Cărţile istorice

 

Cele 12 cărţi care urmează (Iosua - Estera) sînt cunoscute sub numele de „cărţi istorice". Această grupă este deosebită de „cărţile Legii" (Geneza - Deuteronom), de „cărţile poetico- didactice" (Iov -Cîntarea Cîntărilor) sau de „cărţile profetice" (Isaia - Maleahi). Deşi asaltate de critici, acurateţea cărţilor istorice a fost întotdeauna confirmată de descoperirile arheologice din ultima vreme. Conţinutul acestor cărţi acopere formarea şi căderea teocraţiei în Israel, robia Israelului şi a regatului lui Iuda, întoarcerea în ţara promisă (Gen. 15:18-21; Ezra 2:1), restaurarea Ierusalimului şi rezidirea Templului. Din punct de vedere cronologic, această perioadă se întinde pînă în vremea profetului Maleahi, a cărui carte este ultima din cărţile Vechiului Testament. Prin contrast, cărţile profetice acopere o arie istorică mult mai îndelungată. Ele prevăd pedeapsa care va cădea asupra Israelului din cauza păcatului, dar merg dincolo de a-i îndemna pe evreii din fiecare generaţie să se întoarcă la o viaţă de credinţă şi de neprihănire, la anunţarea unei epoci viitoare caracterizate prin slavă, bunăstare şi pace sub conducerea lui Mesia.

 

Acest program de istorie şi profeţie combinate poate fi eşalonat în şapte etape distincte:

 

I. De la chemarea lui Avraam pînă la timpul exodului (Gen. 12:1 - Ex. 12:51; cf. Fapte. 7). În această perioadă a fost dat legămîntul Avraamic, împlinit apoi parţial prin transformarea Israelului într-un neam mare. (Se crede că evenimentele cărţii Iov s-au desfăşurat şi ele în această perioadă, dovedind înaltul nivel de cunoaştere religioasă şi filosofică al oamenilor din acea vreme.)

 

II. De la exod şi pînă la moartea lui Iosua, în această perioadă Israelul este scos din Egipt, primeşte Legea, îşi manifestă necredinţa în Dumnezeu, este pedepsit cu cei 40 de ani de rătăcire prin pustie, ajunge sub călăuzirea lui Moise şi Aaron la graniţa Canaanului, iar sub conducerea lui Iosua cucereşte în sfîrşit ţara promisă.

 

III. Urmează apoi perioada judecătorilor descrisă în cartea Judecătorilor, în cartea Rut şi în 1 Samuel 1:1-10:24. Vremea judecătorilor este caracterizată printr-un ciclu spiritual în care apostazia, pedeapsa prin robie, pocăinţa şi izbăvirea prin ridicarea unui conducător (numit şi „judecător") se repetă fără încetare. Israelul este scos din acest haos moral, spiritual şi politic prin apariţia profetul Samuel, în timpul căruia Israelul cere un împărat şi-l primeşte pe Saul.

 

IV. Perioada împăraţilor, de la Saul şi pînă la ducerea evreilor în robie, este descrisă în 1 Samuel 10:25-31:13; 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi, şi 1 şi 2 Cronici. Slava şi măreţia cunoscută de Israel sub David şi Solomon scade treptat după divizarea împărăţiei în regatul de Nord şi regatul de Sud. Israelul şi Iuda decad din ce în ce mai mult din punct de vedere moral şi religios.

 

V. Perioada robiei. Pedeapsa vestită de Moise în cazul neascultării a căzut peste Israel şi peste Iuda. Cărţile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel şi Estera descriu agonia suferinţelor trăite de evrei. Plecarea regatului lui Iuda în robie (586 î.Cr.) inaugurează o epocă de mare semnificaţie profetică cunoscută sub numele de „vremea neamurilor" (Luca 21:24). În acest timp, Ierusalimul va ieşi de sub controlul evreilor şi va fi călcat în picioare de neamuri.

 

VI. Perioada de la restaurarea parţială a Israelului şi pînă la moartea, învierea şi înălţarea lui Cristos la cer. Evenimentele acestei perioade se găsesc descrise în cărţile profeţilor Hagai, Zaharia şi Maleahi din Vechiul Testament şi în conţinutul celor patru Evanghelii din Noul Testament. Spre sfîrşitul acestei perioade a apărut Cristos, „sămînţa" despre care vorbise Dumnezeu în legămintele Adamic şi Avraamic. El n-a fost însă acceptat de Israel ca împărat şi Mesia, a fost executat pe cruce, pus într-un mormînt, dar a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer, promiţînd că va reveni. Toate aceste evenimente extraordinare au marcat şi încheierea celei de a-69-a săptămîni profetice despre care vorbise Daniel în cartea sa (Dan. 9:24-27).

 

VII. Urmează perioada Bisericii, de la Rusalii şi pînă la răpire, în timpul acesta planul lui Dumnezeu cu Israelul este pus de o parte (Rom. 9-11). Evenimentele acestei perioade sînt descrise istoric în cartea Faptele Apostolilor şi explicate teologic în conţinutul epistolelor. La începutul perioadei, Ierusalimul a fost distrus (70 d.Cr.), iar Israelul a fost risipit pentru a treia şi ultima dată printre neamuri. Privilegiile de naţiune sfîntă sînt puse de asemenea de o parte, evreii şi neamurile putînd să intre cu aceleaşi drepturi şi privilegii în colectivitatea celor chemaţi să alcătuiască „trupul" spiritual al Bisericii, mireasa lui Cristos. (1 Cor. 12:13; Efes. 3:6)

 

VIII. Ultima perioadă a istoriei lui Israel va începe istoric odată cu debutul celei de a-70-a săptămîni despre care a vorbit profetul Daniel (Dan. 9:27). În cea de a doua jumătate a săptămînii profetice, va veni peste Israel o vreme teribil de grea numită şi „necazul cel mare" (Dan. 12:1; Mat. 24:21). Acei ani teribili nu se vor termina decît la revenirea lui Mesia, care va izbăvi Israelul, va judeca pămîntul şi neamurile şi va instaura o împărăţie de l.000 de ani în care Israelul îşi va relua privilegiile de popor ales al Domnului. La încheierea celor 1.000 de ani, Israelul îşi va îndeplini rolul său etern continuînd să ilustreze veşnic credincioşia şi neprihănirea divină.

 

***************************************