind la parerile
lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de
inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au
renuntat la "rugaciunile scrise" (cartea de rugaciuni), la icoane
si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de
inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au
despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de
credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din
Europa continentala si au primit in batjocora numele de "baptisti."
Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si
au plecat spre "lumea noua" (1620), exoticul continent nu de mult
descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada
"marii migratii" (1630-1640). Intentia regilor
Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de
personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au
format adunari "separate" de bisericile oficiale si au impinzit
insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au
dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste
conditii, miscarea de emigrare s-a oprit. Prin "restauratia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a "valorilor morale crestine" a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta "bisericilor separatistilor" si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de "toleranta religioasa." Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia. CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE? Asa cum am spus
deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept "apostate"
biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu
credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici
amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale
perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la
revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa
de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!). O simpla lectura a
"crezurilor" bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi
foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la
fel ca marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le
antagonizam, ar fi mult mai bine daca am vedea biserica baptista si
bisericile istorice raspindind astazi concomitent cunostinta despre Christos
in istorie. Ar fi folositor sa
remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o invatatura clara
despre limita peste care o Biserica trebuie considerata "apostata."
Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la
idealurile si practica Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o
mai consideram "biserica". Credem ca orice
Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea prin singele
ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea
vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori
impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este
o alta problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei
"biserici." Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte
biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul, iudaismul,
mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani
intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu
sa stingem "lampa care afuma" sau "mucul care inca mai
fumega". In ce consta
specificul credintei crestine baptiste? In esenta
convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu
ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de
curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din
a se numi "popor al cartii", adoptind astfel Scriptura drept unica
si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu
preluat de la Reformatori este "preotia universala a
credinciosilor", supranumit si "responsabilitatea individuala
inaintea lui Dumnezeu." Figura nr.2 contine
"carta celor patru libertati cardinale" ale
"separatistilor", deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin
sosirea lor pe meleagurile Americii.
Libertatea
sufletului Noi credem in
preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si
responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara
impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern. Libertatea
Bibliei Noi credem in
autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a
Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in
viata Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si
aplica Biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului
Sfint. Libertatea
bisericii Noi credem in autonomia
bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea
Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine
sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de
lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu
daruri pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in
activitatea largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos. Libertatea
religioasa Noi credem in
libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de
religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie
sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale
separari intre Biserica si Stat. In ciuda
asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare
distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au
despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre
"magistratii bisericii". In general, protestantii Reformei sunt
avocati ai "bisericilor teritoriale", suportate si protejate de
Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe noii
nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile
protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor,
baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in
mod voluntar, negind astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea
bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma
de constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu
Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii
asa-numitelor biserici de "credinciosi" sau de "pocaiti".
In acelasi timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate
formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au
"biserici de Stat", ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul
la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini lutherane,
Germania nu este "lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu mai sunt
nici ele "catolice", in sensul exclusivist al cuvintului.
B - botezul credintei
personale A - autonomia Bisericii locale
P - preotia universala a
credinciosilor T - transformarea vietii prin
sfintirea Duhului I - inspiratia literala a
Bibliei S - separarea totala a
Bisericii de Stat T - trimiterea Evangheliei
pina la marginile lumii De ce exista mai
multe feluri de baptisti? Chiar daca au
atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai toate
tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si
in manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de
asociere baptista" este: "Unitate in lucrurile esentiale legate de
mintuire si diversitate in toate celelalte." Miscarea baptista
contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii ecumenica,
baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai
mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre
Arminieni si Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in
vremurile trecute), ci intre cei care imbratiseaza in mod diferit chiar
principiile fundamentale ale miscarii: limitele implicarii in activitatile
politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea familie a
crestinismului istoric. 1. Baptistii
ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative
pina la cele mai liberale. Ei accepta "membralitatea deschisa"
(fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes
deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile
lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de
moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte
militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor
celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea "ecumenica." 2. Baptistii
evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza
sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui
inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In
problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent
pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii,
cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan
local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare,
baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l
denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin. 3. Baptistii
fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de
a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt
de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul "separatist" la
extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de "separare
fata de societate". Ei au vederi profund conservatoare in sfera
activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici
fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma
insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o
astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale. Baptistii aflati in
cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea
misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare. Bineinteles ca
exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica
si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din
lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate. (Informatiile din
acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat
de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3) Tendinte
contemporane Paradoxal, cea mai
mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de
la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor
nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari
comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile "istorice"
cauta sa-si recapete statutul de "biserica nationala", cu statut
privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului). In tarile
democratice si pluraliste, "pericolul" care-i paste pe baptisti
este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice
conservatoare. si iata de ce: Siminta pusa de
"Reforma" si de "separatistii" secolului XVII a incoltit
in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund
"evanghelice in crez si in manifestare". Din dorinta de a colabora
masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe
alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala
numele de "baptista". In conditiile unei
extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un
"sat global", in care multe din distinctiile traditionale, daca nu
vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din
semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile
bisericilor istorice caracteristice mai mult "evului mediu", decit
veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici "ale
comunitatii", in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi
ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in
majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul
exclusiv al "clericilor", ci a iesit din nou in arena publica,
adunind in jurul ei o noua generatie in "poporul cartii". ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIAIdentitate
Crestina in Istorie Cum de au ajuns unii baptisti in Romania
prin ... Rusia ? La 4 Decembrie
1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o "invitatie" prin care
chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile
stepelor rusesti aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta
"invitatie" a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza
supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de
inventivitate si harnicie prin plantarea de "colonisti." tarina
stia ca "invitatia" ei va fi primita cu entuziasm de gruparile
"separatistilor" reformati. Numirea de "separatisti" vine
de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica
protestanta integrata in structurile statale. De cine s-au separat
"separatistii"? Miscarea
separatista a fost o scindare a unor crestini de "reformatii"
protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei
catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in
locul imperiului catolic alte micii "imperii ale exclusivismului
protestant." Din secolul IV si pina in timpul Reformei (sec. XV), Statul
si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman
Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar
episcopii s-au grabit sa "inventeze" dogma "celor doua
sabii", in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca
statut de autoritate divina. Ce este aceasta doctrina a "celor doua
sabii"? Doctrina
"celor doua sabii" a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare,
prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de
"divina." Intreaga "smecherie" a fost rasplata pe care
Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru
instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina "celor
doua sabii" a fost "fundamentata" pe textul din Luca 22:36, in
care Petru ii spune Domnului Isus: "Iata aici doua sabii", iar
Domnul Isus ii raspunde: "Destul." In "interpretarea"
(daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat
lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: "sabia politica",
garantoare a disciplinarii temporale in Stat si "sabia
eclesiastica", garantoarea disciplinarii eterne in Biserica. In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si Stat au existat adevarate "dueluri", in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa, papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela politica a Romei. In ce a constat greseala reformatorilor
protestanti? Protestantii
Reformei s-au ridicat impotriva "ereziilor doctrinare" practicate
de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu
revenirea la invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari
reformatori europeni, Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele
nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si
presati de realitatile politice, au "schimbat un rau cu un altul"
si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In
virtutea aceleiasi "dogme a celor doua sabii", teritoriile
reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca
Romei. Credinciosi principiului ca "preferintele seniorului"
determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput
sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii prigoneau
pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari
de populatie. Catolicii fugeau in teritorii "catolice", in timp ce
"reformatii" se adunau de peste tot in teritoriile
"reformate." Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii
"separatisti." Cine au fost acesti "reformati
separatisti"? Acestia erau cei
care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul "lumii"
si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere.
Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de
compromisurile pe care Luther si Z[ingli incepusera sa le faca pentru
justificarea "razboaielor sfinte", acesti credinciosi
"evanghelici" numiti pe alocuri "frati moravieni",
"frati elvetieni", iar prin alte parti "anabaptisti" (de
la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric
orice forma de asociere cu puterea politica a vremii. In sens absolut, desi
au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte
din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit "separatisti",
indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa
devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina
fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia "celor doua
sabii" cu doctrina "separarii" dintre Stat si Biserica. Pentru ca
"separatisti" au protestat fata de greselile
"protestantilor", ei au primit numirea de "neo-protestanti." Menonitii Aceasta ramura a
"anabaptistilor" este cea mai veche comunitate din rindurile
Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de "trezire". Ea a
fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot,
a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat
sa formeze "imparatia sfintilor" in Munster. A organizat comunitati
in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este
pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de
"presbiteri", fara alte organizarii eclesiastice.
"Menonitii", urmind reformatorii radicali, resping botezul copiilor
si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer
independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar,
juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai
crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta,
savirsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care
include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta
mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri).
Multi menoniti au emigrat ën America si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn
(Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti ën mai toate statele
Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru
"operele de caritate" pe care le fac. Ce i-a atras pe
"reformatorii separatisti" in Rusia? Persecutati si
uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele
"protestante", anabaptistii au primit cu bucurie
"Invitatia" tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o
vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea
Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani,
majoritatea lor "menoniti", s-a indreptata spre sudul Rusiei.
"Invitatia" a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document
semnat de tarina Caterina si care garanta conditii avantajoase pentru
"colonisti": 1. O totala libertate religioasa. Cei mai multi
"separatisti" care au dat navala si au raspuns
"Invitatiei" tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de
"anabaptisti" au luat drumul Rusiei. Cind guvernul german a revocat
in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o
ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind
in comunitati "inchise", pastrindu-si limba germana si cultura
"de acasa", colonistii au prosperat material si au crescut numeric.
Erau fara egal in cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si
proprietari de mori pentru macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and
Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22) Primii colonisti
s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865 existau
deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz. Prosperitatea
materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o
asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in
formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi
pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput
iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput
sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune
("stunden"). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri
la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire
teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884),
care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era
pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia. (Nascut in Germania la
data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia.
In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in
Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea
Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in
Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost
infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia,
Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie
1884) Pentru ca nu se
putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din
Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea "sundista" si-au dat
seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile
lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar
acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre
credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii
candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul
adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea
unor grupari noi, numite "bisericile fratilor menoniti." Bucurosi
de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au
trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine
de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul
comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in
evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in
Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare
numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor
local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale,
Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor
Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda
tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita
lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de
membrii. Cum au ajuns
baptistii germani din Rusia in Romania? Fervoarea
evanghelistica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din
doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor
ruse. Colonistii n-au
privit cu ochi buni marirea numarului acelora care "tulburau" viata
comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la "sfintire."
Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor
german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi
ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de
"excesele" de evlavie ale baptistilor. Pe de alta parte,
autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara
resimtea dureros faptul ca "strainii" o duceau mult mai bine din
punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii
si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din
partea "baptistilor." In rivna lor misionara, germanii baptisti au
predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa
ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de
aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii
baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si
Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au
fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii
botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care
treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul
"noutatilor" Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rind intii la
mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat
toate privilegiile garantate prin "Invitatia" si edictul dat de
tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau
astfel siliti sa traiasca sub aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti
cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia legilor, germanii au dus-o
chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a
interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar
fortati sa-si ia nume rusesti. Sub presiunea
evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania.
Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa
inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia. Prin anul 1924,
dupa ce comunistii rusi interzisesera "orice propaganda straina" pe
teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta
material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in
Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist
Conference, pag. 309). Majoritatea
germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca "discret" prin
Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in
Rusia, ei n-au avut de ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua. "Invitatia"
tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare
ale "separatistilor" germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia
si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre. Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina. CITI BAPTISTI
SUNT IN ROMANIA? Inceputurile
miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru
populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara
si romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste
din Romania era: 1. Uniunea
Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919) 2. Bisericil
Maghiare 9.043 99 de biserici. Cu
"apartinatorii" (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de
se apropie de 200.000. Totalul
neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ
300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa
Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si
unele fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului. Cum au ajuns
baptistii in Romania? Inceputurile si
evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat
deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice:
germani, maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au
petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii
politice, unite abia in anul 1919, cind s-a format Romania Mare, prin
alipirea Transilvaniei la tara mama. Cum a inceput
lucrarea printre germanii din Bucuresti? Primul baptist
german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a
stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig,
pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul
Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22.
Cladirea acestei Biserici exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o
foarte energica biserica baptista romina. Alti baptisti
germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica
baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub
jurisdictie turceasca. Un al treilea
centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in
Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat
statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica
germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In
prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar
totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei
emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si
fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America. Lucrarea
baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta. Cum a inceput lucrarea printre unguri si
romani? O alta patrundere a
baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania
si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton
Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai
serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta,
i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la
Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a
devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni.
Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, si la unguri si la
romini. Transilvania
gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi
baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a
Rominiei. Biserica baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp
ce Biserica Baptista Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii
(fiind cea mai mare biserica baptista din Europa continentala, cu exceptia
Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din Oradea sunt astazi Institutul Biblic
Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat. Patrunderea
baptistilor in "fostul regat" al Romaniei s-a produs, prin
comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda
opozitiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a
fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin
care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la
intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o
lucrare de misiune printre romini in anul 1912. Dupa unirea
Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in
1919, formind "Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia." Fiecare
grup etnic avea insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila
lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929
maghiarii din Transilvania si rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si
ei propriile lor asociatii. Incepind chiar cu
anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa editeze o
mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la
Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la
Bucuresti. Ca rezultat al
Conferintei de la Londra, Asociatia "Southern Baptist" din America
si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din
Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu
un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti
pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori,
Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei. Ajutati de zelul
lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca foarte
repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930. Care au fost caracteristicile baptistilor
romani? Pe linga aprinsul
lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul "puritan" de
vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de
podoabe si respectind cu strictete Duminica drept zi "a Domnului." Relatiile cu Statul
Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi
intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie
1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial
inchise. Dupa caderea
regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si
au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost
intesate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei
lunara: "Indrumatorul Crestin Baptist." Incepind cu anul
1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restringere a
drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari
evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie:
credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis
o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora
li s-a ridicat "carnetul" necesar pentru recunoasterea ca lucrator
crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru
copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in
prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost
transformati in "marionete" pentru parafarea constringerilor
dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni
si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din
interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in Occident si
cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati
peste hotarele tarii. Dupa rasturnarea
regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat libertatea de
actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt
angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica
Ortodoxa a incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si
sa-i priveze de drepturi pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din
Rominia, in cei opt ani scursi de la Revolutia din 1989, baptistii romini au
patruns cu curaj in invatamintul scolar si in programele de radio si
televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii majoritare
Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte
evanghelice sa formeze un front comun constituind "Alianta Evanghelica Romina."
Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica
Emanuel din Oradea. Ce doresc
baptistii din Romania? A vorbi despre
drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru unii la
fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia
catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere.
Rominia nu mai trebuie sa fie o tara in care o anumita "religie" sa
fie declarata "nationala." Democratia contemporana nu permite
"monopolul" nimanui asupra "sufletelor" oamenilor. Epoca
totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au
ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant
care sa respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice
baptiste au contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de
libertate specific Americii. Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai
Bisericilor baptiste. Este edificator sa aratam ca, in lume, nu exista tari
baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice, tari ortodoxe, tari
luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat o
atmosfera propice exprimarii specificului individual. Incadrati cu totul
in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole
de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite
in Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la
mintuirea copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa
sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la
mintuirea multor romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai
fidela la standardul si spiritul Noului Testament. (Bibliografie:
Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre lectura:
"Istoria baptistilor din Romania", de Alexa Popovici, 2 vol, si
"A short History of Romanian Baptists", Cronicle, 5 (1942): 9-21.
Deasemenea, "A hundred Years of Baptist Life in Romania", Baptist
Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)
MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA
Sfinta Scriptura a
fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea revelatiei
de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura
divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor,
iar continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea
ne descopere principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va
ramine pina la sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor,
si un standard suprem de verificare al intregului comportament uman, al
tuturor crezurilor si opiniilor religioase. Modelul de interpretare a Bibliei
este Isus Christos. Ex. 24:4; Deut.
4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16; 40:8;
Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39;
16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17;
Evr. 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21 II. Dumnezeu Exista un singur si
numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta personala,
inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si
Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in
toate celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste,
adorare si supunere. Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul
Sfint, cu atribute personale distincte dar fara deosebire in natura, esenta
sau fiinta. A. Dumnezeu Tatal. Dumnezeu Tatal
domneste cu cu providenta Sa protectoare peste tot universul, peste toate
creaturile Sale, si peste suvoiul curgerii istoriei umane, facind-o sa
implineasca scopurile harului Sau. El este atotputernic, atotiubitor si
atotintelept. Dumnezeu este un Tata adevarat pentru aceia care au devenit
copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Isus Christos. Atitudinea Lui
parinteasca este indreptata spre toti oamenii. Gen. 1:1; 2:7; Ex.
3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Lev. 22:2; Deut. 6:4; 32:6; 1 Cron. 29:10;
Ps. 19:1-3; Isa. 43:3, 15; 64:8; Ier. 10:10; 17:13; Mat. 6:9 ff.; 7:11; 23:9;
28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Rom.
8:14-15; 1 Cor 8:6; Gal. 4:6; Efes. 4:6; Col. 1:15; 1 Tim. 1:17; Evr. 11:6;
12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7 B. Dumnezeu Fiul Christos este
eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint si
prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod
desavirsit voia lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si
prerogativele naturii umane, identificindu-se complect cu omenirea, dar
raminind El insusi fara pacat. El S-a supus legii divine si a cinstit-o, iar
prin moartea Sa pe cruce a facut posibila rascumpararea omului din pacat. A
inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat ucenicilor drept acelasi
care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer si este
acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al
naturii dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se
realizeaza impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si
glorie sa judece lumea si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare.
Locuieste acum in toti credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna
prezent. Gen. 18:1 ff.; Ps.
2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33;
16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70;
24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28;
17:1-5, 21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom.
1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28;
2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:4-5; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col.
1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim. 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3;
4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan
1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19:16
C. Dumnezeu Duhul
Sfint Duhul Sfint este
Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie Scipturile.
Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste
pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea
si judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea
lor prin nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe
cei credinciosi si le da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin
Biserica Lui. El il pecetluieste pe cel credincios pentru ziua rascumpararii
finale. Prezenta lui in viata crestinului ne da certitudinea ca Dumnezeu il
va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui Christos. El invata si
imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare,
evanghelizare si slujire. Gen. 1:2; Jud.
14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat. 1:18;
3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13;
12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38;
4:3l; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom.
8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14;
4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim. 3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2
Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc. 1:10; 22:17 III. Omul Omul a fost creat
printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si este
coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de
Creatorul Sau cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a
pacatuit impotriva lui Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind
ispitit de Satana omul a calcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea
lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca urmasii lui sa mosteneasca o
natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si din momentul cind
sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor divine si sunt
sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta
partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a
creat Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca
Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca
Christos a murit pentru om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si
merita respect si dragoste crestina. Gen. 1:26-30; 2:5,
7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat.
16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25;
8:14-18, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11 IV. Mintuirea Mintuirea implica
rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor acelora
care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut
prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea
include nasterea din nou, sfintirea si glorificarea. A. Regenerarea, sau
nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care
credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a
inimii produsa de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel
credincios raspunde prin pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul
Isus Christos. Pocainta si credinta sunt nedespartite ca experiente ale
harului. Pocainta este intoarcerea sincera de la pacat spre Dumnezeu.
Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si Mintuitor si predarea
intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul achitarii
depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos
asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea
il plaseaza pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din
partea lui Dumnezeu. B. Sfintenia este
experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou, credinciosul
este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre perfectiune
morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste in
el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din
nou. C. Glorifcarea este
punctul culminant al mintuirii, starea finala binecuvintata si permanenta a
celui rascumparat. Gen. 3:15; Ex.
3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:68-69;
2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17;
Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4;
3:23-25; 4:3 ff.; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor
1:18, 30; 6:19-20; 15:10; 2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes.
1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip. 2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2
Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 - 12:8, 14; Iacov
2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11; Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5. V. Pastrarea
sfintilor in har Alegerea este
scopul maret al lui Dumnezeu, in conformitate cu care El innoieste, sfinteste
si duce pacatosii in glorie. Este in plina concordanta cu vointa libera a
omului si cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viata. Este prezentarea
glorioasa a bunatatii suverane a lui Dumenzeu si este intelepciune infinita,
sfinta si neschimbata. Exclude mindria si promoveaza smerenia. Toti adevaratii
credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in
Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata
din starea de har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii
sa cada in pacat datorita neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant,
subrezind harul si mingiierea lor, aducind rusine cauzei lui Christos, si
disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati de puterea lui Dumnezeu
prin credinta spre mintuire. Gen. 12:1-3; Ex.
19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:18-19;
21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan
1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte
20:32; Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28;
Efes. 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12;
2:10, 19; Evr. 11:39 - 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19;
3:2 VI. Biserica O biserica
nou-testamentala a Domnului Isus Christos este un grup local de credinciosi
botezati care sunt asociati prin legamint in credinta si partasia
evangheliei, care practica cele doua simboluri ale lui Christos (cina si
botezul), care sunt dedicati invataturii Sale, care folosesc darurile,
drepturile si privilegiile investite in ei de Cuvintul Sau si care cauta sa
raspindeasca evanghelia pina la marginile pamintului. Aceasta biserica locala
este o grupare autonoma, care actioneaza in proces democratic sub Conducerea
lui Isus Christos. Intr-o astfel de adunare membrii sunt egali in drepturi si
in responsabilitati. Singurele pozitii distincte recomandate de Scriptura sunt
pastorii si diaconii. Noul Testament
vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i include
pe toti rascumparatii din toate timpurile. Mat. 16:15-19;
18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30;
16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes.
1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15;
4:14; 1 Petru 5:1-4; Apoc. 2-3; 21:2-3 VII. Botezul si
Cina Domnului Botezul crestin
este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si al
Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un
Mintuitor crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de
pacat, ingroparea firii vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos.
Botezul este o marturie despre credinta in invierea finala a celor morti.
Fiind o practica bisericeasca, botezul este o conditie obligatorie pentru a
intra in dreptul de membru al bisericii si pentru participarea la Cina
Domnului. Cina Domnului este
un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin impartasirea
cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si
aniticipeaza cea de a doua Lui venire. Mat. 3:13-17;
26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan
3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16,
21; 11:23-29; Col. 2:12 VIII. Ziua Domnului
Prima zi din
saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie
respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei
morti si trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit
in public, cit si in particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti,
prin odihna de la activitatile muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca
strict necesara si faptele milei. Ex. 20:8-11; Mat.
12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24;
20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10 IX. Imparatia lui
Dumnezeu Imparatia lui
Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot
universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna
voie, il recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia
este teritoriul spiritual al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere
si devotament copilaresc fata de Isus Christos. Crestinii trebuie sa se roage
si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa se faca voia lui Dumnezeu pe
tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi instaurata la sfirsitul
veacului, la revenirea lui Isus Christos. Gen. 1:1; Isa.
9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29;
Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3;
18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13;
Evr. 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22
X. Vremurile din
urma Dumnezeu la timpul
hotarit de El, si pe caile hotarite de El, va aduce in curind sfirsitul
lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil
si in glorie, pe pamint; mortii vor invia; si Christos va judeca toti oamenii
dupa dreptate. Cei pacatosi vor fi aruncati in Iad, locul de pedeapsa
vesnica. Neprihanitii inviati in trupuri de slava vor fi rasplatiti si vor
locui pe vecie in Cer cu Domnul. Isa. 2:4; 11:9;
Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu 8:38;
9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte
1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip.
3:20-21; Col. 1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim.
6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13; Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1
Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11; 20:1 to 22:13 XI. Evanghelism si
Misiune Este datoria si
privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus
Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea
spirituala prin Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii.
Efortul misioanr colectiv este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou
si este poruncit in repetate rinduri in inavataturile lui Christos. Este de
datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca continuu in cistigarea
celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si prin orice
alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos. Gen. 12:1-3; Ex.
19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10;
24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15;
20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11;
1 Tes. 1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17
XII. Scolarizarea Scopul scolarizarii
in Imparatia lui Christos este asociat cu activitatile misionare si de
caritate si este finantat prin suportul liber consimtit al bisericilor. Un
sistem scolar crestin adecvat este necesar in implinirea programului de
maturizare spirituala pentru poporul lui Christos. In educatia
crestina ar trebui sa existe un echilibru sanatos intre libertatea academica
si responsabilitatea academica. In orice relatie ordonata a vietii umane
libertatea este totdeauna limitata, niciodata absoluta. Libertatea unui
profesor care activeaza in scolile, colegiile si seminariile crestine este
limitata de supunerea fata de suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul
autoritar al Scripturii si de scopul distinct pentru care exista scolile
crestine. Deut. 4:1, 5, 9,
14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11; Prov.
3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20;
Luca 2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim.
1:3-7; 2 Tim. 2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17 XIII. Darnicia Dumnezeu este sursa
tuturor binecuvintarilor temporare si spirituale; tot ce avem si tot ce
suntem ii datoram Lui. In administrarea posesiunilor lor, crestinii au o
indatorire de ordin spiritual, o chemare sfinta prevazuta in Evanghelie si o
preocupare dictata de natura slujirii lor in lume. Ei sunt deci sub obligatia
de a-L servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor si cu tot ce au din
punct de vedere material. Crestinii trebuie sa recunoasca faptul ca toate
acestea le sunt incredintate pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu si
spre ajutorarea altora. In conformitate cu Scripturile, crestinii trebuie sa
daruiasca din ceea ce au cu bucurie, in mod regulat, sistematic, proportional
cu venitul lor si de buna voie pentru innaintarea cauzei Rascuparatorului pe
pamint. Gen. 14:20; Lev.
27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23; 25:14-29;
Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom.
6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip.
4:10-19; 1 Petru 1:18-19 XIV. Cooperarea In masura in care
realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie sa se organizeze in asociatii
si conventii pentru cooperare la cel mai inalt nivel in atingerea scopului
maret al Imparatiei lui Dumnezeu. Astfel de organizatii nu au insa nici o
autoritate unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un
caracter voluntar si cu scop consultativ si sunt destinate sa stimuleze, sa
combine si sa directioneze in cel mai efectiv mod energiile poporului
crestin. Membrii bisericilor Nou Testamentale trebuie sa coopereze unii cu
altii pentru innaintarea lucrarilor misionare, de educatie si de binefacere
care duc la extinderea Imparatiei lui Christos. In sens Nou Testamental,
unitatea crestina este definita drept o armonizare spirituala si o cooperare
voluntara a diferitelor grupe din poporul crestin care urmaresc implinirea
unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit si justificata chiar si intre
diferite denominatii crestine, atunci cind scopul urmarit este el insusi
justificat si cind aceasta cooperare nu implica o incalcare a constiintei sau
un compromis al loialitatii fata de Christos si fata de Cuvintul Sau asa cum
este el revelat in Noul Testament. Ex. 17:12; 18:17
ff.; Jud. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neem. 4; 8:1-5; Mat. 10:5-15;
20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.;
4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Cor 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Cor 8-9; Gal. 1:6-10;
Efes. 4:1-16; Filip. 1:15-18 XV. Crestinul si
Ordinea Sociala Fiecare crestin
este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui Christos
atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele
folosite pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor
moravuri intre oameni pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt
inradacinate in renasterea individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus
Christos. Crestinul trebuie sa confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma
de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie sa lucreze ca sa aiba ce sa dea
orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor bolnavi. Fiecare
crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca un tot
unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti.
Pentru promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa
colaboreze cu toti oamenii de bine, suportind orice cauza buna, fiind
intotdeauna gata sa actioneze in spiritul dragostei, dar fara a compromite
loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau. Ex. 20:3-17; Lev.
6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat. 5:13-16,
43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21;
10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20-
24; 10:23 to 11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12;
Filimon; Iacov 1:27; 2:8 XVI. Pacea si
Razboiul Este de datoria
crestinilor sa caute pacea cu toti oamenii pe principiile dreptatii. |n
conformitate cu spiritul si invatatura lui Christos, ei trebuie sa faca tot
ce atirna de ei ca sa sa puna capat razboiului. Adevaratul remediu
pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea mai imperioasa
nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate problemele
dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe
iubire. Isa. 2:4; Mat. 5:9,
38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evr. 12:14;
Iacov 4:1-2 XVII. Libertatea
religioasa Dumnezeu singur
este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror
invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L
reprezinta. Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza
fiecarei biserici protectie si garantarea deplinei libertati de a persevera
in implinirea scopurilor ei spirituale. |n garantarea libertatii religioase,
Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel de grup eclesiastic
sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de Dumnezeu,
este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt
contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din
partea Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos
prevede ca implinirea scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse
aflate in perimetrul strict al Bisericii. Statul nu are dreptul sa penalizeze
pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice forma ar lua acestea. Statul
nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei forme de religie.
Idealul crestin este O biserica libera intr-un stat liber, iar aceasta
implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la
Dumnezeu, precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera
religioasa fara nici un amestec din partea puterii civile. Gen. 1:27; 2:7;
Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2; 13:1-7;
Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17;
3:11-17; 4:12-19 XVIII. Familia Dumnezeu a orinduit
familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din
persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, singe sau adoptiune.
Casatoria este legamintul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga
sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin
care Dumenzeu realizeaza citeva scopuri: ilustreaza unirea dintre Christos si
Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite
un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc
trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa
umana. Barbatul si nevasta
au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi dupa chipul si
asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta
Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si
Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea
sa hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se
supuna de buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa
cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si
barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el
innaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea
de de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in
administrarea casei si in formarea noii generatii. Copiii, din
momentul conceptiei, sunt o binecuvintare si o mostenire de la Domnul.
Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru
viata de casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale
si spirituale si sa-i determine, prin exemplul personal consistent si prin
disciplina dragostei sa faca decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii
trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie supusi. Gen. 1:26-28;
2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28; Ps.
78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1;
17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9;
Mal. 2:14-16; Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1
Cor 7:1-16; Efes. 5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit
2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet. 3:1-7. Mișcarea anabaptistă 1. ASPECTE METODICE 1.1. Definirea,
incadrarea si delimitarea subiectului. Sub aspectul
cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a
crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare,
folosind metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca
ramura a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva
evanghelica. Subiectul se
defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul
Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent.
Din acest punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei
istorice, si anume istoria gandirii crestine sau istoria doctrinelor
crestine. Prin problemele de
teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se
coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia
polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga
de ramuri ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala,
liturgica, etc... Din punct de vedere
al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria
bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate,
economie, stat, corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei
dintre Biserica, stat, si natiune. 1.2. Importanta
problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta lucrare. Lucrarea
anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata
ca extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai
ales cei evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea
tuturor bisericilor evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin
tendinta radicala de traire integrala a crestinismului, precede
fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta entuziasta, precede miscarea
penticostala. Anabaptistii au
separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi reluat in
America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa
Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a
miscarii anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa
instaureze o societate bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat
socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu
au facut decat sa "teoretizeze" o imparatie de 1 000 de ani fara
Dumnezeu. Esecul de a
instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia
comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se
deschida si contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea
conceptiei dupa care Biserica preia de la statul secular sfere intinse de
activitate. Invatamantul,
asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata sociala
a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este
limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor
social-politice. Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare
reiese si din faptul ca a influientat istoria crestinismului din tara
noastra, unde tendinta anabaptista spre unitarism este si mai clara prin
faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania, David Francisc a fost si
promotorul anabaptistilor. Tendinta actuala de
apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un studiu
pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale. 1.3. Obiectivele
cercetarii. Originea, aparitia
si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul Romano -
German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in
prezent si tendintele ei actuale. 2. DE LA PRECURSORII
REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMA PROTESTANTA 2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU 2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI Biserica Crestina,
din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in
ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de
decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului. Una din devierile
timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de
cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea. Botezul, in
decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar
participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor
savarsite dupa botez. In decursul catorva
secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in
biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin,
imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput
cresterea exterioara si expansiunea bisericii. Constantin si fiii
lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai
tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat
un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu
statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina. Toate conditiile
preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu
exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest
act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii
erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici,
ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi.
Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica. Consecinta acestui
declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si
practica lasat de apostoli. Ideea de preotie,
luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor.
Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om.
Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii,
deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia
liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie,
este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar,
oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat. Rugaciunea catre
Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii
sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau
despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti. In timp, imagini
despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie.
Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce
priveste obiectele de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn). Printre semnele
clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost doctrinele cu
privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint,
superstitiile legate de relicve, si alte practici. Dupa secolul al
12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea,
considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos. Muzica a devenit
complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre al
liturghiei. Intre anii
1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor.
Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala
clericilor. Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise
cu membre din bisericile lor. Papalitatea si-a
pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de Captivitatea
Babiloniana si Marea Schisma. Impozitele papale si numeroase alte taxe au
devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul
national a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a
incerca sa supuna Biserica intereselor nationale. Toate acestea cereau
reforma interna a papalitatii in perioada evului mediu tarziu. 2.1.2. O epoca a
nelinistii Cele doua secole
care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata unei
provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica,
cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate
laica, mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje
si sfinti, miscarile religioase - toate marturisesc o spiritualitate cu
radacini adanci. Se poate observa crestere constanta in intensitate si
profunzime a sentimentului religios pana la perioada Reformei. Acest lucru nu
inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin perioade de
transformari politice, sociale, economice si religioase. Poetul Eustache
Deschamps spunea "Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana ,
invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie
sfarsitul, intradevar .....toate merg prost", exprimand starea
generala de melancolie. De fapt aceasta
stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub control,
combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de
extraordinara neliniste. In cartea sa , The
Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in
termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica. Sfarsitul
antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare
intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a
predominat o neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de
condamnare. Aceasta, in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne,
unei nelinisti spirituale, unui sentiment de desertaciune si lipsa de sens.
Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei de sens rasuna ca o nota
distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade. Aceste trei teme se
contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un Dumnezeu
plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si temandu-se
ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns
la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi
zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile
vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o
masura putin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un raspuns
specific la nelinistea aparte a vremii lor. In Evul Mediu
Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru suferinta si
moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene inrudite:
foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul
sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra,
care a ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat
moartea a cel putin o treime din populatia Europei. Viziunea mortii s-a
manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si sculptura
vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu
gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea,
vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele. Siguranta mortii
era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan, Richard de
Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre
Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care
Tillich o considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca
moartea implica judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu
un Dumnezeu sfant si plin de manie. Au existat diferite
incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de greu
asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse
grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care
mergeau din oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor
ispasi vina proprie si cea a intregii societati. Nicaieri altundeva
nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza viata
religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in
catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent
inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca,
departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat
sa reinvie vina deja existenta. In stransa legatura
cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se afla o
criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de
alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a
primit niciodata un statut dogmatic. Reforma din sec.
XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a inceput cu
mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in
scena. 2.2. Precursori ai reformei De-a lungul
veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai mult
de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care
s-au straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament.
Astfel Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni
care sa-L marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul
vietii lor. Dintre aceste grupari se pot mentiona in mod special: donatistii,
valdenzii si anabaptistii. Supusi unor prigoane salbatice de catre sfanta
biserica, hartuiti pretutindeni, torturati, macelariti, masacrati in mare
parte, acesti oameni nu si-au iubit viata, chiar si pana la moarte. Asa cum
spune autorul epistolei catre Evrei: ...unii, ca sa dobandeasca o inviere
mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost
chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost
ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de
sabie, au pribegit imbracati in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate,
prigoniti, munciti, - ei, de care lumea nu era vrednica au ratacit prin
pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului (Evrei
11:35-38). Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther. 2.2.1. Valdenzii Cea mai veche
grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o
constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe
nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a
hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si
propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba
latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui
de evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest
ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de papa Alexandru
III la Conciliu Luteran III in 1179. De aceea cred ca
merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet Livingstone
inceputurile lor: Aceasta mica comunitate crestina, care supravietuieste
in Piedmont, isi are originea in grupa <<Saracilor din Lyon>>,
organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele...
Valdes a fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In
1173 sau curand dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit
predicator itinerant; in scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati,
femei si ... Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes juramantul de
saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa predice fara invitatia
clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare prohibitiei
impuse... Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au
ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai
presus de toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica. Dupa un timp ei au
fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica, alegandu-si
episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica
adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in
Germania, Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord)
si Proventia (Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui
aceasta situatie. In 1214, el i-a
denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu
Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv
a valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult
geografic si doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la
Bergano (Italia) unde s-au discutat diferentele doctrinare intre valdenzii
din Lombardia si cei din Franta. Mai tarziu au fost urmariti de Inchizitie
fara ca aceasta sa-i poata distruge. Invatatura lor, pe
care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si
respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale
care le-au atras denumirea de eretici. Una din sursele
cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la 1320
de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau
inca una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca
respingand autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa
sau fata de decretele sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor
sacramentelor romano-catolice, cu exceptia spovedaniei si iertarii si a
impartasaniei. In teorie, toti
valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar
euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez
valdenz. Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de
valdenzi. Gui ii invinuieste
ca se erijau ca Biserica alternativa in care preotul era pur si simplu un
om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva
mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor,
propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta
a Noului Testament. Ei refuzau sa
depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta. Valdenzii
negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul Testament,
negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si
milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad,
nu mai erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de
rugaciune. In ceea ce priveste
organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si credinciosi.
Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa
evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii. Punctele notate de
inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii ulteriori
in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai
radicale. Erau acuzati ca resping
cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele,
indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au completat
organizarea. Clerul valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii in
dialectul local. Zonele in care ei
au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile
romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost
influentate de alte miscari dizidente. Valdenzii francezi
au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta a
culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia,
ei au continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si
refugiu mai ales in Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din
Europa centrala si partea romano-catolica a Europei de est, avea sa
influenteze mai tarziu cursul Reformei protestante. In sec. XV, in
pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in
Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii
englezi care se aflau in aceasta zona. Viata acestor
credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati pentru a
fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a
oferit un ajutor, iar mai tarziu fratii din Boemia au fost pentru ei un
ajutor, acesta incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact
cu reformatorii, fiind influentati puternic de teologia lui Calvin si
identificandu-se in mare masura cu reformatii. In ciuda tuturor
prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas si
exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: ei traiesc si azi inItalia si
sunt unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care
este plina de vitalitate. Alaturi de aceste
grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama,
cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din
studiul lor personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si
ratacirile doctrinei catolice. Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom
ocupa in cadrul acestui capitol sunt John Wycliff si Jan Huss. 2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia
Moderna) Aceasta a fost o
comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in casa
lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia
care aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert - un
bastinas din Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la
Colonia (Koln). Acesta s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca);
mai tarziu a adunat in casa lui femei cucernice care traiau fara sa fi depus
vreun juramant monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un
preot care studiase la Praga, era un bun organizator si a trait intre anii
1350-1400. Cei care s-au
adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii Vietii
in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei,
castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal.
Astfel, orice membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la
viata seculara, daca asa ii placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau
fratii cersetori, ci aveau grija sa fie tacuti, sa-si vada de treburile lor
si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura apostolului Pavel. Cand Graote a murit
de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio Moderna, iar in
1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa Zwolle, in
Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar
statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani,
s-au asociat cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la
Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la
lume, ci si intregului proces al educatiei. Ei predau in scoli locale si isi
infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina comunitatea, se ocupau de
toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea manuscriselor,
legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului, isi
tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale
afiliate s-au facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu
timpul, miscarea pornita de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul
XV, Canonicii de la Windesheim au infiintat comunitati in Germania si
Elvetia. Multi dintre fratii
vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin personalitatea
lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus din Cusa
(Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca
ultimul scolastic german si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost
membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale
scolasticii si umanismului coexistau in Devotio Moderna. Aceasta comunitate
a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de
important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai
bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest
fapt l-a influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu. 2.2.3. William
Ockham (1280-1394) A fost un ganditor
crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil in satul
Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349. Dupa
ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford,
pe la 1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de
Magister, cu prelegerile sale asupra Cartii sentemtiilor de Petru Lombard
pe la 1318-1320. Dupa cate s-ar
parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan
XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a
implicat intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie
mai critic fata de papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un
colegiu de papi si a afirmat ca Hristos este unicul Cap al Bisericii,
invataturi care prevesteau miscarea conciliara. Ockham a respins complet
autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in serviciul
imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui cu
papalitatea. In filosofie,
Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins doctrina
predominanta, dupa care universaliile instructiuni mentale fara
realitatea autonoma ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William
avea sa fie numit via moderna (calea moderna) in opozitie cu via antiqua
(calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta ca universaliile sunt pur si
simplu produse artificiale ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu
ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile particulare (concrete)
ar avea existenta reala. Intrucat cunoasterea se bazeaza pe experienta
lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat o noua semnificatie. In multele sale
scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu iscusinta
logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau
cunoscut sub numele de briciul lui Ockham, afirma: concluzia care se poate
formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata
pornind de la mai multe presupuneri (ceea ce se poate face cu mai putin,
in zadar se face cu mai mult); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile
fara necesitate. Occamus a facut critica elaborata a dovezilor existentei lui
Dumnezeu, desi el insusi formulase o puternica teologie pozitiva (KATAFATICA,
care definea pe Dumnezeu prin afirmatii, spre deosebire de teologia negativa,
APOFATICA, dupa care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce
este. Originalitatea si
profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut liber si
omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa
mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii
istorici despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai
prin credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu
este absolut suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste
privinte si in altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor
din sec. XVI, in mod special a lui Luther care va fi influentat de
nominalismul lui, pe care il va studia la universitatea din Erfurt. 2.2.4. Misticii
Germani Studiul acestor
mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther precum
si lucrarea lui. Primul mare mistic
care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost Johnn
Eckhart (1260-1327). Meister Eckhart a
fost un calugar dominican german a carui opera este la originea curentului
mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa
moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este
recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei
inainte de Reforma. b) Johnn Tauler
(1300-1361) Elevul lui Eckhart,
Johnn Tauler si el un mistic dominican german, a fost un predicator
puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu.
Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu
critic al experientei lui spirituale. c) Johann von Wesel
(1400-1481) Johann von Wesel,
din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare parte din
invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale
Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea
absoluta in materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a
fost judecat de Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in
manastirea augustina de la Mainz. d) Wssel Gansfort
(1419-1489) Wessel Gansfort, un
teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit unul dintre
umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare masura
aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea
erorilor Bisericii din timpul sau. 2.2.5. John
Wycliff (cca. 1328-1384) Este foarte
interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un
premergator al Reformei. Supunerea Regelui
John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de catre
acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara.
Intreaga natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act.
Pretentiile exagerate ale papilor si amestecul lor in numirea episcopilor
englezi au dus in repetate randuri la dispute deschise intre Biserica si
conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei existente. In aceste
conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff. Iata cum il
prezinta Andrew Miller: Tocmai cand
rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi epuizat,
Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem
ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in
Anglia, si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si
care l-a vestit atat celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost
John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineata a
zorilor Reformei. O buna parte din
viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput dorinta
sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci
dorea o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa
reformeze Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de
proprietati care, credea el, sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea Of
Civil Dominio (Despre stapanirea civila) in care sustine ca exista o baza
morala pe care trebuie sa o aiba conducerea eclesiastica. Insa nu a putut
suporta modul in care clerul deposeda de bani pe credinciosii de rand ai
Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea
la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat de un
sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru. Daca la inceput a
incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu dezgustat de
<<captivitatea Babiloniana a Bisericii>> si de schisma, Wycliff
n-a mai fost satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa
1378 a inceput sa se opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare. Intrebarea fireasca
pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si propage
ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a
ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a
atins de el. Lovitura cea mai
puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i fie
frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata
taria in scris ca Hristos este capul Bisericii, si nu Papa. Prin aceasta
nega ca Biserica ar avea putere absoluta, spunand: Puterea pe care a
pierdut-o prin pacate de moarte. Sau altfel spus: chiar daca papa si
toti clericii ar disparea de pe pamant... credinta nu s-ar pierde, pentru ca
ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si Dumnezeul nostru. Vazand importanta
pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile eronate cu
privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta
Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: Biblia si
nu Biserica este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie
sa ia model de la Biserica Nou Testamentala. Critica adusa Bisericii nu
s-a oprit aici, el atacand prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul
icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si al sacramentelor, precum si
infiintarea indulgentelor. Cea mai mare
realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana poporului
in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu
privire la Biserica, Papa, Scriptura. In ceea ce priveste
euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns cu
privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament,
negand caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au
continuat invatatura lui au fost numiti lolarzi. Acestia erau predicatori
laici care au continuat ideile lui Wycliff, iar miscarea acestora a fost
numita miscarea lolarzilor. Cu privire la
acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: lolarzii sunt urmasi ai lui
Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai
presus de toate pe Biblie. In general s-au opus celibatului preotilor,
transsubstantiunii, indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca
validitatea actelor preotesti era determinata de caracterul moral al
preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care au ales sa traiasca
modest. Dupa 1401, prin statutul de haereticis comburend s-a aprobat
osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau
care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul
Bibliei. Traducerea Bibliei
in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o
influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta
ideile lui Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important
in raspandirea acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in
Anglia. Acestia i-au dus ideile in Boemia, unde au devenit baza pentru
invatatura lui Jan Hus. Concluzionand in
ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu constituie
altceva decat cateva grinzi ale unui pod care face trecerea de la un ev
mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu
declansarea Reformei. 2.2.6. Jan Hus
(1373-1415) Pentru a intelege
ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne
reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa
centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al
Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita,
aceasta concretizandu-se in ceva practic si anume: schimbul de studenti
intre Anglia si Boemia. Trebuie retinut
faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale. In
ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la
Roma, si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In
afara de aceasta, in Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca
germanii detineau multe pozitii inalte in cadrul Bisericii in detrimentul
cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o pozitie privilegiata. Luptele dintre ei
au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea Universitatii
din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui
Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in
Boemia o puternica miscare de emancipare sub tutela Romei. Am spus ca intre
cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti. Astfel
ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei,
datorita studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile
lui. Gasindu-le bune, acestia le-au luat in Boemia. In vremea aceea la
Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti le-au
imbratisat si le-au adus in Boemia. Dupa acestea intre
studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai ideilor lui
Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost
imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici. Jan Hus s-a nascut
in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie 1369, intr-o
familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama sa,
care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa
ajunga la Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte
repede sa se adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va
deveni unul dintre cei mai buni studenti ai Universitatii. Dupa terminarea
studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un dar
deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu
ideile lui Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile
acestuia ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la
inceput a fost magistru. Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector
al acesteia in anul 1409. Ataca in predicile sale unele dogme ale Bisericii
Romano-Catolice, coruptia clerului inalt. Sustinea, asemeni lui Wycliff ca
Biblia este singura autoritate in viata si credinta crestinului: Biserica
este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei Cap. O vreme se parea ca
Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si scrieri
intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i
s-au impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat,
curand acesta l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui
Hus i s-a interzis sa mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care
s-a ordonat distrugerea cartilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenta
reformatorului ceh i-a interzis sa mai predice si in capelele private. In 1411 papa Ioan
al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze din
Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand,
astfel principala sa opera De Eclesia in 1413, scrisa sub influenta directa
a lucrarilor lui Wycliff. Fiind citat sa se
prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance in 1414,
Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic rau,
da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de
cuvant. Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost
condamnate ca eretice. Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este
intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug. Invatatura lui Hus nu a putut fi
distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-au impartit in doua
tabere. Una era tabara radicala, taboritilor, dupa muntele Tabor,
fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura
cu privire la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau
ei, nu aveau fundament scriptural. Cea de-a doua
ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a
utraquistilor. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai
ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai
clerul trebuie sa primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie. Din gruparea
radicala a taboritilor s-a format gruparea Fratii Uniti, sau Fratii
Boemiei. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei
noi biserici care poate fi gasita si azi, numita Biserica Moraviana.
Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este
ceva deosebit daca spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther
avea posibilitatea sa cunoasca invataturile lui Hus. Seriozitatea
religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita.
Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus,
Reforma s-a datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie
uitat faptul ca ei au anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind
calea acestora si usurand astfel aparitia Reformei. 2.3. Reforma
protestanta. Linii generale. Reforma a fost o
incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament si
dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca
aceasta teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica
va fi autoritatea finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a
fost limitata la Europa de Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de
Rasarit si nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat
Reforma. In acele parti, inca stapaneau idealurile medievale de unitate si de
uniformitate, dar in nordul si vestul Europei, popoarele teutonice au trecut
la diversitatea protestantismului. Totusi, in anumite
tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut existenta
mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni. Principalii lideri
ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 - 1546), Ulrich Zwingli (1484
- 1531), John Calvin (1509 - 1564). La inceput ei au fost pentru o restaurare
a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au
adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului
bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la
inceput. Acceptarea acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis
care includea si eliminarea oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii
Anabaptiste evanghelice. Martin Luther s-a
nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul German. A
primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din Erfurt.
In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa
gaseasca pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la
concluzia ca iertarea divina si schimbarea interioara sunt rezultatul
credintei in Christos. In 1509, a acceptat
sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In 1517, Johann
Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale
Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru
eficacitatea acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in
contradictie cu vointa papei si cu invatatura Bisericii Romano - Catolice. In consecinta,
Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din
Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat
Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au
urmat, Luther a fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si
practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea
acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificarii prin credinta, care
din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie. Electorul Frederich
cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila. In cele din urma
Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a declaratiei
papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei,
ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga
ceea ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie
dus la Castelul Wartburg, pentru siguranta lui personala. In timpul acesta,
Luther a luat decizia ca Liturghia sa fie mentinuta pana cand ea ar fi putut
fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile. Aceasta atitudine cu privire
la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o stransa
legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma abolita in
Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de catre
fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta
biserica de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile
Germaniei si Scandinaviei, ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran. In aceeasi perioada
Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in anumite
cantoane din Elvetia. Ulrich Zwingli a
fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea limba
germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia.
A studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul
1518 a fost ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras
din Elvetia. Dupa sosirea lui in
Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In cativa ani,
in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano -
Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost
favorabila, dar guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din
Zurich i-a dat lui Zwingli deplina libertate in ceea ce priveste predicarea
din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de
compromis, interzicand toate devierile de la practicile Bisericii Romano -
Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis sa
predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei. Luther si Zwingli
nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa dintre ei a
fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale,
adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in
timp ce Zwingli sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a
respins doctrina regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea. Zwingli a ajuns la
aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si seama de
faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici
impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor.
Reforma, in anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat
protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian,
stabileau fie o biserica de stat Luterana sau Zwingliniana. Formarea unei noi
biserici de stat nu era ceva complicat. Conducatorul teritoriului respectiv
dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei si practicii noului credeu.
Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor. Oamenii de rand nu
aveau nimic de spus in aceasta problema. Infiintarea acestor
noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor conducatori. In
felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra averilor
manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat
summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca
religia de stat se schimba in functie de poruncile autoritatilor
civile.Anumite districte care trecusera la Zwinglianism, au trecut sub
stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populatia acestor districte au
reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au
fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul Reformei. Oamenii,
fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa fie gata
sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian
este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati
pentru ca au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a
aratat, orice disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever
pedepsita. Din scrierile lui
Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au
aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si
independenta bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse
de Luther si Zewingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller,
Tuebingen, Germania, a spus: "Puterea agresiva, cuceritoare, pe care
lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a pierdut oriunde, in momentul
in care guvernantii au luat problema in mainile lor si au stabilit Crezul
Lutheran." 3. REFORMA RADICALA Reforma radicala a
fost o impresionanta miscare de reinnoire spirituala si eclesiala, care a
insotit aproape toate bisericile, catolice si protestante, in timpul marilor
treziri religioase din sec.al XVI-lea. Aceasta miscare nu a fost una "de
periferie" in ceea ce proveste scopurile fundamentale si valorile ei
spirituale. Imbratisand atat
ecumenismul, cat si sectarismul, revolutia violenta si convietuirea pasnica,
precum si orientarile mistice si rationaliste ale Evului Mediu Tarziu,
Reforma Radicala, considerata ca o entitate separata a supus unei critici
severe intregul corpus christianum care suferise schimbari in urma miscarii
protestante si a celei catolice. Abia in ultimii ani
reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care au fost
abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg
Bullinger ii numea "dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii
lui Dumnezeu". Uneori ,
reformatorii radicali sunt considerati ca fiind "aripa de stanga a
Reformei". Recunoscand
folosirea anacronica a termenului "aripa de stanga", George
Williams propune expresia "reforma radicala" ca termen
colectiv pentru desemnarea tuturor grupurilor religioase novatoare, care nu
se incadreaza nici in bisericile catolice nici in cele protestante. Tipologia
lui Williams aplicata radicalilor este cea mai comprehensiva si cea mai
durabila in ciuda faptului ca a fost enuntata in urma cu treizeci de ani. Williams ii imparte
pe radicali in trei grupari mari: anabaptistii, spiritualistii si
rationalistii evanghelici. Fiecare ramura a
Reformei radicale s-a atasat unei anumite "radacini. In cazul
Anabaptistilor, aceasta "radacina" era Biblia.Ei nu doreau
numai sa reformeze biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica. Anabaptistii, la
randul lor, sunt impartiti in urmatoarele grupari: biblici, comunitari si
eschatologici. Reforma radicala nu este numai o "aripa" ,ci este
o miscare care a dat nastere unei noi forme a credintei si a vietii crestine.
Dupa cum a spus un reputat savant, a fost "o reforma a reformei"
sau "o corectare a corectarii catolicismului" Tocmai acest lucru
, precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost nevoita sa
dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat
spitutualitatii si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali
au trait in afara ordinii stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul,
tortura si pedeapsa capitala decat sa se lepede de Domnul care i-a chemat
sa-si ia crucea si sa-l urmeze. 3.1 ANABAPTISTII
EVANGHELICI IN ELVETIA 3.1.1. Aparitia
Fratilor Elvetieni Fondatorii miscarii
anabaptiste elvetiene au facut parte din grupul de sustinatori inflacarati ai
Reformei condusa de Zwingli. Ei s-au despartit de Zwingli cand, contrar
programului de reforma initial, acesta s-a indreptat intr-o directie
diferita. Cei mai reprezentativi conducatori ai Fratilor Elvetieni au fost:
Conrad Grebel, Felix Manz, Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger,
Wilhelm Reublin. Conrad Grebel a
fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498
intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al
Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In
toamna anului 1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre
anii 1515 - 1518 a studiat la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a
fost prieten cu Vadian (Joachim von Watt), profesor de limbi clasice, care
mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad, Marta. Din octombrie 1518 pana
in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea la Basel a lucrat la o
editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la Conrad
Grebel, ca la un nobil tanar si educat. Datorita pregatirii
deosebite, Conrad Grebel si Felix Manz urmau sa obtina recomandarea lui
Zwingli pentru posturile de profesori in greaca si respectiv latina, la
scoala teologica ce urma sa se infiinteze in Zurich. Bullinger, colaboratorul
si succesorul lui Zwingli a afirmat ca ei sunt foarte bine pregatiti pentru
aceste pozitii, dar "ei au devenit stapaniti de un spirit
anababaptist in asa masura, incat ei nu mai sunt interesati de nimic altceva
decat de promovarea anabaptismului lor". In toamna anului 1522,
Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasa deosebita urmata de o
convertire profunda care a marcat inceputul unei perioade deosebite in viata
lui. Felix Manz s-a
nascut in 1490 in Zurich, fiind educat in scolile inalte din Zurich, si
Viena. Cunostea bine greaca si latina, dar specialitatea lui era ebraica. De
la inceput s-a identificat cu miscarea de reforma a lui Zwingli, fiind unul
din liderii care tineau studii biblice. Cand Zwingli a decis in favoarea
unirii bisericii cu statul, el a devenit colaboratorul lui Grebel, in
opozitie cu ideea infiintarii unei noi biserici de stat. George Cajakov,
numit Blaurock, s-a nascut in localitatea Bonaduz, in cantonul suedez
Grisons. A fost educat in Chur, orasul principal al acestui canton, devenind
calugar in St.Lucius. Cand Reforma a ajuns la el, a parasit manastirea spre
sfarsitul anului 1524, a plecat la Zurich, centrul miscarii din Elvetia, ca
sa ia legatura cu Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relateaza ca
Blourock a aratat un mare zel si a avut multe discutii cu Zwingli, dar nu a
fost de acord in intregime cu programul de reforma. Apoi, el a auzit de
Grebel si Manz si s-a identificat cu ei in incercarea de a forma o biserica
evanghelica. Blourock era un om cu convingeri adanci, cu mult zel si
elocventa. Wilhem Reublin a
fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa vorbeasca
impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni
veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul
sa conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La
procesiunea tinuta la data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie
deschisa spunand: "Acesta este adevaratul lucru sacru, celelalte nu
sunt decat oase de oameni morti." A fost primul preot din Elvetia
care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului copiilor
mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost
botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni. Dupa cum s-a specificat,
parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva ani uniti cu
Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua
disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea
Liturghiei si imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si
Grebel in legatura cu atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In
ultima zi a dezbaterilor, Conrad Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au
cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare. Amandoi, la aceasta dezbatere,
au prezentat aceasta practica romana ca ceva nescriptural, contrara
conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus: "Primul
lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au
discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest
lucru abominabil. Zwingly a replicat:
"Consiliul (autoritatile civile) vor decide in legatura cu Liturgia".
La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: "Maestre
Ulrich, nu ai dreptul sa lasi ca decizia la aceasta problema sa fie luata de
Consiliu. Problema este deja decisa; Duhul lui Dumnezeu o decide."
Cand Consiliul, dupa a doua dezbatere, a decis ca preotii sa continue a spune
Liturghia, Simion Stampf si-a dat demisia, slujind poporul ca un lucrator al
Evangheliei. In 3 noiembrie, acelasi an i s-a ordonat sa paraseasca satul in
care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Incepand
cu aceasta perioada, Zwingli a inceput sa devieze in diferite aspecte de la
programul de reforma stabilit initial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor
discutii a fost aceea ca nu trebuie sa se faca nici o schimbare fara
aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano - Catolice sa fie
pazite pana cand guvernul va ordona abolirea lor. In scrierile lui
timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a
recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie
aplicata in biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El
a aparat principiul nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare
cuvintelor Domnului Isus. Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat
in mod gradat pozitia initiala. Cand Zwingli a fost
de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era obligatorie
pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica
botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a
devenit un aparator inflacarat al botezului copiilor. Cu privire la botezul
copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a ordonat ca
Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei
care refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea
Wellenberg. Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si
colaboratorii sai. Intr-o scrisoare
catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin persecutii,
curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a
suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte
toleranta de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca
Biserica nu mai poate fi amanata si au declarat ca "este mai bine sa
ascultam de Dumnezeu decat de oameni. Cateva zile mai tarziu, dupa
disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au organizat ca biserica. Caspar Braitmichel,
descrie inceputul Bisericii Fratilor Elvetieni in felul urmator: "Conrad
Grebel, Felix Manz si altii si au gasit ca intre ei exista intelegere
referitoare la crezul lor. Ei au realizat intr-o teama sfanta de Dumnezeu ca
era in primul rand necesar sa obtina de la Cuvantul divin si de la predicarea
acestuia o credinta adevarata care lucreaza in dragoste, si apoi sa primeasca
adevaratul botez crestin bazat pe marturisirea credintei, ca raspuns al unui
cuget curat inaintea lui Dumnezeu, fiind intarit in a-L sluji pe Dumnezeu in
toata sfintenia unei vieti crestine sfinte si sa stea neclintiti prin toate
persecutiile pana la sfarsit. Dupa un timp, asa
cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost miscati in
inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului
Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I
faca voia Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au
ridicat de la rugaciune, George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l
boteze cu adevaratul botez crestin pe baza marturiei si credintei lui. Dupa
ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe George sa-i boteze. El a indeplinit
dorinta lor in frica de Dumnezeu. Acest lucru s-a
intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525.
Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita
de Pasti, in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel
si Mantz, contrar ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei
nu a putut sa nu faca o impresie profunda asupra oamenilor in general, si in
special asupra persoanelor cu un adanc sentiment religios care si-au dat seama
de pozitia compromitatoare adoptata de liderii religiosi recunoscuti. 3.1.2. Fratii Elvetieni in Zurich Formarea Bisericii
Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte urmari
decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich,
la mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele
arestari. In februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost
inchisi, dar nu dupa mult timp au fost eliberati sub restrictii severe. In 16
Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a publicat un mandat prin care se
decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati. Multi dintre ei au fost
arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz, Blaurock ,
cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 - 22 martie. Ei au fost
chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut
permisiunea de a raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu
persoane (14 barbati si 7 femei) au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului
Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani au reusit sa scape, probabil cu ajutorul
unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost excomunicat deoarece nu era din
Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525, Zwingli a publicat trei
carti impotriva "Fratilor", iar in noiembrie alta carte in
care el a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la
adresa anabaptistilor. Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara.
Dorinta mare a lui Grebel era sa le fie aprobata apararea doctrinei lor prin
scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata. In principatul Grunningen,
parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100 persoane. Magistratii
din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in loc sa-i
trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei
dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc
dezbaterea respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor.
Pe data de 8 noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati.
Martin Link si Michael Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost
eliberati in scurt timp fiind amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul
in care nu vor renunta la disidenta lor. In martie 1526, Grebel, Mantz,
Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost condamnati pe viata.
Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui Feliz Mantz.
In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a
decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi "innecat fara
mila". Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari,
toti au fost eliberati in cateva saptamani. Bullinger presupune ca
Anabaptistii au fost ajutati de "anumite persoane" suspuse,
in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad. Conrad Grabel a
murit de ciuma dupa cateva luni de la aceasta condamnare in Maienfeld iulie
ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fratilor
Elvetieni in sensul in care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate,
sau Luther, fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat si
proeminent dintre liderii Fratilor Elvetieni. El a sperat din toata inima ca
liderii reformati, in concordanta cu principiile initiale, vor organiza
biserici de tip Nou-Testamental. A sperat ca infiintandu-se biserici de stat,
acestea nu vor folosi sabia impotriva lor. Cand toate aceste sperante s-au
naruit a fost gata sa sufere pentru convingerile lui religioase, acceptand sa
fie un proscris. In ciuda
persecutiilor, intemnitarilor inumane, miscarea Fratilor Elvetieni s-a
raspandit in principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen,
Appenzell. In principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau multi Anabaptisti,
iar oficialii au refuzat in mod constant sa condamne pe cineva la moarte facand
apel la o prerogativa acordata de Casa de Hapsburg. Doi conducatori Jakob
Falk si Heinrich Reimann, au fost tinuti inchisi in Gruningen, o perioada
lunga de timp, in ciuda insistentelor celor din Zurich de a-i executa. In
cele din urma ei au fost predati autoritatilor din Zurich, cu arbitrajul
celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528, ei au fost inecati in raul
Limmat. Alti membrii
intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich in
septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat
prin inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe
locuri, in particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la
stalpul infamiei, apoi batut cu nuiele in timp ce era purtat pe stazile
orasului. El a fost condamnat
deoarece "impotriva ordinelor, a botezat asa de multe persoane, incat
nu le mai stie numarul" . In urmatoarii cincizeci de ani de la
martirajul lui Heinrich Karpfis si Hans Herzog, sunt putine informatii cu
privire la activitatea Anabaptistilor in cantonul Zurich. In 31 iulie 1588 se
adreseaza Consiliului din Zurich o petitie in care se arata ca activitatea
Anabaptistilor creste din ce in ce mai mult la sate, dar si la orase. In 1601, 1602,
Consiliul din Zurich a publicat alte mandate impotriva Fratilor, iar in
decembrie, acelasi an s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe
articole impotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptisti. Ultimul
martir al Fratior Elvetieni, care a fost executat in Zurich, a fost Hans Landis. In cantonul Zurich,
persecutiile au continuat, multi au murit in temnita, iar in Februarie, 1660,
guvernul Elvetiei a trimis o srisoare in Zurich, cerand ca Anabapistii
(menonitii) sa aiba permisiunea de a parasi tara luand cu ei averile lor.
Cererea a fost refuzata. Mai tarziu, multi menoniti din cantonul Zurich au
fugit in Alsacia si Palatine. Multi din primii emigranti care s-au stabilit
in Lancaster, Pennsylvania, in 1710 - 1727 au venit din Zurich. 3.1.3. Fratii
Elvetieni in St. Gall Orasul St.Gall, in
partea de est a Elvetiei, a avut pentru o scurta perioada de timp o larga
congregatie, depasind cu mult, ca numar, alte congregatii. Conditiile in care
miscarea Fratilor Elvetieni a aparut si s-a dezvoltat, difera mult de
conditiile miscarii din Zurich si de alte cantoane Elvetiene. Consiliul din
St. Gall nu a vazut nici un motiv de a lua o atitudine netoleranta fata de
miscarea Fratilor Elvetieni, asa ca aceasta miscare a crescut rapid. Cel mai
reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit Vadian,
care in perioada de inceput cand nu era sub influenta lui Zwingli, era de
acord cu Fratii in ceea ce priveste nebiblicitatea botezarii copiilor si a
controlului exercitat de stat asupra bisericii. In 25 martie 1525, Conrad Grebel
a venit in St.Gall si a stat pana dupa 9 aprilie. El a predicat si a botezat
un mare numar de credinciosi. Dupa plecarea lui Grebel, alt conducator al
miscarii, Eberli Bolt din Lachen a venit in St. Gall si a predicat in oras si
in imprejurimi. Multi din ascultatori au fost botezati. In cele din urma
consiliul i-a cerut sa plece din oras, lucru pe care l-a dus la indeplinire.
Nu dupa mult timp a fost prins de catolici in cantonul Schqyz si ars pe rug
in data de 29 mai, 1525, fiind primul martir al Fratilor Elvetieni. Martirajul lui Bolt
a avut loc cu 18 luni inainte de cel al lui Felix Mantz, care este considerat
a fi primul martir al Fratilor Elvetieni. Wolfgang Ulimann, a continuat munca
inceputa de Grebel si Bolt. Consiliul din St. Gall, in cele din urma, si-a
schimbat atitudinea fata de Ulimann si ceilalti frati, iar in iunie 1525,
persecutia a fost declansata. Au avut loc exilari, arestari si multi au
parasit de buna voie regiunea. Ulimann a fost exilat de mai multe ori, in
cele din urma a fost decapitat in anul 1530. Deasemenea, o parte
din anabaptisti au renuntat la practicarea credintei in mod public, iar cei
mai multi au parasit regiunea. 3.1.4. Fratii
Elvetieni in Cantonul Bern Cantonul Bern este
unul din cele mai largi cantoane ale Elvetiei. In zece ani de la inceputul
Miscarii Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al
Fratilor. In nici o alta zona a Elvetiei sau Germaniei, Biserica Fratilor
Elvetieni nu a crescut asa de mult, sub o severa persecutie ca in cantonul
Bern, in mod special in Emmental. Consiliul din Bern, a fost de acord cu
Reforma inca din primii ani, dar nu a desfiintat practicile catolice inca
cativa ani. Cand au ajuns Fratii in Bern, Biserica Catolica era biserica de
stat. In aprilie 1527, opt Frati din Basel, printre care si Hans Seckler si
Jacob Hochrutiner au sosit in Bern, si nu dupa mult timp au fost arestati. Haller Berthold,
colaboratorul lui Zwingli, intr-o scrisoare adresata acestuia a scris ca dupa
trei ore de discutii cu intemnitatii anabaptisti i-a rugat pe acestia sa nu
fie ofensati de icoanele din biserici care inca nu au fost mutate si ca nu a
gasit argumente biblice pentru a combate invataturile lor. Pentru a-l ajuta
pe Haller, dar si pe ceilalti clerici, Zwingli a publicat in limba latina o replica
la Marturisirea de credinta a Anabaptistilor de la Schleitheim. Dupa cativa
ani, Haler si-a schimbat atitudinea binevoitoare fata de Anabaptisti si a
aprobat cele mai severe masuri pentru suprimarea lor. Primii martiri au fost
Hans Secker, Hans Treyer si Heeini Seiler care au fost inecati in raul Aare
in iulie 1529. Pana in anul 1534, toate executiile se faceau prin inecare. In
noiembrie, acelasi an, a fost emis un decret care specifica faptul ca
barbatii sa fie executati prin decapitare, iar femeile prin inecare. Razboiul
religios din 1531, unde fortele Protestante au suferit o mare infrangere din
partea Catolicilor a produs un mare soc in randul Protestantilor. Lucrul
acesta a creat conditiile unui viitor progres al anabaptistilor. Zwingli
insusi, si-a pierdut viata pe campul de lupta de la Cappel. Cu toate aceste
evenimente, atitudinea autoritatilor a ramas aceeasi. Consiliul din Bern,
vazand ca persecutiile nu dau rezultatele scontate a schimbat tactica in ceea
ce priveste infrangerea miscarii Anabaptiste. In speranta ca o dezbatere
publica ii va convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat o
intalnire intre cele doua parti, intalnire care a avut loc la Zofigen intre 1
si 9 iulie 1532. Consiliul a facut public un raport al acestei dezbateri
publice. Acest raport al intalnirii de la Zofingen este una din cele mai
importante surse de informare cu privire la docrinele si practicile Fratilor
Elvetieni. Dupa acesta
dezbatere Anabaptistii s-au imprastiat si inmultit in cantonul Bern ca niciodata
pana atunci. O parte din ei au fost execuati prin inec, dar fiindca acestia
sufereau moartea fara teama, grupul lor a continuat sa se inmulteasca. Haller
a ezitat in a-i trimite la moarte pe anabaptisti, si urmand exemplul celor
din Strasburg, pe data de 2 martie,1533, a publicat un mandat care stabilea
ca toti Anabaptistii sa fie instruiti si corectati de catre predicatori in
mod prietenos. Daca refuzau sa retracteze, s-a cerut ca ei sa-si practice
credinta pentru ei insasi. Daca refuzau si aceasta erau condamnati la
inchisoare pe viata. Mandatul a fost revocat dupa doua saptamani. A fost emis
un alt ordin in 8 noiembrie,1534 in care se ordona ca toti anabaptistii sa
jure ca sunt de acord si sustin crezul prescris de Consiliu. Fiecare persoana
care nu jura trebuia sa fie arestata. A inceput vanatoarea si au fost
acordate recompense pentru prinderea anabaptistilor. Oglinda Martirilor,
contine o lista a Fratilor care au fost martirizati in Bern din 1529 pana
1571. Lista a fost pastrata de Christian Kropf, si incorporata in cartea
Oglinda Martirilor. In 1651 toate inchisorile din Bern au fost din nou
umplute. Consiluil din Bern a dat ordin ca toti barbatii sa poarte sabie si
sa jure. In 1671 a avut loc o mare migratie a Fratilor in Alsacia si
Palatine. O scrisoare la lui Hans Moser , datata pe 22 iuni 1709,trimisa in
Olanda, descrie cat de teribila era situatia in Elvetia. Regele Prusiei,
Frederick I a intervenit pentru menonitii din Elvetia ca sa fie lasati sa se
refugieze in Olanda. Multi menoniti au emigrat in America in 1711. Totusi, la
mijlocul secolului a avut loc o schimbare evidenta spre o toleranta partiala.
Dupa revolutia franceza, Elvetia a devenit republica, schimbare care a marcat
incetarea persecutiilor. 3.1.5.
Anabaptistii Evanghelici in Sudul Germaniei In Sudul Germaniei,
orasul Strasburg in Alsacia, a fost principalul centru anabaptist. Orasul
Augsburg, Bavaria, este considerat a fi un alt punct central al miscarii
Anabaptiste. Primul lider anabaptist care a lucrat si botezat in Augsburg a
fost Hans Denck. In luna mai, 1526, Hans Hut, in timpul unei sederi de trei
zile Augsburg s-a intalnit cu Denck, fiind botezat de acesta. Hans Hut a
lucrat ca evanghelist si a avut un mare succes in sudul Germaniei si in
Austria. In februarie, 1527, s-a intors in Augsburg unde a botezat multe
persoane, printre care fostul calugar Sigmund Salminger. Amandoi au fost
alesi ca lucratori in Biserica Anabtista. Eitelhans Langenmantel, unul din
nobili, convertit de Hut, a scris mai tarziu o mica lucrare in apararea
doctrinei anabaptiste evanghelice. El a murit ca martir in aprilie, 1528 la
Weissenhorn. Anul urmator, in
duminica Pastelui, un grup de 86 persoane au fost prinse si incarcerate.
Leopold Schnieder a fost martirizat in 15 aprilie, 1528. Restul celor care au
fost inchisi, dupa ce au fost chinuiti au fost exilati. Foarte multi
refugiati din Augsburg au plecat in orasele germane de sud, dar aproximativ
100 s-au stabilit la Stasburg. Cei ramasi aveau intalniri de inchinare in
padure sau intr-o cariera de piatra langa satul Goegginger.Inainte de
persecutie, Hans Hut s-a reantors la Augsburg, lucrand cu succes in Austria
de Sus si alte regiuni ale Germaniei si Austriei. Spre sfarsitul
anului 1526 a avut loc o dezbatere publica cu Balthasar Hubmaier al Bergen,
Moravia, aparand principiul nonrezistentei. Intre acesti doi lideri
anabaptisti a mai avut loc alta confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai
lucrat si in Viena, dar s-a intors in Augsburg, unde in 16 septembrie, 1527 a
fost inchis. A murit in inchisoare si trupul lui a fost ars pe rug in 7
decembrie 1527. La scurt timp de la
inchiderea lui Hans Hut, a avut loc o conferinta anabaptista, prezidata de
Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare numar din participanti au fost
martirizati, conferinta aceasta este cunoscuta sub numele de Sinodul
Martirilor. Se pare ca au fost puncte de vedere diferite si nu sunt multe
informatii in legatura cu subiectele discutate. In ceea ce-l priveste pe Hans
Denck, el a plecat la Basel, si dupa doua luni de la aceasta conferinta a
renuntat la invatatura anabaptista cu privire la nevoia botezului
credinciosilor. In periada 1544 -
1556, Pilgrim Marpeck a lucrat in Augsburg. In orasele Germaniei de sud ca
Regensburg, Ulm, Memmingen, Worms, si altele au existat congregatii anabaptiste.
Sub Electorul Frederich II, Biserica Luterana a devenit biserica de stat. In
incercarea de a-i castiga pe anabaptisti de partea Luteranilor, a fost
organizata o dezbatere publica la Pfeddersheim in 1557. Acesta disputa a fost
fara succes. Electorul Frederich
III, a abolit luteranismul si Biserica lui John Calvin a devenit biserica de
stat. O noua dezbatere publica, tot fara rezultat a avut loc intre 28 mai si
19 iunie 1571 la Frankesthal in Palatine. Anabaptistii au refuzat sa accepte
crezul oponentilor lor si au fost amenintati cu severe persecutii. 3.1.6.
Anabaptistii evanghelici in Austria In primavara anului
1526 se gasesc urme ale muncii anabaptistilor evanghelici pe valea raului Inn,
in Tyrol. Guvernantii acestei provincii au publicat un strict edict impotriva
Fratilor, in noiembrie, 1527. Leonard Shiemer, un invatat si distins
evanghelist a fost prins de autoritatile din Rattenburg in Tyrol. El a
recunocut ca a botezat multe persoane in Austria si Bavaria. In ianuarie, 1528 a
fost executat prin decapitare. Cateva saptamani mai tarziu, Hans Schlaffer,
alt predicator zelos a fost ars pe rug la Schwatz in aceeasi provincie.
Pilgrim Marpeck a fost botezat in aceasta perioada la Rattenberg. Hans Hut a fost
unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a facut
geseala de a stabili data reintoarcerii a lui Hristos. Din anumite texte din
Daniel, Hut a calculat ca pedeapsa asupra crestinatatii va veni prin invazia
turcilor, iar dupa aceasta Isus va reveni. Hans, dupa cum s-a mentionat, a
murit in inchisoare. George Blaurok a
fost martirizat in Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fratilor
Elvetieni. A fost torturat cu salbaticie, apoi ars pe rug. Persecutiile din
Tyrol au fost printre cele mai severe. In februarie, 1530, autoritatile din
Tyrol au raportat la Viena ca sapte sute persoane, barbati si femei au fost
martirizati in provincie si multi au emigrat in Moravia. Dupa anul 1533,
anabaptistii din Tyrol au facut parte din grupul Huterit. Desi nu au putut
stabili o colonie ei au fost destul de organizati. In anul 1592 o mare
prigoana impotriva anabaptistilor a inceput in Moravia. Migratia spre acesta
regiune a scazut simtitor. Dupa razboiul de 30 ani, Moravia a incetat a mai
fi o zona de refugiu pentru Anabaptisti. 3.1.7.
Anabaptistii evanghelici in Olanda. Datorita
eforturilor evanghelistice ale lui Hofman, anabaptismul a ajuns in Olanda. In
luna mai, 1530, Hofman a avut ocazia sa viziteze cea mai mare biserica din Emden,
unde a botezat 300 persoane. Inainte de aceasta anabaptismul era necunoscut
in nordul Germaniei si Olanda. Deoarece
melchioritii erau singura grupare despartita de Biserica Catolica, Obbe
Philip si fratele sau Dirck s-au alaturat acestei miscari. Cand previziunile
lui Hofmann, cu privire la vremea sfarsitului nu s-au adeverit, Obbe Philips
si alti prieteni au renuntat la melchiorism. Prin studiul independent al
Scripturilor ei au capatat lumina cea adevarata. El a devenit fondatorul
Bisericii Mennonite din Olanda. Ei au fost numiti Obbeniti inainte de a fi
numiti Mennoniti. Obbenitii existau
deja de doi ani atunci cand Menno Simmons s-a convertit si botezat. Este de
remarcat faptul ca intre Obbeniti si Fratii Elvetieni a existat o mare
asemanare in ceea ce priveste doctrina si practica, cu toate ca nu a fost
nici o legatura intre ei. Nici Obbe Philips nici Simons Menno nu erau
familiari cu scrierile Fratilor Elvetieni, nici cu scrierile lui Balthazar
Hubmaier. Este evident faptul ca nu prin influienta Fratilor Elvetieni a
ajuns Obbe Philip la aceleasi invataturi cu ale Fratilor Elvetieni. In acea
vreme, in Tarile de Jos existau cel putin trei secte anabaptiste. Aceste
grupari anabaptiste, numite si eschatologice vor fi prezentate intr-un
capitol separat. 3.1.7.1. Menno
Simons. Menno Simons a fost
cel mai important conducator al gruparii Anabaptiste din cadrul Reformei
Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al
acestei miscari. Menno s-a nascut in 1496, la patru ani dupa ce Cristofor
Columb a descoperit America, la exact 13 ani dupa nasterea lui Luther, si cu
13 ani inaite de nasterea lui Calvin. El a fost fiul unui bacan din satul
Witmarsum, aflat la numai 12 Km distanta de Marea Nordului. Cunoastem putine
lucruri despre educatia timpurie a lui Menno. Probabil ca a studiat la
Bolssward, in scoala manastirii, nu departe de casa. A reusit sa invete
destul de bine latina, se descurca in greaca, dar nu cunostea ebraica. De
asemenea, cunostea destul de bine scrierile anumitor parinti bisericesti, ca
Tertullian, Ciprian, si Eusebiu. Menno pretinde ca nu a citit Biblia, decat
dupa doi ani de la ordinarea sa ca preot, desi, bineinteles, trebuia sa fi
cunoscut pasaje din ea datorita liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot
al bisericii romane in martie 1524, cand avea 28 ani. Chiar de la inceput a
fost numit preot paroh in satul Pingium, unde se nascuse tatal sau. Aici a
slujit sapte ani, inainte de a fi chemat preot in satul natal, Witmarsum, in
1531. In acest timp, Menno si-a facut datoria de preot de tara si si-a
facut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. In
acelasi timp, el si-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un
preot, cum ar fi bautura, jocul de carti. Menno a marturisit mai tarziu ca si
dupa ce a inceput sa citeasca Sfintele Scripturi: "am avut acea
cunoastere doar prin placerea si dezmatul la care ma indemna tineretea,
intr-o viata murdara, senzuala, nefolositoare si nu am cautat altceva decat
propriul castig, o viata usoara, favorurile oamenilor, nume si faima, asa cum
fac toti cei ce conduc o astfel de corabie." Se pare ca a fost un
fel de conducator innascut, desi, asa cum marturiseste chiar el, a fost "
un domn si un print al Babilonului". "Toata lumea ma cauta
si ma dorea. Lumea ma iubea, iar eu o iubeam la randul meu... Eram primul
printre oameni, chiar si printre cei mai in varsta. Toti ma cinsteau. Cand
vorbeam eu, ei taceau. Cand mergeam undeva, veneau cu mine. Cand faceam semn
cu mana sa plece, plecau. Tot ce doream, faceau." Mai tarziu, Menno
si-a dat seama ca si Eclesiastul ca toate acestea nu sunt decat "desertaciune".
Cand acest bon vivant a devenit un bun crestin, si-a pierdut toti prietenii. "Inainte
eram ridicat in slavi, acum abandonat... Odinioara eram prieten, acum devenisem
dusman." Ca si Luther, Zwingli si Calvin, Menno a trebuit sa se
lupte cu Evanghelia. Biografii lui Menno se intreaba de ce i-a trebuit atat
de mult timp sa o rupa cu Biserica Romana si sa imbratiseze cauza
anabaptista. Putem intelege mai bine
cariera de mai tarziu a lui Menno, daca analizam cu atentie procesul care a
dus la aceasta decizie. Exista trei evenimente si idei importante in
dezvoltarea constiintei lui Menno despre Biserica adevarata si rolul lui in
aceasta. Ca in cazul celorlalti reformatori, Euharistia a jucat un rol
important in procesul ruperii de Roma. In 1525, chiar in anul in care Grebel
si Mantz organizau primele adunari anabaptiste in Elvetia, Menno a inceput sa
aiba indoieli cu privire la doctrina transsubstantierii. "Ori de
cate ori tineam in mana painea si vinul la mesa, imi venea in minte gandul ca
nu sunt trupul si sangele Domnului. Credeam ca diavolul imi sugereaza asa
ceva, credeam ca astfel de ganduri ma vor rupe de credinta mea. M-am spovedit
de multe ori, am suspinat si m-am rugat: dar aceasta idee nu-mi iesea din
minte." Faptul ca Menno a
avut astfel de idei "eretice" nu era ceva neobisnuit,
deoarece prezenta reala la lui Hristos in elementele Cinei era pusa sub
semnul intrebarii in diferite cercuri din Olanda. Nu mai tarziu, Cornelius
Hoen, conducatorul sacramentarienilor olandezi, promova ideea ca painea si
vinul din Euharistie sunt doar simboluri ale suferintelor si mortii lui
Hristos. Nu stim daca Menno cunostea invataturile lui Hoen, dar stim ca a
citit cateva din invataturile lui Luther. In "captivitatea
babiloniana" a Bisericii (1520), Luther afirma ca transsubstantierea
nu este decat o opinie omeneasca, de vreme ce nu se bazeaza nici pe
Scripturi, nici pe o ratiune sanatoasa. Mai tarziu, Menno a declarat ca
scrierile lui Luther l-au ajutat sa inteleaga ca "poruncile omenesti
nu ne pot lega de moartea vesnica". El nu a fost de acord cu
sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o pozitie mai apropiata de cea a
lui Zwingli. Cu toate acestea indoiala lui Menno cu privire la doctrina
transsubstantierii, constituie o ruptura importanta de mesa romana, pe care
mai tarziu o desrie in felul urmator: "Da, am
spus unui lucru creat, slab, pieritor, care a venit din pamant, care a fost
macinat intr-o moara, care a fost copt de foc, care a fost mestecat de dintii
mei si digerat de stomacul meu, adica unei imbucaturi de piine: tu m-ai
mantuit.... O, Doamne, multi ani de zile asa m-am jucat eu, un biet pacatos
nenorocit, cu tarfa Babilonului.
Menno ar fi putut sa ramana in Biserica Romana daca nu s-ar fi indoit si de
un alt stalp al traditiei bisericesti, botezul nou - nascutilor. In 1529,
Menno a citit o carte scrisa de un predicator din sudul Germaniei, Theobald
Ballicanus, care il cita pe Ciprian ca fiind un aparator al botezului
adultilor. Totusi, un alt eveniment, mult mai apropiat de realitatea
imediata, a fost catalizatorul care l-a determinat pe Menno sa se gandeasca
la acest subiect. In 20 martie, 1531, in orasul Leeuwarden, capitala
provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks, a
fost decapitat pentru ca fusese botezat a doua oara. Mai tarziu Menno
comenteaza, "Mi s-a parut foarte ciudat sa aud pe cineva vorbind
despre un al doilea botez" Freerks fusese
re-botezat in Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno spune despre el
ca a fost un erou pios si devotat. Executia brutala a lui Freerks, trebuie sa
fi produs asupra lui Menno o impresie de durata. Oricum, el a inceput sa
studieze pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-nascutilor. A
examinat argumentele lui Luther, Zwingli si Bullinger, si le-a gasit
nesatisfacatoare. S-a sfatuit cu un preot din Pingium. In cele din urma "am
cercetat Scripturile cu rabdare si m-am gandit la aceasta problema cu toata
seriozitatea." Astfel, a ajuns la concluzia ca "toti s-au
inselat in privinta botezului nou nascutilor" Faptul ca Menno a
apelat la Scripturi a fost un pas impotant in pelerinajul sau. El a inceput
sa predice din Scripturi, pana acolo incat si-a castigat reputatia de "predicator
evanghelic", desi, spunea el mai tarziu, nu eram demn de o asa
numire, deoarece predicarea mea din acea vreme era "fara duh si fara
dragoste" si nu dadea nici o roada buna. Avand noi convingeri despre
Cina Domnului si despre botez, totusi Menno nu s-a despartit de biserica
Romei pana cand nu a fost ravasit de evenimentele legate de tragedia de la
Munster. In 1532, cativa
oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezati. Unii dintre ei,
printre care se afla si fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinsi in
valoarea evenimentelor cauzate de imparatia revolutionara a celor doi Jani
din Munster. In 30 Martie1535, un grup de anabaptisti violenti au capturat
vechea manastire din Bolsward. Timp de opt zile ei s-au impotrivit
asalturilor autoritatilor, dar in 7 Aprilie manastirea a fost recucerita, iar
radicalii ucisi cu brutalitate. Printre ei se afla si fratele lui Menno.
Acest eveniment a produs o criza in viata lui Menno. "Dupa ce
sangele acestor oameni a intrat in pamant, desi nu intelegeam prea bine, am
simtit atat de deslusit in inima mea ca nu mai puteam suporta si ca nu mai
puteam sa-mi gasesc linistea sufleteasca. M-am gandit la viata mea necurata,
la viata mea carnala, de asemenea m-am gandit la toate doctrinele pline de
ipocrizie si de idolatrie pe care inca le practicam pentru a-mi asigura
imaginea de om evlavios, care, de fapt, era lipsita de continut. Am vazut pe
acesti copii plini de zel, care, desi greseau, isi consacrau de buna voie
vietile doctrinelor si credintei."
Menno si-a dat seama ca nu a trait in lumina pe care tocmai o primise. El l-a
implorat pe Dumnezeu s-l ierte si sa-i dea o viata noua in Hristos: "Inima
tremura in mine. Cu suspine si lacrimi m-am rugat lui Dumnezeu, sa-mi dea
mie, unui pacatos caruia ii pare rau, darul harului Sau, sa-mi dea o inima
curata si, prin meritele sangelui lui Hristos, sa-mi ierte umblarea gresita
si viata usuratica pe care am dus-o si sa-mi dea intelepciune, Duh, curaj si
un spirit barbatesc, pentru ca sa-I predic cu toata curatia Numele preaanaltat
si Cuvantul Sau curat si sfant si sa fac cunoscut tuturor adevarul si slava
Sa. Din aprilie 1535 pana in ianuarie 1536, ca preot la Eimarssum, Menno
a incercat sa initieze o reforma evanghelica. Inainte se prefacuse si facuse
compromisuri, acum vorbea clar si fara retinere. Prima sa scriere "Blasfemia
lui Jan van Leyden", este din acea perioada. Acest este un tratat
incitant in care Memmo opune imparatia lui Hristos falselor pretentii ale "regelui
Jan". Menno a scos in evidenta caracterul necrestin a ceea ce am
putea numi "filosofia sabiei" si a indemnat la o viata de
supunere: "Ne este
interzis sa luptam cu arme lumesti..... Un singur lucru as vrea sa stiu de la
voi: sunteti botezati pe sabie sau pe cruce ? Fiecare din voi sa se pazeasca
de doctrina sabiei, a impotrivirii si a tot soiul de astfel de lucruri care
nu sunt altceva decat o floare minunata sub care se ascunde un sarpe veninos,
care si-a strecurat veninul in trupurile multora." In aceeasi luna in
care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt definitiv de
Biserica Romei. Era cuprins de mila fata de "turma condusa
gresit" care rataceste fara sa aiba un pastor. La un an dupa ce si-a
parasit parohia din Witmarsum pentru a deveni un evanghelist itinerant, sapte
sau opt frati anabaptisti de langa Groningen l-au rugat sa accepte slujba de
pastor al micii lor comunitati. Dupa un timp in care s-a luptat cu aceasta
decizie, Menno spune: "Am acceptat si astfel am inceput sa botez si
sa dau invatatura, sa lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul Domnului,
sa asist la construirea Cetatii Lui sfinte si a Templului Sau si sa repar
zidurile daramate." Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se
cuvine, probabil de Obbe Philips care, impreuna cu fratele sau Dirck, sunt
cunoscuti ca si conducatori spirituali ai anabaptistilor olandezi, care nu
erau de acord cu miscarea de la Munster. Asa cum arata
George Williams, Menno, ca multi alti preoti romani, a devenit nu doar un
anabaptist, ci si un reordinationalist. La cativa ani dupa ce l-a ordinat pe
Menno, Obbe Philips a fost profund dezamagit de rupturile din interiorul
miscarii anabaptiste si a parasit fratietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de
credinta si a devenit cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost si un mare
teolog, poate mai creativ decat Menno, dar, cu siguranta, mai putin influent
decat acesta. De la ordinarea sa
in 1537, pana la moartea sa in 1561, Menno a exercitat o influenta
remarcabila asupra anabaptistilor din Oland si din Nordul Germaniei. In toti
acesti ani a fost vanat ca un eretic periculos, de aceea predica noaptea in
intalnirile secrete ale fratilor si ale surorilor, botezand noi credinciosi
in paraiele de la tara si pe marginea lacurilor, intemeind biserici noi si
ordinand pastori din Amsterdam in Cologne si in Danzig. Cind ne gandim la
toate pericolele prin care a trecut Menno, ne miram ca a murit totusi de
moarte buna la 66 de ani. O scrisoare adresata Mariei, regenta Olandei,
datata la 19 mai 1541 arata clar pericolele prin care trecea Menno: "Doamna,
erezia blestematei secte a Anabaptistilor, care in ultimii cinci sau sase ani
s-a raspandit in tinutul Friesland....ar fi fost fara indoiala eradicata,
daca un fost preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducatori
ai sectei sus-numite si care de trei sau patru ani este fugar, nu sa-r fi
abatut prin aceste parti o data sau de doua ori pe an ca sa-i duca pe bietii
oameni simpli si nestiutori in ratacire. Pentru a-l prinde pe acest om, noi
am oferit o mare suma de bani, dar pana acum fara succes. De aceea me-am
gandit la ideea sa promitem ca oferim iertarea unora din cei dusi in
ratacire.... daca reusesc sa infunde temnita cu numitul Menno Symonts. Astfel de intrigi
si de hartuiri l-au urmarit pe Menno oriunde mergea. In 1542, imparatul Carol
V-lea a emis un edict prin care oferea o suta de guldeni de aur pentru
arestarea lui Menno. Acesta spunea despre sine ca este un om "fara
adapost". Dar Menno trebuia sa se gandeasca si la altii. Sotia sa,
Gertrude, si cei trei copii aveau aceeasi soarta. In 1544, se plangea ca "nu
pot gasi nicicum o cocioaba in care sarmana mea sotie si copilasii mei sa fie
in siguranta un an sau chiar o jumatate de an." Sotia si doi din
copii au murit inaintea lui. Chiar de la inceputul carierei sale, Menno si-a
dat seama ca un crestin adevarat nu poate evita crucea. "Daca
Hristos, Capul, a suferit torturi, groaza, mizerie si suferinta, cum se poate
ca slujitorii, copiii si toti cei ai Lui, sa astepte sa traiasca in pace si
libertate ? Teologia lui
Menno Simmons. Asemenea celorlalti
reformatori, teologia lui Menno este situationala; ea s-a dezvoltat in
contextul implicarii lui active in viata Bisericii. Scrierile lui reflecta
greutatile de-a lungul unei cariere extrem de dificile. Menno nu a avut
niciodata liniste pentru a scrie volume intregi pline de elocinta si
inteligenta sau pentru a construi o teologie sistematica. Cu toate acestea,
el a scris cu perseverenta si istetime, atat despre mostenirea anabaptista
timpurie, cat si despre contextul mai larg al traditiei crestine, dar in mod
special a scris despre implicarea sa masiva in citirea Scripturilor. El a
scris aproape 25 carti, pe langa numeroase scrisori, meditatii si cantari. Pe
pagina de titlu a tuturor scrierilor sale, el a scris textul lui Pavel din 1
Corinteni 3.11: Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decit cea care a
fost pusa si care este Isus Hristos. Acest verset a devenit motto-ul
vietii si teologiei sale. In 1540, Menno a
publicat ceea ce avea sa devina cea mai influenta scrierea sa Dat Fundament
des Christelycken sau Bazele credintei crestine. Acest tratat poate fi
comparat cu prima editie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru
ani mai devreme. Era un tratat "la zi", potrivit cu acele
vremuri, si un fel de instruire catihetica pentru noii credinciosi. Calvin a
scris un fel de cuvant inaintea Regelui Francisc I pledand in favoarea
tolerantei pentru protestantii persecutati in Franta. Menno, de asemenea se
adresa parintilor si magistratilor ai caror agenti ii vanau si persecutau pe
anabaptisti. El ii indemna la toleranta in virtutea faptului ca impartasim cu
totii aceeasi umanitate: si anabaptistii sunt oameni, si ei au nevoie de
odihna si de pace, cel putin pentru sotiile si copiii lor, si ei se tem de
moarte ca si ceilalti oameni. Totusi, ei trebuie sa indure zilnic amenintarea
sabiei stapanilor si printilor. Menno a spus clar ca vorbeste in numele
anabaptistilor pasnici, care nu opun rezistenta si condamna in mod explicit
actiunile celor de la Munster: "sabia, poligamia, o imparatie si un
imparat de afara, precum si multe alte greseli pentru care au de suferit
multi cei nevinovati." "Bazele docrinei crestine",
este o apologie in favoarea acelor anabaptisti care stiu sa aleaga calea
crucii si nu a sabiei. Menno a recunoscut legitimitatea autoritatilor civile
si a indemnat la ascultare fata de ele in toate domeniile care nu
prejudiciaza cerintele credintei. Autoritatile nu au fost sensibilizate si
prigoana impotriva anabaptistilor a continuat. Adevarata influenta s-a
exercitat asupra credinciosilor care au gasit in ea un rezumat al teologiei
anabaptiste si al regulilor din biserica lor. Aceasta carte a fost tradusa de
cateva ori in sec. al XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el a
publicat cateva tratate pentru a clarifica pozitia doctrinala a
anabaptistilor. Printre ele amintim: Invierea spirituala (1536), in care
Menno pune in contrast invierea trupeasca de la sfarsitul vremurilor si
invierea spirituala din pacat intru "viata noua si schimbarea inimii;
Meditatie la psalmul douazecisi cinci (1537), o exegeza personala a psalmului
25, modelata dupa stilul "Confesiunilor" lui Augustin; "Nasterea
cea noua" (1537) in care combate "balegarul urat mirositor
care sunt poruncile si legile oamenilor" si ii indeamna la pocainta
si regenerare. Ultimile scrieri ale lui Menno devin mai polemice, in masura
in care trebuia sa-si defineasca punctele de vedere impotriva diferitilor
oponenti. Unele din scrierile lui sunt scrise impotriva altor anabaptisti, de
exemplu David Joris, care credea ca este "David" cel
escatologic si care a atras de partea lui pe multi nemultumiti de la Munster.
Adam Pastor, un fost preot pe care Menno l-a ordinat ca lucrator in biserica
a ajuns sa se indoiasca de divinitatea lui Hristos. Impotriva lui, Menno a
scris a sa "Marturisire a Dumnezeului Triunic" (1550).
Celelalte scrieri a lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina
bisericii, spiritualitate (Cum sa-i iubim pe copii 1557; Meditatii si
rugaciuni pentru timpul mesei 1557; si suferinta - Marturia crestinilor
aflati in suferinta 1552; Marturia crestinilor aflati in suferinta (1544). Principalele
teme ale teologiei sale au fost: a. O viata noua.
O caracteristica
comuna tuturor ramurilor Reformei radicale este accentuarea puternica a
procesului de interiorizare a mantuirii. Pentru toti radicalii, adevaratul
crestinism este ipso facto personal, experential si individual.
Practicarea botezului adultilor le-a adus numele de anabaptisti, dar ei
insistau in mod clar ca trairea vietii noi trebuie sa aiba loc inaintea
botezului cu apa. Botezul poate avea loc uneori ca punct culminant al
convertirii, un proces care deseori presupune o munca emotionala intensa. Asa
cum am vazut, botezul lui Menno a fost precedat de lupta launtrica, de
suspine, plans si rugaciune pana cind "Dumnezeul milei ... mi-a atins
inima, mi-a dat o minte noua, m-a smerit, si, plin de har, m-a chemat pe
calea cea stramta a vietii. In 1848, istoricul
Max Gobler a recunoscut "caracteristica esentiala a bisericii
anabaptiste este accentul puternic pus pe actul convertirii, si al
regenerarii personale al fiecarui crestin prin Duhul Sfant."
Procesul convertirii implica doua momente care se intrepatrund: credinta si
pocainta. Credinta este insusirea launtrica a Evangheliei, pe care Menno o
defineste ca fiind "binecuvantata vestire a favorurilor lui Dumnezeu
fata de noi si a iertarii pacatelor prin Isus Hristos" Atunci cand
pacatosul se bazeaza din toata inima pe harul lui Dumnezeu si pe promisiunile
sale "inima este reinoita, convertita, justificata, devine
evlavioasa, plina de pace si de bucurie, se naste un copil al lui Dumnezeu,
care se apropie cu toata puterea de tronul harului, si astfel devine
mostenitor impreuna cu Hristos si are viata vesnica." Credinta este
raspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompleta fara actul
anterior al pocaintei,sau cum o numeste Menno, penitenta adevarata. El ii
combate pe acei ce au doar o "credinta istorica", care nu
ofera nici un fel de dovezi in favoarea unei vieti schimbate. Astfel,
pocainta implica o schimbare a vietii, nu are nimic de-a face cu practicile
religioase externe, cum ar fi: "posturile ipocrite, pelerinajele, tot
felul de citiri ca Tatal Nostru sau Ave Maria, participarea frecventa la
mesa, spovedaniile". Acestea sunt porunci omenesti, zadarnice si
lipsite de semnificatie. Adevarata pocainta are "putere si se vede in
fapte" In tratatul "Adevarata
credinta crestina" Menno prezinta zece cazuri de credinta adevarata,
extrase din Biblie, cinci din Noul Testament, cinci din Vechiul Testament. Pentru a intelege
doctrina lui Menno despre mantuire, trebuie sa trecem in revista conceptia
lui despre pacat. Menno facea distinctie intre patru feluri de pacat. Primul
este natura corupta, pacatoasa pe care o mostenim prin nastere incepand de la
Adam. Menno accepta termenul teologic traditional de pacat originar, ca o
desemnare potrivita a acestei coruperi. Menno credea ca in Gradina Eden, Adam
si Eva au fost muscati de sarpele satanic si astfel au devenit purtatorii
unei naturi pacatoase, supuse mortii vesnice "astfel incat noi,
urmasii lor, suntem nascuti dintr-o natura pacatoasa, otraviti de sarpe,
inclinati spre rau, si prin natura copii ai iadului, ai diavoluilui si ai
mortii vesnice." Prin natura, copiii
se razvratesc impotriva Cuvantului lui Dumnezeu si au inclinatii spre
incapatanare si egoism. Toate aceste lucruri par traditionale, dar, la un
anumit punct, Menno se indeparteaza de doctrina ortodoxa a pacatului
originar. Desi toti oamenii au mostenit natura pacatoasa care duce inevitabil
la pacatele de acum, moartea lui Hristos pe cruce indeparteaza "vina"
pacatului originar pentru toata lumea. Acesta este unul din argumentele forte
ale lui Menno pentru a nu boteza nou-nascutii. Desi nu sunt capabili nici de
credinta, nici de botez, nou-nascutii sunt intr-o "stare de har",
pana ajung "la varsta la care pot face distinctia intre bine si
rau". Nimeni nu este condamnat datorita pacatului originar,
indiferent cat de devastatoare si de lunga durata pot fi efectele lui. Numai
cei care sunt capabili de responsabilitate morala si cei care isi pot asuma
decizii etice pot fi invinovatiti. Pacatul originar este "mama"
pacatelor actuale, asa cum ne arata Menno prin a doua categorie. Pacatele
actuale sunt roada carnii (Galateni,5). Printre ele se numara adulterul,
pofta rea, zgarcenia, ura, invidia, hotia, crima si idolatria. Acestea sunt
pacate facute cu voia si este nevoie de condamnarea dreapta a lui Dumnezeu,
daca nu intervine pocainta. Numai fiind nascuti din nou prin pocainta si
credinta adevarata, crestinii pot "rezista" pacatului si pot
sa nu moara din cauza pacatelor actuale. Cel care traieste nasterea din nou
este transferat din "Adam in Hristos". Omul regenerat "nu
mai traieste in conformitate cu natura lui veche si corupta mostenita de la
Adam cel pamantesc, ci in conformitate cu natura noua si dreapta a lui Adam
cel ceresc, Isus Hristos" Inseamna acest lucru ca adevaratii
credinciosi sunt capabili de perfectiune ? Menno neaga acest lucru, de vreme
ce si dupa convertire ramanem cu natura pacatoasa, dar aceasta nu mai trebuie
sa domine. Acest lucru il determina pe Menno sa introduca cea de-a treia
categorie de pacate: greselile omenesti pe care le gasim zilnic intre sfinti,
printre cei nascuti din nou. Credinciosii pacatuiesc, dar nu in acelas fel cu
necredinciosii (adica cu detasare si indrazneala). Viata crestina este o
lupta continua pentru sfintenie si sfintire: "Ei isi innoiesc din ce
in ce mai mult sarmana viata slabita, dupa chipul Celui ce i-a creat... Ei se
imbraca cu Hristos si il marturisesc pe El, natura, duhul si puterea Lui,
prin tot ceea ce fac" Sfintii nu sunt respinsi de Dumnezeu datorita
greselilor lor pacatoase, atata vreme cit ei suspina, le pare rau de ceea ce
au facut si Il implora pe Dumnezeu sa-i ierte. Totusi exista a patra
categorie de pacate, prin care cel credincios poate "sa cada din har
datorita egoismului si rautatii." Acesta este pacatul apostaziei,
pacatul impotriva Duhului Sfant. Cel care comite acest pacat, care presupune
rautate fatisa si denigrare a lui Hristos, va primi o dreapta rasplatire,
condamnarea vesnica. Menno a accentuat intotdeauna tema fundamentala a
soteriologiei sale: adevarata credinta evanghelica produce o roada adevarata
si evanghelica; credinta adevarata nu poate fi lenesa, ea schimba,
reinoieste, purifica, sfinteste, si justifica din ce in ce mai mult; toti cei
care prin nasterea din nou sunt altoiti in Hristos, sunt mladite pline de rod
a adevaratei vite. Menno afirma acest lucru nu doar ca un principiu pozitiv,
ci traseaza si implicatiile lui negative: daca nu faci ceea ce iti porunceste
Hristos, aceasta este dovada faptului ca nu crezi cu adevarat in El, desi tu
sustii contrariul. Credinta si roadele ei sunt inseparabile. Menno si
anabaptistii, in general, nu accepta doctrina forensica despre justificarea
numai prin credinta propusa de Luther, deoarece ei o vad ca un impediment in
calea unei credinte "vii", care se vede intr-o traire
sfanta. Menno combate in mod evident faimoasa respingere de catre Luther a
epistolei lui Iacov, ca fiind o epistola de paie. "Luteranii marturisesc
si cred ca doar credinta mantuie, fara nici un fel de ajutor din partea
faptelor. Ei accentueaza acesta doctrina in asa fel incat s-ar parea ca
faptele nici macar nu sunt necesare; da, credinta este de asa natura incat nu
mai poate tolera nici o fapta in preajma ei. Astfel, foarte importanta si cat
se poate de serioasa epistola lui Iacov este apreciata ca fiind o "epistola
de paie". Ce tampenie curajoasa! Daca doctrina este de paie, atunci
si apostolul ales, slujitorul lui Hristos, cel care a scris-o si
marturisit-o, trebuie sa fi fost un om de paie; este clar ca ziua-n amiaza
mare. Caci doctrina arata caracterul unui om. Menno a fost deranjat de
tendintele antinomiene pe care le-a depistat in stare latenta in doctrina
justificarii forensice a lui Luther sau cel putin modul in care isi
insusisera aceasta doctrina multi luterani pe care ii intalnise. "Trancanesc
un fel de cantare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e
strapunsa, liberi suntem noi acum, slava Domnului), in timp ce berea si vinul
le curge din gurile si din nasurile lor de betivi. Oricine poate canta aceste
cuvinte, indiferent cat de carnal traieste, este un evanghelic bun si un
frate scump". Conceptul
anabaptist despre ucenicie, ca fiind o renuntare deliberata la viata cea
veche si o dedicare radicala lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un
astfel de abuz fata de harul lui Dumnezeu. In acelasi timp Menno insista
asupra faptului ca mantuirea este prin har si nu prin fapte. "Departe
de noi gindul ca ne putem mangaia cu altceva decat harul lui Dumnezeu prin
Isus Hristos." Menno atribuie
intreaga "ordo salutis", de la creatie la viata vesnica,
lucrarii harului. Prin har a fost creat omul cand nu exista, prin har a fost
el acceptat in Hristos cand era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe
pamant, prin har primim Duhul Sfant si prin har dobandim viata vesnica. Intre
Menno si ceilalti reformatori exista o diferena in ceea ce priveste sursa
fundamentala sI "modus operandi" a harului. Este
semnificativ faptul ca Menno a inceput lista "momentelor"
din istoria mantuirii cu creatia, si nu cu decretele eterne sau planurile
secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca ceilalti adepti ai Reformei radicale,
Menno nu era de acord cu doctrinele surori despre predestinatie si incatusarea
liberului arbitru, care face legatura intre principalii reformatori si
augustinienii stricti din traditia Bisericii Romano- Catolice. Menno
respingea cu tarie teoria dublei predestinari: "Sa spun eu oare ca Tu
i-ai poruncit celui rau sa faca lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne
fereste!....Apa, focul, viata si moartea Tu le-ai lasat la alegerea noastra.
O, Doamne bun, cat de rau si-au batut joc de nespusa Ta bunatate, mila
vesnica si maiestate atotputernica!" Menno a fost determinat sa respinga
doctrina unei predestinari rigide din doua motive: primul este ca a simtit ca
doctrina aceasta ar dauna bunatatii lui Dumnezeu, facandu-l autorul raului;
al doilea, de asemenea versiunii luteraniene a justificarii, este ca oferea
unei minti frivole ocazia sa-si "continue drumul pe calea cea larga
si sa-si acopere pacatele". In rezumat, putem spune ca Menno a
incercat sa echilibreze balanta intre "indreptatirea adusa
fapte" din soteriologia catolica medievala si determinismul teologic
al principalilor protestanti. Mantuirea este prin har nu prin fapte si totusi
este "la alegerea mea" faptul ca accept mijloacele harului
lui Dumnezeu. O buna parte din baptistii englezi ai secolului al XVII-lea au
adoptat o doctrina despre mantuire care nu era departe de a lui Menno.
Cuvantul infailibil Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul si temele
Sfintelor Scripturi. Menno ar putea fi cel mai biblic dintre toti
reformatorii radicali, daca am lua in calcul cantitatea de citate, referinte
si aluzii la Scripturi. Biblia a avut un rol decisiv in convertirea lui Menno
si desprinderea lui de Biserica Romana. Acest lucru a dus la revitalizarea
tuturor celorlalte autoritati si traditii omenesti: "Iata, dragii mei
frati, ca doctrinele, sacramentele, vietile sfinte, decretele imperiale,
bulele papale, conciliile celor invatati, practicile de lunga durata,
filosofia oamenilor, Origen, Augustin, Luther, Bucer, temnita, exilul sau
crima nu inseamna nimic; pentru ca inainte de toate sta Cuvantul nepieritor
al lui Dumnezeu; repet Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu si asa va ramane
intotdeauna." Importanta
principala a Bibliei in teologia lui Menno are rolul ei crucial in procesul
convertirii. Apeland la analogia dintre Cuvant si samanta din pilda semanatorului
(Luca 8:11), Menno aseamana Scripturile cu samanta spirituala din care se
naste o viata noua. Duhul Sfant implanteaza samanta si face ca aceasta sa
aduca rod in credinta si in pocainta. Chiar de la inceputul miscarii
anabaptiste, "predicarea" mai degraba decat citirea
Cuvantului, a dus la acest rezultat. Cand erau adusi in fata autoritatilor
civile, acesti credinciosi needucati isi infruntau judecatorii cu abilitatea
lor de a cita din Scripturi si de a judeca in conformitate cu invatatura lor.
Menno si-a bazat intregul program de reforma pe apelul urgent la autoritatea
Scripturii. El si-a indemnat cititorii, ascultatorii sa nu se increada in
traditiile vechi, in bulele papale, in decretele imperiale sau in "intelepciunea
celor invatati", ci numai in Cuvantul infailibil al lui
Dumnezeu Faptul ca Menno
respingea cu fermitate traditia liturgica a bisericii se bazeaza pe aplicarea
stricta a principiului ca ceea ce Biblia nu stabileste in mod special nu
trebuie permis. Multi din anabaptisti au recurs la un literalism simplist in
interpretarea Scripturilor. Acest lucru a dus la practici extreme, cum ar fi
poligamia de la Munster si incidentul petrecut la Ansterdam, cand unii
alergau goi pe strazile orasului (bazat pe Isaia 20:2-3). Menno nu a fost de
acord cu acesti extremisti, dar a insistat ca interdictia lui Isus de a jura
si indemnul la a nu opune rezistenta sa fie urmate literal. Principiul sau
hermeneutic de baza era Hristocentric. "Doctrinele Vechiului
Testament si ale Noului Testament explicate corect si in conformitate cu
intentia lui Hristos si a apostolilor sai este benefica atat pentru doctrina
cat si pentru mustrare." Intelegerea lui
Menno in ce priveste Scriptura, s-a dezvoltat in dialog cu cea a
principalilor reformatori, pe de-o parte, si cu cea a spiritualistilor
radicali, pe de alta. In ciuda faptului ca toti au fost de acord cu
principiul "sola scriptura", abordarea Bibliei de catre
Menno difera de cea a principalilor reformatori in trei aspecte. In primul rand, el
ii mustra pe reformatori pentru ca folosirea Scripturii de catre acestia a
fost minimalizata de traditii umane si de invatatura zadarnica. In al doilea rand,
in ce priveste interpretarea Scripturii, pentru Menno, Noul Testament era mai
important decat Vechiul Testament. In al treilea rand,
Menno, accepta scrierile apocrife ca fiind canonice. Reforma radicala, ca
miscare radicala ce s-a inspirat din unele curente ale pietatii medievale, a
continuat sa considere cartile apocrife ca fiind pe deplin inspirate, ca
parte integranta ale Cuvantului lui Dumnezeu "care nu poate fi
incovoiat, nici frant. Influenta de durata a acestei traditii este
demonstrata prin faptul ca unii menoniti isi bazeaza slujba de casatorie pe
cartea Tobit. Menno a fost obligat sa sublinieze sensul figurat si caracterul
spiritual al Vechiului Testament, impotriva reformatorilor spirituali si
militantilor apocaliptici ca Jan din Leydin. De asemenea, el a trebuit sa
apere obiectivitatea si autoritatea intregii Scripturi spiritualistilor
radicali. O data cu aparitia
primei editii a Bazelor Crestine, Menno si-a dat seama de pericolul pe care
il reprezinta sectele corupte. El se plange ca multI "au fost atat de
gresit condusi de la o secta necurata la alta: prima oara la cea din Munster,
apoi la cea din Batemburg, acum la cea davidiana" De asemenea, el
ataca pretentiile invatatorilor falsi: "Vreti sa
spuneti ca doctrina lui Hristos si a apostolilor Sai este incompleta si ca
invatatorii vostrii o proclama pe cea perfecta? Va raspund ca raspandirea
unei astfel de credinte este cea mai infama blasfemie.... Copii inselati ce
sunteti, unde gasiti in doctrina lui Hristos si a apostolilor o singura
litera prin care sa dovediti si sa stabiliti macar una din doctrinele voastre
gresite? b.Domnul cel
Intrupat Menno Simons a
incercat sa redefineasca doctrina clasica despre Sfanta Treime, in termeni
pur biblici, evitand limbajul speculativ cu incarcatura filosofica al
dezbaterilor partistice. O problema similara s-a ivit si privitor la persoana
lui Hristos, sau mai precis, la modul in care s-a realizat intruparea.
Conciliul de la Calcedon (451) L-a declarat pe Hristosul intrupat "o
persoana cu doua naturi". Aceasta a fost o formula de compromis,
care incerca sa respinga erezia monoficita (care sustinea ca Isus are doar o
natura, cea divina) si cea nestoriana (care separa radical umanitatea de
divinitatea lui Hristos). Schismele cristologice au continuat sa faramiteze
Biserica dupa Calcedon, in special in Rasarit. Reforma radicala, care dorea
sa ajunga la radacinile crestinismului, a oferit ocazia continuarii acestor
controverse. Printre anumiti
spiritualisti, anabaptisti si rationalisti evanghelici a aparut intr-o
varietate de forme o invatatura conform careia la intrupare, Hristos si-a
adus propriul trup din cer. Spiritualistul Caspar Schwenckfeld, a pretins ca
el este cel care a introdus aceasta doctrina in Reforma. Hofmann, mai degraba
decat Schwenckfeld, a transmis aceasta doctrina anabaptistilor olandezi si
astfel lui Menno. Hofman asemana coborarea lui Hristos in pantecele Mariei,
cu un strop de roua care cade din cer, intr-o stridie, unde se cristalizeaza
si se transforma intr-o perla. Folosind o metafora diferita, Menno a explicat
intruparea in felul urmator: Hristosul divin a trecut prin pantecele Mariei
in acelasi fel in care o raza de soare trece printr-o sticla, fara sa-si
asume carnea pacatoasa. In scrierea "Marturisire
scurta si clara"(1544), el face referire la o conferinta tinuta la
Emden si la care s-a discutat despre intrupare, "un subiect la care
tu stii ca am fost invitat si constrans sa particip impotriva vointei
mele." In acelasi document, el arata in continuare cum, la inceput,
a avut indoieli cu privire la aceasta doctrina, "atunci cand pentru
prima data a fost mentionata de frati, pentru ca m-am temut ca s-ar putea sa
gresesc in privinta ei." El a petrecut multe zile postind,
rugandu-se si cerand sfatul altor crestini. "In cele
din urma, dupa mult post, plans si rugaciune, zbucium si neliniste launtrica,
prin harul lui Dumnezeu inima mi-a fost mangaiata, am crezut si am recunoscut
in mod ferm, asigurat fiind de marturia sigura si infailibila a Scripturii,
inteleasa prin Duhul, ca Isus Hristos cel binecuvantat in veci este Domnul
din cer, samanta spirituala promisa a unei Eve noi si spirituale". Menno a formulat
doctrina intruparii usor diferit fata de Hofmann, este bine sa vedem care
este explicatia pe care el o ofera acesteia: "Samanta
cereasca, care este Cuvantul lui Dumnezeu, a fost insamantata in Maria si
prin credinta ei, fiind conceputa in ea de Duhul Sfant, a devenit trup si a
fost hranita in trupul ei; si astfel este numita rodul pantecelui ei, tot asa
cum oricare odrasla este numita roada mamei sale naturale. In ceea ce
priveste originea Sa, Isus Hristos nu este un om de pe pamant, roada a
trupului si sangelui lui Adam. El este roada cereasa sau omul ceresc. Pentru
ca inceputul sau originea lui este din Tatal, asa cum a fost si Adam, cel
fara pacat." Menno a incercat sa
defineasca procesul intruparii cu cat mai multa grija, in asa fel incat sa
impace atat nasterea naturala a lui Isus, cat si originea Sa supranaturala.
Preocuparea lui Menno a fost sa arate cum a ramas Hristos neafectat de
pacatul originar, fiind astfel in stare sa ofere o jertfa perfecta pe cruce
pentru pacatele intregii omeniri. Astfel, el are tendinta sa sublinieze
unitatea persoanei Dumnezeului-om, mai degraba decat distinctia dintre cele
doua naturi. Menno nu a ezitat sa spuna ca Dumnezeu Fiul a suferit si murit
atat in divinitatea Sa cat si in umanitatea Sa, formulare pe care teologii
reformati au evitat sa o adopte. Fratii elvetieni si
Huteritii nu i-au urmat pe anabaptistii olandezi in a adopta doctrina lui
Menno despre intrupare, iar menonitii de mai tarziu au abandonat-o de
asemenea. c.Biserica Pentru Menno,
Biserica a fost lucrul cel mai pretios. Timp de douazeci si cinci de ani el a
lucrat in Olanda si in nordul Germaniei pentru a forma comunitati de
credinciosi in adunari organizate, dedicate unele altora si misiunii lor in
lume. Prin lucrarea lui Menno si a colaboratorilor sai, anabaptismul olandez
si-a revenit in urma dezamagirii de la Munster, pentru a deveni in cele din
urma cea mai durabila expresie a Reformei radicale. Multe din scrierile
lui Mennno au ca scop sublinierea caracterului adevaratei Biserici, in contrast
cu bisericile false si anticrestine care erau recunoscute legal si sprijinite
de stat. "Ele nu
sunt adevaratele adunari ale lui Hristos, ci doar se lauda cu numele Lui. Dar
adevaratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale caror membrii s-au convertit
cu adevarat, care sunt nascuti de sus de la Dumnezeu si au o minte reinnoita
de lucrarea Duhului Sfant prin auzirea Cuvantului divin. Astfel, ei au
devenit copii ai lui Dumnezeu, s-au supus ascultarii de El, si traiesc zi de
zi, sau din momentul in care au fost chemati, cu toata straduinta in sfintele
porunci si in conformitate cu sfanta Lui vointa." Astfel, Biserica
adevarata este comunitatea formata din oameni regenerati care in mod voit
adopta o viata de ucenicezare si care se dedica unii altora in dragoste.
Menno spunea despre romano-catolici, luterani si zwinglinieni ca sunt "cele
mai mari si mai comode secte." Dupa parerea lui Menno, aceste "secte"
au un singur lucru in comun:"Obiceiul tuturor sectelor care sunt in
afara lui Hristos si a Cuvantului Sau este sa-si impuna pozitia, credinta si
conduita cu ajutorul sabiei." Menno si
anabaptistii negau legitimitatea acestui corpus christianum, in care Biserica
si societatea formeaza o unitate organica si unde religia se supune puterii
de constrangere a statului. Aceasta atitudine de-a dreptul revolutionara a
dus la represiuni sangeroase impotriva anabaptistilor care nu se conformau.
Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de catre
Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei erau gata sa asculte de
autoritatile civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei
lor. Spre deosebire de
Luther, Zwingli si Calvin, care doreau sa reformeze Biserica pe baza
Cuvantului lui Dumnezeu, reformatorii radicali erau mai preocupati sa
restaureze biserica primara despre care credeau ca, de fapt, cazuse sau
se lasase de la credinta. In Raspuns catre Gellius Faber, Menno
stabileste sase caracteristici prin care Biserica este cunoscuta: doctrina
curata; folosirea Scripturala a semnelor sacramentale,ascultarea de Cuvant;
dragostea frateasca vie; marturia plina de putere a lui Dumnezeu si a lui
Hristos; suferinta de dragul Cuvantului lui Dumnezeu. Este important faptul
ca patru din aceste sase semne se preocupa de dimensiunea morala si etica a
vietii crestine. d.Botezul Importanta
botezului pentru adeptii lui Menno Simmons este indicata prin cuvantul
anabaptist, cu care au si fost etichetati de catre oponentii lor. Menno
spunea ca "de dragul botezulu suntem maltratati, ucisi, persecutati de
toti oamenii." Doctrina lui Menno
cu privire la botez se poate rezuma in trei afirmatii: 1. Credinta
nu vine in urma botezului, ci botezul vine in urma credintei. Menno se opunea intelegerii sacramentale a botezului,
sustinuta de teologii catolici si de cei protestanti. El credea ca botezul cu
apa este un semn exterior care urmeaza trairii interioare a credintei. Nasterea din nou nu
consta in faptul ca esti cufundat in apa, nici in formulele de botez rostite
de preot. "Nasterea
din nou nu consta in apa si nici in cuvinte: ci in puterea lui Dumnezeu cea
vie, cereasca si regeneratoare in inimile noastre, care curge din Dumnezeu si
care, prin predicarea Cuvantului divin, daca o acceptam prin credinta,
grabeste, reanoieste, patrunde si converteste inimile noastre, astfel incat
suntem schimbati si intorsi de la necredinta la credinta..... Iar cei
regenerati sunt aceia carora numai El le-a poruncit si i-a invatat botezul
crestin, botezul cel sfant ca o pecete a credintei. 2. Nou -
nascutii nu sunt capabili de credinta si de pocainta, de aceea nu trebuie
botezati. Menno a insistat asupra
urmarii stricte a Marii Trimiteri,cand Isus le-a poruncit ucenicilor sa dea
invatatura si sa boteze. Dar "pruncii lipsiti de ratiune" nu
pot intelege astfel de invataturi, de aceea ei nu trebuie botezati. "De
vreme ce nou-nascutii nu au capacitatea de a asculta, ei nu pot sa creada, sa
se nasca din nou." Pentru Zwingli, nu
se punea problema credintei pruncului care urma sa fie botezat, ci, mai
degraba, a credintei parintilor si al bisericii insasi. Luther recunostea ca
exista o relatie intre credinta si cel botezat. Impotriva doctrinei lui
Zwingli, Menno insista asupra credintei personale a celui care urma sa fie
botezat. Impotriva doctrinei lui Luther, el a spus:"Nu citim nicaieri
in Scripturi ca apostolii ar fi botezat vreun credincios in timp ce acesta
dormea." Soteriologia
anabaptista, care punea accentul pe eficacitatea mantuitoare universala a
mortii lui Hristos pentru toti copiii care nu au ajuns la varsta la care pot
sa dea socoteala pentru faptele lor, a distrus argumentul traditional in
favoarea botezului nou-nascutilor ca sacrament pentru indepartarea pacatului
originar. Un alt argument bine cunoscut in favoarea botezului nou nascutilor
era analogia cu circumcizia din Vechiul Testament. Menno respingea acest
argument atatand ca daca ar fi urmat literal doar baietii ar trebui sa
primeasca botezul. Totusi, principalul lui argument era lipsa oricarei
porunci din partea lui Isus sau a apostolilor, care sa sustina intr-un fel
botezul nou nascutilor 3. Botezul
este initierea publica a credinciosului intr-o viata radicala de ucenicie. Menno a dorit sa faca o distinctie clara intre semn si
obiectul semnificat. "Daca atribuim iertarea pacatelor botezului si
nu sangelui lui Hristos, atunci facem un vitel de aur si il punem in locul
lui Hristos. Botezul insemna un raspuns de ascultare fata de Evanghelie,
o imitatie literara si o initiere a incepatorului care vrea sa intre intr-un
juramant monstic. In traditia monastica, un astfel de juramant presupunea o
ruptura radicala cu trecutul, o identificare cu comunitatea, simbolizata prin
primirea unui nou nume si a unor haine noi. Pentru anabaptisti, botezul
simboliza o astfel de schimbare radicala in identitate si mod de viata.
Pentru anabaptistii sec.al XVI-lea, botezul insemna, de cele mai multe ori
pierderea vietii, parasirea caselor, a tarii, a familiei si asumarea exilului
intr-o tara straina. Acceptarea botezului insemna nu numai impartasirea
impreuna cu Hristos a puterii invierii Sale, ci si partasia cu suferintele
Lui. e.Cina Domnului Chiar mai mult
decat botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei ce vedeau in
anabaptism o amenintare pentru sistemul stat - biserica. Martirii anabaptisti
au fost deseori interogati despre teologia lor euharistica. Modul in care se
oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degraba o
reconstituire vie a ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a
ospatului mesianic. In Bazele doctrinei crestine, Menno enunta patru
principii ale Cinei, pe care o numeste "Sfantul sacrament."
In primul rand, Menno respinge literalismul sacramental care considera
elementele trecatoare, painea si vinul, ca fiind adevaratul trup si sange al lui
Hristos. Asemenea lui Zwingli si Calvin, Menno subliniaza prezenta trupeasca
a Domnului inaltat la dreapta Tatalui, in locurile ceresti. Astfel, Cina este
"un semn de aducere aminte" al sacrificiului mantuitor al
lui Hristos care S-a jertfit de buna voie pe cruce pentru a ne trece pe noi
in imparatia harului Sau. In al doilea rand, Cina este o mare dovada a
dragostei lui Hristos fata de noi, gajul dragostei Sale. La Cina Domnului
credinciosii nu numai ca isi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment trecut,
ci, de asemenea, isi reamintesc "toate roadele dragostei Sale
manifestate fata de noi in Hristos". In al treilea rand,
Cina este legatura unitatii, a dragostei si pacii crestine. Menno aseamana
comunitatea credinciosilor adunati in jurul mesei cu o paine: "Asa cum
painea este formata din multe graunte, macinate de moara, amestecate cu apa
si coapte la caldura focului, tot asa este si Biserica lui Hristos, formata
din adevarati credinciosi, zdrobiti in inimile lor de moara Cuvantului divin,
botezati cu apa Duhului Sfant si cu focul dragostei curate si vesnice intr-un
singur trup." Crestinii care iau
parte la Cina trebuie sa lase la o parte toate certurile si disputele dintre
ei, sa se ierte unii pe altii, sa slujeasca unii altora, sa se incurajeze
unii pe altii si, asa cum sugereaza cuvintele care se refera la faptul de a "coace
la caldura focului", ei trebuie sa fie gata sa sufere si sa moara
unii pentru altii si, daca este nevoie, toti impreuna pentru Domnul lor. In al patrulea
rand, Cina este impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos. Menno a extras
aceasta idee din expresia lui Pavel din ICorinteni 10:16, care identifica
painea si vinul cu participarea in trupul si sangele lui Hristos. O data cu Cina
Domnului, multi anabaptisti oficiau si spalarea picioarelor. Menno spune
putine lucruri despre acest ritual. El pur si simplu indeamna biserica sa
spele picioarele fratilor si ale surorilor care au venit de la mare distanta.
Totusi, Dirk Philipps, pune "spalarea picioarelor sfintilor"
printre cele sapte porunci, pe care Isus a vrut ca biserica sa le puna in
practica. f.Disciplina in
biserica Spre deosebire de
Jean Calvin, care a subliniat importanta disciplinei bisericesti pentru bunul
mers al vietii crestine, dar fara a o ridica la nivelul Cuvantului si Sacramentelor,
Anabaptistii insistau asupra faptului ca disciplina este o parte
indispensabila a adevaratei biserici. Interdictia sau separarea evanghelica,
asa cum deseori o numea Menno, era modalitatea prin care membrii corupti si
nedemni ai bisericii erau exclusi din adunare. In ultimii ani din viata,
Menno considera disciplina stricta ca fiind o trasatura care facea diferenta
intre anabaptisti pacifisti si rivalii lor inclinati spre violenta: "Este mai
mult decat evident faptul ca daca azi nu am fi fost cat se poate de zelosi in
aceasta privinta, am fi fost considerati de toata lumea tovarasii sectei de
la Munster si a tuturor celorlalte secte pervertite." Cei care gresesc
fie in doctrina, fie in viata si care persista cu incapatanare in greselile
lor "nu vor fi admisi in casa cea sfanta, in oras, in templu, in
biserica si in trupul lui Hristos." Pe langa mentinerea
puritatii in biserica, aplicarea interdictiei avea ca scop recuperarea
membrilor incapatinati. Intentia lui Menno de a le oferi un remediu se vede
din dorinta sa ca cei care au fost exclusi "sa se ingrozeasca de
aceasta interdictie si sa vina la pocainta, sa caute unitatea si pacea pentru
ca astfel sa fie eliberati dinaintea Domnului si a bisericii de capcanele
satanice in care au cazut prin si de felul lor pacatos de viata" Cele trei etape ale
mustrarii fratesti din Matei 18 erau folosite cu rabdare inaine de a se lua
decizia de excomunicare. Interdictia oficiala era, cel putin teoretic, doar o
confirmare sociala a severitatii lui Hristos, care deja afectase inima
credinciosului nepocait: "Nimeni nu
este excomunicat sau exclus din comuniunea credinciosilor, decat cei care
deja s-au separat si s-au exclus ei insisi din comuniunea cu Hristos fie prin
doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim sa excludem pe
nimeni, ci, mai degraba, sa primim; nu vrem sa taiem in carne vie, ci mai
degraba, sa vindecam; nu vrem sa alungam, ci, mai degraba sa castigam inapoi;
nu sa indureram ci mai degraba sa mangaiem; nu sa condamnam, ci, mai degraba
sa salvam" Printre pacatele
pedepsite cu excomunicarea se numara betia, adulterul, juramintele, casatoria
cu un necredincios, raspandirea doctrinelor false, certurile interminabile cu
sotia si folosirea abuziva a banilor adunarii. Biserica adevarata, vizibila,
era pe de o parte adunarea sfintilor rebotezati, separata de lume prin
politica ei autonoma si prin evitarea tuturor situatiilor violente, iar pe de
alta parte era un detasament de trupe spirituale de elita care, prin
disciplina aplicata de adunare, separa pentru lume pe membrii care nu traiau
conform marturisirii lor de credinta. 3.1.8.
Anabaptistii evanghelici in Anglia. Baptistii generali. Biserica baptista
moderna isi are originea in miscarea menonita. Prima congregatie care a fost
numita "baptista " a fost organizata in 1609 de John Smyth
in Amsterdam, Olanda. Smith si gruparea lui au fost puritani, care impreuna
cu alti puritani s-au despartit de biserica de stat din Anglia si au devenit "independenti"(congregationalisti).
Ca urmare a persecutiilor, ei au cautat si gasit refugiu in Amsterdam, unde
au fost expusi influentei mennonite. Mai tarziu, o grupare din aceasta
miscare, numita "Pilgrim Fathers", a emigrat din Anglia in
America. In timpul sederii
in Amsterdam, Smith a ajuns sa inteleaga ca botezul copiilor mici nu are
fundament biblic. De asemenea, nu era de acord cu doctrina calvinistica
despre predestinare in forma acceptata de congregationalisti. Smith avea
pareri diferite in ceea ce priveste nonrezistenta si juramintele. In cele din urma,
Smith a luat o decizie neobisnuita, botezandu-se singur. Apoi, a mai botezat
alti patruzeci si unu de credinciosi. Mai tarziu a ajuns
la concluzia ca botezul pe care si-l administrase nu este justificat, a facut
o cerere pentru a fi primit in biserica menonita. Cu inca aproape 40
persoane, Smith a subscris la Marturisirea de credinta Mennonita, scrisa de
Hans de Ries, cel mai proeminent conducator mennonit din acea perioada.
Biserica din Amsterdam care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era
de aceeasi parere in ceea ce priveste validitatea botezului pe care si-l
administrase singur. Decizia de admitere a fost amanata pentu mai tarziu. In
1612, Smith a murit, fara a fi admis in gruparea mennonita, in timp ce restul
grupului, aproape 40 persoane au fost admisi. O alta marturisire
de credinta a fost scrisa de membrii acestui grup, si publicata sub numele "O
Marturisire de Credinta a Unui Grup de Englezi ce Traiesc in Amsterdam" Mai
tarziu, acest grup s-a intors in Anglia, fiind cunoscuti sub numele de
baptisti generali. Spre deosebire de baptistii calvinisti, "generalii"
sustineau alegerea generala (alegerea libera si harul liber), negand doctrina
calvinistica a predestinarii. Cu toate ca parerile sunt impartite, ii putem
socoti pe anabaptisti stramosii baptistilor de astazi. 3.2.
Anabaptistii comunali. Huteritii Aceasta grupare
si-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele functionale ale
traiului in comun. Fratietatea Huterita a luat fiinta in Moravia. Printre
primii anabaptisti care au lucrat in Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a
organizat o congregatie anabaptista la Nicolsburg, in Moravia, sub protectia
Lordului Leonhard von Liechtenstein, in 1526. In Nikolsburg, erau multi Frati
elvetieni refugiati, care nu erau de acord cu Hubmaier in ceea ce priveste
principiul nonrezistentei si in alte lucruri. Au inceput sa se adune separat,
si in cele din urma au trebuit sa paraseasca regiunea in primavara anului
1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. In aceeasi zi, si-au stabilit tabara
in localitatea Bogenitz. Aici au ales "lucratori pentru nevoi
temporare" si, fiecare, de buna voie, au daruit posesiunile
materiale pentru a fi folosite in comun. Acesta a fost inceputul de "a
avea toate lucrurile in comun" in aceasta fratietate. De la Bogenitz,
exilatii au plecat la Austerlitz, in urma invitatiei facute de autoritatile
civile si anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case ale
comunitatii. In 1531 are are loc
o divizare a comunitatii de la Austerlitz. Gruparea lui George Zaunring, aproximativ
150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie. In anul 1533,
Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin
eforturile lui Hutter si al asistentilor sai a fost stabilita o disciplina
stricta si ordine riguroasa in ceea ce priveste administrarea lucrurilor in
comun. Doar in cativa ani,
in Moravia, s-au format comunitati huterite sub protectia nobililor din
aceasta regiune. In aceasta perioada, Jacob Hutter a condus sute de Frati din
Tyrol in Moravia. Autoritatile legale nu erau de acord cu tolerarea
Anabaptistilor de catre nobilii Moravieni. In 1535, comunitatile nu au mai
putut fi tolerate. Locuitorii coloniilor au fost expulzati de la casele lor.
Dupa cateva luni, au avut permisiunea sa revina la casele lor. Din nou, in
1547 a avut loc o mare persecutie in Moravia. In acea perioada Fratii aveau
26 comunitati in Moravia. Aceasta persecutie
a durat mai mult de patru ani, timp in care au fost fortati, de mai multe
ori, sa paraseasca si sa revina in Moravia. Dupa 1552 persecutiile au incetat
aproape in toata provincia. A urmat apoi "perioada ideala"
timp in care Fratii Huteriti s-au bucurat de crestere si prosperitate. Despre
congregatiile Huterite se poate spune ca erau adevarate centre de adevarata
viata si traire crestina. Dr. J.H. Kurz, istoric luteran, a caracterizat
viata lor religioasa in felul urmator: "Ceea ce iesea in evidenta era
pietatea lor, disciplina exemplara, moralitatea, afacerile cinstite, rabdarea
nemaiantalnita in suferinte, dar deasupra tuturor, curajul si bucuria
deosebita in fata martirajului. In nici o alta tara nu s-au bucurat
anabaptistii de o mai mare libertate ca in Moravia. Nobilii, datorita
avantajelor economice, aveau tot interesul de a pastra si proteja
comunitatile huterite. Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, in
cartea sa " Patruzeci si patru de motive pentru care anabaptistii nu
ar trebui tolerati in tara", ne da o descriere interesanta a vietii
din comunitatile huterite. El insista asupra faptului
ca ei trebuie persecutati si exilati ca eretici, dar in acelasi timp face
niste afirmatii favorabile la adresa lor. El protesteaza ca nobilii, baronii,
nu numai ca-i tolereaza, dar ii prefera mai degraba pe ei decat pe crestinii
catolici pentru pozitii de raspundere, ca administratori ai pamanturilor,
stuarzi, muncitori, etc, fiind platiti mai bine decat ceilalti. Foarte multi
erau angajati de catre nobili, iar salariile nu erau considerate ca fiind ale
lor ci erau date comunitatii din care faceau parte. Printre huteriti erau
doctori foarte buni, iar sistemul eductional, cu toate ca nu era de nivel
superior, era bine organizat. In timpul
razboiului dintre turci si austrieci, care a inceput in anul 1593, huteritii
au trecut prin mari necazuri. Comunitati distruse, oameni ucisi sau luati
sclavi, impozite pentru razboi, au fost doar cateva din urmarile acestei
confruntari. Razboiul de 30 de
ani (1618-1648) a adus fratilor huteriti suferinte imense. Numai intr-o
noapte a anului 1620, cincizeci si sase de persoane au fost ucise la Pribitz,
Moravia de catre armata polona. In vara anului 1622, Cardinal Frantz von
Dietrichstein, guvernatorul Moraviei, a obtinut de la regele Ferdinand
aprobarea de a-i exila pe huteriti din provincia lui. Acestia au fugit in Ungaria,
iar un grup mare de refugiati s-au stabilit la Alwintz (Vintul de Jos),
Transilvania. Dupa persecutiile
indurate, fratii huteriti din Transilvania, impreuna cu un numar mic de
persoane din fostele comunitati huterite din Ungaria s-au refugiat in Valahia
(Romania), un numar de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai tarziu
in timpul razboiului dintre rusi si turci au suferit multe greutati. Din Romania au mers
in Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul militar. In 1874 si
in anii ce au urmat huteritii au emigrat in Dakota, Statele Unite. Organizarea actuala
a huteritilor este acceiasi cu cea stabilita de Hutter cu secole in urma.
Principiul fundamental si idealul vietii huteritilor este ajutorul mutual si
slujirea; cu alte cuvinte, adevarata fratie crestina. 3.3.
Anabaptistii eschatologici. Rasculatii de la Munster Datorita
escatologiei ei, aripa radicala a miscarii anabaptiste a contribuit la
discreditarea multor credinciosi buni din randurile lor. Profetii din
Zwickau, care i-au cauzat probleme lui Luther la Wittenberg in 1522, au fost
asociati cu miscarea de discreditare. Rascoala de la Munster din 1535,
condusa de cativa anabaptisti radicali, care credeau in mileniu, a dus la
instrainarea tuturor fata de ei. Deoarece
anabaptistii nu erau organizati si nu aveau nici omogenitate doctrinala,
diferiti conducatori ai miscarii si-au pus fiecare aprenta asupra mersului
acesteia. Hans Hut, fost discipol al lui Thomas Muntzer, a prezis ca Domnul
Isus se va reantoarce in Duminica Rusaliilor din anul 1528. El trebuia sa-i
adune pe cei 144000 se sfinti alesi (Apocalipsa 7:4), pe care ii va "pecetlui"
botezandu-i si facandu-le semnul crucii pe frunte. Hut a murit inainte de
1528. Trupul ars (a dat foc celulei in care se afla inchis) a fost condamnat
postum. Miscarea condusa de el s-a risipit, desi altii au preluat mesajul sau
apocaliptic. Melchior Hofman (1493-1544), bazat pe Daniel cap.12, a exprimat
opinia ca sfarsitul lumii ar avea loc in anul 1533. El a mers in Strasburg in
1529, unde a luat legatura cu un grup de persoane care se credeau profeti.
Cei mai reprezentativi dintre ei au fost Ursula Jost si sotul ei Lienhard.
Melchior Hoffman a facut greseala acceptarii acestor viziuni ca infailibile
si a publicat o parte din ele. In cele din urma si el s-a declarat profet si
a scris cateva tractate de natura profetica. Influentat de profetii si
interpretand in mod fantastic Apocalipsa, el a tras concluzia ca a doua
venire a lui Hristos va fi precedata de un timp de victorii deosebite pentru
imparatia lui Dumnezeu, cand toate persecutiile vor inceta. Unul din profeti
l-a proclamat pe Hofmman ca este Ilie, iar el, dupa oarecare ezitare a
acceptat aceasta revelatie si pretindea ca este Ilie. El se credea un "herald
apostolic" si sustinea ca cei 144000 heralzi ai credintei vor invia
pentru a propovadui adevarata evanghelie. In cele din urma, Hoffman a cerut
sa fie inchis in temnita din Strasburg in mai 1533, unde a ramas pana la
moarte, timp in care a sperat ca va vedea Noul Ierusalim pogorind din cer. Melchior Hoffman,
dupa cum s-a mentionat deja, a avut pareri diferite in multe puncte fata de
Fratii Elvetieni sau Anabaptistii evanghelici. Interpretarea fantastica a
unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profetii pe aceeasi pozitie de
autoritate cu Biblia, sustinerea faptului ca pacatele de dupa convertire sunt
hule impotriva Duhului Sfant pentru care nu mai exista iertare, sunt doar
cateva din punctele de vedere diferite fata de cele ale anabaptistilor
evanghelici. Desi atat Hut cat
si Hoffman si-au indemnat ucenicii sa nu ia sabia in mana, sa nu provoace
violenta, prezicerile lor mistice si invectivele la adresa imparatului, a
papei si a "predicatorilor luterani si zwinglieni, care sunt
anticrestini si beau sangele poporului", au creat o atmosfera
propice aparitiei imparatiei revolutionare de la Munster. Cand Hoffman a fost
inchis in Strasbourg, unul din ucenicii sai, Jan Mathijs, un brutar din
Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfant: asa cum Hoffman era Ilie,
el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profetia facuta in Apocalipsa
11. El a numit 12
apostoli, printre care si pe Jan Beuckeks din Leyden. Stapaniti de ideea
urgentei escatologice propagata de Hoffman, ei au "transferat"
Noul Ierusalim de la Strasbourg la Munster, in care au intrat cu forta. Toti
cei "neevlaviosi", adica cei care refuzau sa fie botezati,
trebuiau sa fie executati. Cand Mathijs a fost ucis in lupta in Duminica
Pastelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a incoronat ca "imparat
al neprihanirii peste toti" si a introdus poligamia, imitand
practica Vechiului Testament. El s-a casatorit cu Divara, fosta calugarita,
fosta sotie a lui Mathiajs si cu inca 15 sotii. De trei ori pe saptamana "regele"
Jan aparea in piata orasului pentru a fi aclamat de multime. Acest experiment
teocratic s-a sfarsit intr-o baie de sange, atunci cand orasul Munster a fost
asediat de trupele catolice si protestante, care acum luptau impotriva
anabaptistilor. Cand sangeroasa batalie a luat sfarsit, Jan din Leyden
impreuna cu alti doi conducatori au fost capturati si torturati cu fierul
rosu pana cand au murit in 22 ianuarie 1536. Trupurile lor moarte au fost
inchise in custi de fier si au fost expuse in turnul bisericii Saint Lambert,
aflata pe strada principala din Munster. Aceste custi pot fi vazute si
astazi, ca o sumbra amintire a tragediei din 1534 -1535. 4. CONTINUAREA MISCARII ANABAPTISTE DUPA MAREA REFORMA 4.1. Continuarea
miscarii anabaptiste. Lupta de supravietuire. Cu trecerea
timpului si sub presiunea persecutiilor, cea mai mare parte din extravaganta
diversitate de opinii, conducatori si miscari separate, specifica
anabaptismului din primii sai ani,s-a cernut pana cand n-au mai ramas decat
trei grupari in stare sa supravietuiasca dincolo de jumatatea sec. al XVI-lea,
sub forma unor comunitati distincte:" fratii elvetieni", in Elvetia
si Germania de sud; mennonitii in Olanda si Germania de nord; hutteritii in
Moravia. Peste veacuri,
urmasii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Cautand
puritatea, au devenit legalisti. In scopul de a supravietui pur si simplu,
si-au pierdut zelul evanghelistic. Au ajuns sa fie cunoscuti ca buni
agricultori, oameni cumsecade si "linistea tarii". Nu au mai
experimentat o trezire spirituala pana in sec.XIX. In deceniul 8 al sec.XX,
numarul anabaptistilor a crescut rapid; intre 1950 - 1975, numarul lor s-a
dublat, ajungandla 580 000 in intreaga lume. In prezent,
mennonitii sunt pe cale sa-si regaseasca vitalitatea spirituala, ardoarea
evanghelizatoare, ucenicizarea radicala care ii facusera pe stramosii lor
actori unici in drama Reformei. 4.2. Continuarea
miscarii anabaptiste in Romania Anabaptistii si-au
prelungit istoria pe teritoriul romanesc mai mult decat in alta parte a
Europei, lucru atestat in documente autentice, recunoscute de toti criticii,
documente pe care se sprijina si istoria Tarilor Romanesti. De remarcat este
faptul ca numai in Romania, istoria anabaptistilor se innoada cu istoria
baptistilor. Prelungirea
existentei lor in Transilvania, Moldova si Bucovina mai mult decat in alte
locuri, se datoreste unor conditii politice, sociale, economice si religioase
specifice. In perioada de
framantari politice din secolul al XVI-lea cauzate de luptele dintre Ioan
Zapolia si Ferdinand de Austria gruparile protestante s-au raspandit si
dezvoltat foarte mult. In 1527, regele Ferdinand al Austriei, un catolic
incercat, a mentionat referindu-se la Transilvania, ca "anabaptistii
castiga teren" Aceasta declaratie
este prima stire despre existenta anabaptistilor in Transilvania si despre
lucrarea lor de succes. Istoricul John T. Christian sustine ca invatatura
anabaptista a venit in Transilvania din Polonia, iar in Polonia a fost adusa
prin diferite cai din Elvetia. Anabaptistii din Ardeal si cei aflati in
Polonia, aveau aceleasi trasaturi misionare si in anul 1574, fiind foarte
numerosi conlucrau la raspandirea credintei in alte zone. Unul din cei mai
importanti barbati ai protestantismului in Transilvania, in sec.al-XVI-lea a
fost David Francisc. Fiind un cautator asiduu al adevarului, dupa acceptarea
invataturilor luterane, calviniste, unitariene, David Francisc a imbratisat
in cele din urma invatatura anabaptista. Se pare ca atragerea lui David
Francisc la anabaptism se datoreste influientei lui Iacob Paleologul, invatat
din Cluj, care trecuse de la unitarieni la anabaptism. De data aceasta,
pentru convingerile sale David Francisc a fost condamnat la inchisoare pe
viata si incarcerat in fortul Deva. Medicul curtii regale
din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o scrisoare
consilierului imparatesc Andrei Dudith in care face referiri la Iacob
Paleologul si botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din
cele mai importante documente pentru cunoasterea anabaptistilor. La data de 27
decembrie 1546, Ferdinand de Austria a dat un decret pentru exterminarea
anabaptistilor. In Transilvania, aceasta lege nu a avut putere efectiva decat
dupa 1551, cand Ardealul a fost anexat la Coroana Austriei. Timp de cinci ani
si cateva luni anabaptistii au indurat prigoniri, arestari, violente si multe
alte necazuri. Pe langa persecutii autoritatile de ocupatie austriaca au
aplicat si o fiscalitate grea. Odata cu
intoarcerea Izabelei cu fiul ei, Ioan Sigismund, se instaureaza un regim de
libertate in viata sociala. In Dieta de la Cluj, din 1558, se acorda
libertate religioasa lutheranilor, dar nu si anabaptistilor. Pana in 1579,
anabaptistii s-au bucurat de toleranta mai mare sau mai mica, dar dupa
aceasta data situatia s-a deteriorat in fiecare an. Lipsa unei organizatii
suprabisericesti, care sa le poarte de grija in ceea ce priveste libertatea
religioasa a sedimentat un sentiment de total dezinteres fata de stat si din
acesta cauza au avut mult de suferit. Pentru ei biserica avea doar misiunea
de a evangheliza si de a creste sufleteste pe cei castigati si adusi la
credinta. La inceputul
secolului al XII-lea numarul anabaptistilor in Transilvania era destul de
mare, fiind raspanditi in aproape tot principatul. Sub Mihai Viteazul,
anabaptistii s-au bucurat de libertate ca urmare a tratatului semnat la
Manastirea Dealului in 9 iunie 1598, care prevedea libertate religioasa
pentru toti. Anabaptistii, ca si baptistii de mai tarziu, au crezut si au
sustinut ca "libertatea religioasa este nascuta din viziunea directa
a lui Dumnezeu." Anabaptistii se raspandesc foarte mult datorita
lipsei unei ierarhi bisericesti, zelului misionar al tuturor credinciosilor,
simplitatii bisericesti, fratiei de credinta dintre membrii, puritanismului
aplicat la traiul zilnic. In luna septembrie,
1603, generalul George Basta convoaca Dieta Transilvaniei la Deva stabilind
ca nici o alta confesiune sa nu mai functioneze cu exceptia celei catolice. Ca
urmare a acestor hotarari ale Dietei incepe campania de exterminare a
anabaptistilor.Valul de prigoana din 1603-1613 i-a exterminat. Marturia lor a
incetat, activitatea lor frumoasa si evanghelica s-a stins, comunitatile lor
pline de viata au disparut. Pamantul Transilvaniei a primit in sanul lui
sange si trupuri de martiri anabaptisti. Secolul al XVII-lea
a inceput in Transilvania cu mari framantari politice. Lupta continua dintre
austrieci si turci se desfasura in Ardeal. In timpul lui Gabriel Bethlen,
Transilvania era un principat condus de un principe numit sau sustinut de
Poarta. Astfel legatura principatului cu tarile din apus era mai stransa,
fapt ce favorizeaza patrunderea credintei anabaptiste din nou in
Transilvania, de data aceasta prin refugiatii din Boemia si Moravia. In urma
bataliei de la Mont Blanc(1620), anabaptistii din Boemia si Moravia sunt
nevoiti sa emigreze. Gabriel Bethlen, care voia sa stimuleze industria in
Transilvania a facut o oferta deosebita anabaptistilor de a veni in provincia
aceasta ca refugiati, dand si un decret pentru protectia acestora in timpul
calatoriei. Mai multe grupuri de anabatisti huteriti se stabilesc la Vintul
de Jos. Principesa Susana s-a ocupat indeaproape de colonia de la Vintul de
Jos. Odata asezati la Vintul de Jos, ei s-au organizat pe familii, pe
gospodarii. La 8 luni de la sosirea lor la Vintul de Jos se incepe
constructia casei de rugaciune pentru 1087 persoane. In interior si in
exterior, casa de rugaciune era simpla, luminoasa si curata. In cadrul bisericii
se ocupau si de educatia copiilor. In general, la toti anabaptistii era o
disciplina aspra, fidela Bibliei. Inchinarea era foarte simpla, compusa din
cantari comune, rugaciuni, citirea Scripturii si predica. Ei reeditau prin
aceasta forma de inchinaciune a crestinismului primar. In ce priveste
aspectul economic ei erau buni mestesugari, buni agricultori, buni morari si
cei mai de elita meseriasi ai vremii lor. Organizandu-se in
comunitati avand bunurile in comun, au ajuns sa fie prosperi, cu membrii bine
pregatiti si meseriasi foarte buni. Tot castigul se aduna la un loc si se
impartea drept fiecaruia. Fiecare lucra cu ravna si constiinciozitate. In
fiecare dimineata se adunau la un loc, se rugau si apoi mergeau la munca.
Viata colectiva i-a facut sa traiasca uniti, intr-o adevarata fratietate
crestina. In secolul urmator,
datorita trecerii Transilvaniei sub coroana Austriei, ofensiva catolica
impotriva anabaptistilor avea in vedere silirea acestora sa se "reintoarca
la biserica oficiala a Romei". In urma intemnitarilor grele,
martirajului unora din ei, constrangerilor de tot felul, anabaptistii au fost
exterminati. Ei au disparut, pentru un timp, ca o comunitate religioasa
organizata si unitara in anii 1767 -1768. In Transilvania,
anabaptistii si-au prelungit o existenta ascunsa, pana la formarea de
biserici baptiste, unde au fost cooptati imediat. Acesti anabaptisti
camuflati, sunt o veriga de legatura istorica a vechilor anabaptisti cu
baptistii de astazi. Se creeaza astfel, prin ei, un pod peste vremea, care
era considerata "timp fara baptisti" si anume de la anul
1782 pana in anul 1856, cand se infiinteaza biserica baptista germana din
Bucuresti. 4.3 Tendinte
actuale ale miscarii anabaptiste (mennonite) in S.U.A. Stramosii
spirituali ai Amisilor si Mennonitilor zilelor noastre au fost cei care au
inceput miscarea anabaptista de la mijlocul sec.al- XVI-lea. Ei au avut o
credinta vie si activa contrara formalismului zilelor in care traiau. Si-au
format radacini puternice, copacul credintei lor dand roade de-a lungul
multor generatii. Astazi, in America
sunt multe grupuri de Amisi si Mennoniti care s-au dezvoltat din acele
inceputuri modeste. In general, gruparile au ramas fidele principiului
autoritatii finale a Bibliei in ceea ce priveste viata traita si doctrina
urmata. Ca in toate grupurile religioase se intalnesc trei tendinte: cei care
merg intr-o directie liberala; cei care incearca sa se mentina pe pozitie;
cei care devin mai conservatori. Cele mai reprezentative grupari sunt
Bisericile cu o conducere centralizata si Bisericile autonome. a. Biserici
conduse centralizat. Printre mennonitii
americani sunt multe biserici care au ales sa faca parte din grupul de
biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind
reprezentata de un bishop (pastor). Acestia se intalnesc de patru ori pe an
in sedinte normale de lucru. O data pe an au o alta intalnire unde se discuta
problemele, se voteaza si se iau deciziile finale. Dupa primul razboi
mondial, misiunile crestine au devenit preocuparea de baza a acestor
biserici. Viziunea aceasta s-a largit dupa al doilea razboi mondial, multi
misionari mennoniti au mers pana in cele mai indepartate colturi ale lumii
pentru a duce speranta si ajutor material persoanelor suferinde, prin
invatatura si viata lor. O nota
caracteristica a misiunii a fost aceea de a invata oamenii sa-si dezvolte
deprinderile legate de agricultura si a trai in pace cu vecinii lor. Incepand cu 1960,
multe din aceste biserici conduse centralizat au inceput sa se liberalizeze,
si misiunea lor a evidentiat aceste schimbari. O atentie mai mare a inceput
sa fie acordata ajutorului umanitar si din ce in ce mai mica atentie s-a dat
evanghelizarii si ucenicizarii. In biserici, s-a insistat asupra seminariilor
tinute de pastori, care au introdus elemente de credinta liberale care au
avut un impact deosebit asupra membrilor bisericilor. Implicatiile deosebit
de active in societate, demonstratiile pasnice impotriva guvernului au fost
incurajate de acest grup de mennoniti. Pentru prima data, in toata istoria
mennonita, aceste actiuni au devenit acceptabile. De fapt, in multe aspecte,
aceasta forma de activism politic a inlocuit predicarea evangheliei. Au urmat alte
consecinte care au devenit evidente. A fost inlaturata practica acoperirii capului
la femei, femeile mennonite au inceput sa-si taie parul, sa se coafeze.
Purtarea de podoabe, competitiile sportive au fost acceptate. Deasemenea, au
fost acceptate si emisiunile televizate. Nu dupa mult timp a fost posibila
acceptarea anumitor forme de divort si recasatorie. In prezent, exista
in aceste biserici o tendinta de tolerare chiar a practicilor homosexuale,
etc. In aceste conditii, numai numele denota apatenenta lor religioasa, fiind
greu de realizat o asemanare in doctrina si practica cu inaintasii lor
mennoniti. b. Biserici
autonome (independente). Alte biserici
numite "Amis - Mennonite", din categoria celor ce se mentin pe
aceeasi pozitie sau devin mai conservatoare, vazand ce se intampla cu
bisericile conduse centralizat, se deplaseaza in directie opusa in ce
priveste organizarea, cautand o forma autonoma de conducere a bisericii. Biserici cu
invataturi si practici asemanatoare au inceput sa formeze mici uniuni, dar
fara formarea unui corp de conducere centralizat. Prin asociere, intalniri
comune, vizite reciproce, actiuni sociale comune, se mentin pe acceasi
pozitie in ce priveste doctrina cat si trairea practica. Se pare ca nu este
vorba numai de organizare ci si de o anume dedicare fata de Dumnezeu. In S.U.A. si Canada
sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse in 130 biserici Amis-Mennonite. Bisericile nu au un
numar mare de membrii, deoarece se considera ca o biserica mica are mai multe
sanse de a pastra legatura frateasca si unitatea de vederi. Totusi, multi
lideri ar fi dispusi sa sacrifice o mai stransa legatura frateasca in
favoarea cresterii numerice. Tabelul urmator ilustreaza cresterea numerica a
sase biserici, crestere comuna tuturor bisericilor pe o lunga perioada de
timp. Cresterea
bisericii 1968 1988 Crestere, Pierderi Shady Grove 30 90 200% Maple Lawn 36 89 148% Believers 28 46 64% Bethany 45 69 54% Zion 36 48 33% Salem 60 68 13% Cele mai largi congregatii au
crescut in felul urmaor: Valey 205 211 3% Fairhaven 155 159 3% Woodlawn 172 166 -3% South Haven 79 73 -7% Formarea de biserici noi are
loc prin divizarea celor mari: Canaan 124 85 Haeven Fellowship 135 total 220 70% crestere O biserica mare
presupune existenta unor avantaje practice reale, dar dezavantajele sunt mai multe
in comparatie cu o biserica mica. Aceasta este adevarat mai ales in cazul in
care se urmareste cresterea spirituala a bisericii. Misiunea si
ajutorul umanitar sunt activitati importante pentru bisericile Amis
Mennonite. In prezent, exista 17 organizatii misionare implicate atat in
viata spirituala cat si in viata sociala. 4.4. Lucrarea
anabaptista existenta in Romania Activitatea
misionara anabaptista in Romania apartine organizatiei non-profit
"Christian Aid Ministries". Aceasta organizatie a fost infiintata
pentru a fi un canal eficient si de incredere, dand posibilitate bisericilor
sa ajute spiritual si material oameni din intreaga lume. La ora actuala
C.A.M. pune la dispozitie haine, alimente, medicamente, literatura crestina
in Romania, tarile fostei Uniuni Sovietice, Haiti, Nicaragua, Liberia,
Iugoslavia, si alte tari. C.A.M, deasemenea, ajuta la reconstruirea zonelor
din S.U.A. lovite de dezastre naturale. C.A.M. este condus de un bord format
de 8 membrii avand multe comitete care se ocupa de activitati specifice.
Acesta organizatie este suportata integral de catre persoane individuale
interesate si biserici ( in general Amis Mennonite) din America, Canada si
alte cateva tari. La Suceava, C.A.M.
are urmatoarele programe: 1. Orfelinatul
Crestin "Natanael" a fost construit in 1993 si este destinat
ingrijirii a 55 de copii provenind din case in care pacatul si-a lasat
amprenta, alcoolul si imoralitatea au distrus viata parintilor. Altii provin
din familii in care boala, moartea sau saracia au facut viata extrem de
dificila, aproape imposibila pentru ei. Copiii au diferite responsabilitati
in jurul Orfelinatului si invata la Scoala Crestina "Natanael"
(scoala particulara, clasele I-VII). 2. Ferma vaci
lapte. In 1993, a fost construita ferma si aduse pe calea aerului din America
90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci in trei ferme. Dotarea
fermei este deosebita (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibila
arendarea a 225 ha teren. Laptele este distribuit gratuit in proportie de 80%
(orfelinate,azile de batrani, biserici) ,restul fiind vandut prin magazinul
propriu. 3. Asociatii
agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol unor
familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta sa lucreze pamantul. 4. Ateliere de
croitorie. Exista 14 centre de croitorie si lunar se confectioneaza articole
de imbracaminte din 4 tone de material.Acestea sunt donate familiilor sarace. 5. Distributie
ajutoare. Astazi peste 2.000 familii din Romania si 325 familii din Moldova
primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc. 6. Recoltarea
cerealelor si distribuirea de seminte. Doua combine John Deere recolteaza
anual 1.200 ha cereale pentru 2000 familii. Graul obtinut este macinat si
faina distribuita familiilor sarace. Anual se distribuie 15 tone de seminte(
primite de la donatori americani) in satele din Romania si Moldova. 7. Constructii de
biserici. Prin acest program sunt ajutate bisericile aflate in constructie ce
fac parte din Alianta Evanghelica. 8. Programul de invatarura
crestina, se realizeaza prin distribuirea de literatura crestina, seminarii,
publicatii crestine (revista Samanta Adevarului). 9. Distributia de
medicamente. Din depozitul din Cluj se distribuie medicamente la Bisericile
care au farmacii si la medicii crestini. Toate aceste
actiuni umanitare sunt posibile datorita ajutorului crestinilor anabaptisti,
care continua sa demonstreze practic credinta lor. 5. CONCLUZII 5.1.
Anabaptistii si restaurarea crestinismului primar. Preocuparea anabaptistilor
nu s-a concentrat asupra reformarii Bisericii, ci pur si simplu s-a consacrat
restaurarii ei in vigoarea si credinciosia primelor veacuri. In Scripturi,
citeau despre Biserica nu ca despre o institutie puternica si bogata ci ca
despre o fratie, o familie a credintei. Ea exista nu pentru ca era recunscuta
de o organizatie politica sau eclesiastica din afara, ci fiindca Dumnezeu
lucra in poporul Sau. Anabaptistii au
ajuns sa dezvolte conceptia"congregationala" asupra autoritatii
bisericesti, spre care inclinasera Luther si Zwingli in primii lor ani de
activitate reformatoare. In adunarile lor, toti membrii trebuiau sa fie
credinciosi botezati voluntar ca adulti, pe baza marturisirii lor de
credinta. La luarea deciziilor participau totalitatea membrilor. In
chestiunile de doctrina, autoritatea Scripturii trebuia interpretata nu de o
traditie dogmatica sau de un conducator bisericesc, ci de un consens al
adunarii locale, in care toti puteau vorbi si asculta in mod critic. In chestiunile de
disciplina bisericeasca, de asemenea, credinciosii trebuiau sa actioneze in
colectiv. Ei trebuiau sa se ajute reciproc si sa implineasca in viata lor cu
fidelitate marturisirea de credinta facuta la botez. 5.2.
Anabaptistii, statul si societatea. 5.2.1. Separarea
Bisericii de stat. Dupa cum afirmau
ei, crestinii erau "un popor liber nesilit si neconstrans".
Credinta este un dar fara plata a lui Dumnezeu, iar autoritatile isi depasesc
competenta cand "apara Cuvantul lui Dumnezeu cu pumnul". Anabaptistii nu
negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de Dumnezeu pentru a
mentine legea si ordinea. Ei jurau ascultare autoritatilor civile in toate
lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor. Autoritatilor catolice si
protestante, aceste principii de credinta li se pareau cu adevarat alarmante. Reformatorii nu au
fost de acord cu aceste principii si au folosit toate mijloacele necesare
pentru a dezradacina anabaptismul iar in aceasta privinta, li s-au alaturat
si autoritatile catolice. 5.2.2.Incercarea
de instaurare a unei societati comunitare. Anabaptistii
credeau ca Biserica este deosebita de societate, chiar cand societatea se
declara crestina. Adevaratii ucenici ai lui Hristos erau un popor de
pelerini, iar Biserica lui Hristos era o asociatie de oameni intotdeauna
straini pe acest pamant. Bazati pe modelul
comunitatii apostolice timpurii si al motivelor de ordin practic au dezvoltat
un sistem de trai in comun. Aceasta forma de organizare a fost si un mijloc
de supravietuire in fata persecutiilor. Etica dragostei se exprima in
comunitatile anabaptiste, iar aceasta forma de organizare a condus chiar la
un comunism crestin. 5.2.3.Impactul
acestor orientari. Separarea Bisericii
de stat a dus, in mod firesc, la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica
trebuie sa preia de la statul seculat domenii de activitate cum ar fi:
asistenta sociala, invatamantul, asigurari de sanatate, auto, etc.. In felul acesta
activitatea statului este limitata, reducandu-se riscul aparitiilor
tensiunilor sociale. Principiul pacifist a contribuit la implicarea
crestinilor anabaptisti in activitatile sociale si actiuni obstesti, ca o
alternativa la serviciul militar. Educatia si
invatamantul au devenit preocupari importante pentru Biserica dezvoltandu-se
in felul acesta invatamantul crestin privat. 5.3. Inviorarea
miscarii anabaptiste in prezent si consecintele acestui fapt. Dupa veacurile
intunecate din sec. XVIII - XIV,in prezent anabaptistii experimenteaza o
trezire spirituala are lor. In anii 1971 -1980 numarul anabaptistilor a crescut
rapid. In prezent, mennonitii sunt pe cale sa regaseasca vitalitatea
spirituala si dorinta de evanghelizare. Cu toate ca exista o anumita forma de
conservare, mai ales a stilului de viata, se constata o implicare organizata
in viata sociala. Organizatiile misionare sustin chiar activitati de care
statul este responsabil: dezvoltarea invatamantului, diverselor activitati de
ajutor social. Anabaptistii sprijina afirmarea Bisericii in raport cu statul. Deasemenea, exista
o mare deschidere spre viata moderna (nu in toate domeniile) si au aparut noi
tendinte evanghelice, inclusiv penticostale. Bibliografie Andreiescu, V., Curs de
Istorie a Crestinismului, Biblioteca I.T.P. Bucuresti,1998 Armitage Thomas, A History
of the Baptists, New York, 1887 Ausbund, The hymn book of the
Swiss Bretheren, Bettenson, Henry, Documents of
the Christian Church, New York: Oxford University Press, ed a 2-a, 1963 Braght, J. Van Thieleman, Martyrs
Mirror English Edition, Scottdale, Pa, 1938 Bullinger, Heinrich, Von dem
unverschampen frafel Zurich,1531,1531 Cairns, Earle E., Crestinismul
de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Crestina 1977 Christian, John T., A
History of the Baptists, Nashville, 1922. Dolan, John P., History of
the Reformation, New York: Descle Company, 1965 Dowley, Tim, The History of
Christianity ( EErmaus Publishing Co, Grand Rapids, 1978). Ed. Oxford University Press,
1977, p.397 Eliade, Mircea, Istoria
credintelor si ideilor religioase, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
1988, p.206 Fisher, C. A., Fifty-four
weighty Reasons why the Anabaptists Should not be Tolerated in the Land,
Ingolstadt, 1607. Fookes-Jackson, Frederick I., An
introduction to the History of Christianity, New York: The Macmillan Co.,
1928 George, Thimoty, Teologia
Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998 George, Timothy,"A
Right Strawy Epistle: Reformatio Perspectives in James" Review and
Expositor 83 (1986) Gobler, Max, Gescgucgte des
Christlichen Leben Coblentz, 1848 Goertz, Hans-Jurgen, Radikale
Reformatoren (Munich: C.H. Beek,1978), Hillerbrand, Hans S. The
Reformation, New York, Harper, 1964 Horsch, John, Mennonites in
Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale Pa, 1942 Huizinga, Johan, The Waning
of the Middle Ages Krahn, Cornelius, Dutch
Anabaptist : Origin, spread,Life andThought. Krahn, Cornelius, Mennonite
Encyclopedia,III Lortz, Joseph, How the
Reformation Came, New York: Herder and Herder, 1964 Lunt, William E., Papal
Revenues in the Middle Age New York: Columbia University Press, 1934 Miller, Andrew, Geschicte
der Christlichen Kirche, Weinstrasse, Herasgeberg Ernest Paulus, 1970 Mullins, E.Y., The Baptist
Conception of Religious Liberty, Baptist World Allliance Congress, 1923 Oosterban, J.A., "The Reformation of the
Reformation: Fundamentals of Anabaptist Theology, MQR51 1977 Ozment Steven E.,
The Reformation in the Cities New Haven: Yale University Press, 1975
Livingstone, Elisabeth A., The concis Oxford Dictionary of the Christian
Church, Oxford, Ed. Oxford University Press, 1977 Pocttcker, Henry, "Menno
Simons' View of the Bible as Authority", Dyck Popescu, Ion Mihai, Istoria
si Sociologia Religiilor, Crestinismul, Bucuresti, Ed. Fundatia Romania
de Maine, 1996, p.200 Popovici, Alexa, Istoria
Anabaptistilor din Romania, Editura Bisericii Baptiste Romane, Chicago Ramureanu Ioan si Milan Sesan,
Istorie Bisericeasca Universala, Bucuresti, Ed. Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993 Recordon Eduard, Tapernaux
Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II., Dellenburg, Tapernaux Gute
Botschaft Verlag, Germany 1993 Sanford, E.B., A Concise
Cyclopedie of Religious Knowledge, Hartford, 1904 Smith, John, The Mennonite
in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale, Pa., 1971, Tillich, Paul, The courage
tobe, New Haven: Yale University press, 1952, Walker, Willstone, A
Hystory of the Christian Church, New York, Charles Scribeners Sans, 1983 Weistin, Gunar, Geshihte
deFreikirchentums, Kassel, J.G. Onchen Verlag, 1958 Williams George H. and Angel
Mergal, editori, Spiritual and Anabaptist Writers Philadelphia:
Westminster Press, 1957 Williams, The Radical
Reformation, p.392-393. Wolkan, Geschicht - Buch
der Hutteruscgen Bruder Yoder, Steve, Amis - Mennonite
Directory,( Abana Book Service, 1996) Zwingli , Ulrich Of
Divine lighteousness, 1523 |