CÎNTAREA CÎNTARILOR

 

Aceasta este cartea cea mai controversată din Biblie. Este foarte greu de imaginat care ar putea fi rolul ei în serviciile religioase din Sinagogă sau Biserică. Totuşi, frumuseţea ei şi faptul că Dumnezeu a îngrijit să fie aşezată alături de celelalte scrieri sfinte o fac una dintre cele mai sublime texte poetice care s-au scris vreodată în întreg evantaiul de religii ale lumii.

 

Cîntarea Cîntărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat şi femeie la nivelul stabilit iniţial de Făcătorul nostru. Adevărata religie condamnă deopotrivă şi ascetismul şi depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente şi trăiri dintre un soţ şi o soţie în cadrul sfînt al familiei.

 

Titlul: Şi în originalul evreiesc şi în greacă şi în latină, cartea poartă acelaşi nume: „Shir Hashiram", „Asma Asmaton" şi „Canticum Canticorum" care se traduc toate în româneşte prin „Cîntarea Cîntărilor". Numirea subliniază valoarea textului care trece drept un superlativ al artei literare evreieşti.

 

Autorul: Textul însuşi ne spune că această carte este scrisă de Solomon. (1) Numele lui apare de şapte ori în conţinutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Condiţiile de abundenţă şi belşug pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în capitolul 3:6-11. (3) Cetăţile pomenite în text fac aluzie la existenţa unei ţări care nu trăise încă tragedia divizării.

 

Textul din 1 Împăraţi 4:32, 33 ne spune că Solomon a compus 1.005 cîntări şi a avut o cunoaştere deosebită despre animalele şi plantele din natură. În textul Cîntării Cîntărilor sînt pomenite 21 de feluri de plante şi 15 specii de animale.

 

Data scrierii: Cîntarea a fost compusă în tinereţea lui Solomon, probabil cam prin anul 965 î.Cr.

 

Conţinutul cărţii: Ca în toate marile poveşti de dragoste din lume, faptele acestei întîmplări sînt simple şi aparent, banale. Ceea ce le conferă o incomensurabilă valoare este bogăţia de sentimente umane care le însoţesc. Iată mai întîi datele acestui poem de dragoste:

 

Împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim (8:11). El a lăsat-o în îngrijirea unor arendaşi (8:11) care erau de fapt o familie constituită din mama, doi fii (1:6), şi două fete: Sulamita (6:13) şi încă o soră mai mică a ei (8:8). Această Sulamită era un fel de „cenuşăreasă" a familiei (1:5), foarte frumoasă, dar nebăgată în seamă de nimeni. Fraţii ei o tratau cu toată asprimea punînd-o la munci grele, aşa că ea nu şi-a putut păstra şi îngriji prea mult frumuseţea chipului (1:6). Era pusă să tundă via şi să aşeze curse pentru vulpile mici care stricau via (2:15). Uneori era trimisă să pască oile (1:8). Viaţa sub arşiţa soarelui o făcuse să aibă pielea complet arsă de soare (1:5).

 

Într-o zi, un chipeş străin s-a apropiat de via păzită de arendaşi şi a stat de vorbă cu Sulamita. Era împăratul Solomon, care fără să-şi facă cunoscută adevărata identitate a stat de vorbă cu Sulamita. Sub privirile lui pline de admiraţie şi la auzul vorbelor lui meşteşugite de cuceritor de inimi, Sulamita a simţit pentru prima dată necaz pentru înfăţişarea ei neîngrijită (1:6). Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui (1:7). El i-a răspuns numai în termeni generali (1:8), dar a continuat să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit (1:8-10) şi să-i promită daruri ca semn al dragostei şi seriozităţii lui (1: 11). Pe scurt, străinul i-a cucerit inima şi a plecat promiţîndu-i că va reveni nu peste multă vreme. În absenţa lui, imaginaţia ei s-a aprins de dor. A început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineaţă ca el va veni împreună cu zorile (3:1). Într-un sfîrşit, el s-a întors aşa cum promisese, de data aceasta cu toată splendoarea şi fala sa împărătească şi a luat-o de soţie (3:6-7).

 

Pe această întîmplare simplă, Solomon brodează toată măiestria lui ornamentală specifică orientului. Dragostea nu este o problemă de fapte, ci de trăiri emoţionale intense şi niciodată nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea acestor sentimente inefabile care scapă cercetării raţionale, dar ne aprind pînă la incendiere inima. Cartea este plină de comparaţii, metafore, alegorii şi personificări fermecătoare.

 

Destinaţia cărţii: Se pare că destinaţia iniţială a acestui poem a fost educaţia noilor căsătoriţi în tainele şi consolidarea dragostei. Ca şi celelalte cărţi poetico-didactice, Cîntarea Cîntărilor a fost unul din manualele după care se făcea educaţia în Israel. Cartea a avut însă şi o altă destinaţie. Ea era citită în public la unele din sărbătorile anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu şi poporul Său pe care şi l-a ales pentru vecie. Această lectură publică pare, dacă nu total nepotrivită, cel puţin discutabilă, societăţii moderne de astăzi. Nu trebuie să uităm însă că în Israel imaginea căsniciei era sfîntă şi că ea fusese folosită de însuşi Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25). În Noul Testament Pavel şi Ioan folosesc şi ei alegoria căsniciei pentru a ilustra relaţia dintre Domnul Isus şi Biserică (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil că şi această libertate a lor ar fi fost criticată de „puritanii" pretenţioşi de astăzi, dar sarcina lor a fost mult uşurată de existenţa acestei Cîntări a Cîntărilor în canonul Vechiului Testament.

 

Metode de interpretare: Există trei teorii asupra felului în care trebuie înţeleasă această carte:

 

(1). Interpretarea naturalistă care nu vede în această carte nimic altceva decît o colecţie de cîntece erotice de dragoste, aşezate laolaltă din cauza subiectului şi frumuseţii lor comune. Aceasta teorie face din includerea cărţii în canonul religios evreiesc un fapt inexplicabil şi fără sens. Cînd ne gîndim cît de mult au preţuit evreii scrierile lor sfinte şi cu cîtă atenţie şi-au păstrat ei aceste „oracole" veşnice, această teorie îşi pierde foarte repede orice valabilitate.

 

(2). Interpretarea alegorică, care transformă întreaga carte într-o succesiune de tablouri simbolice cu sensuri ascunse şi sublime. Excesul de imaginaţie îi face însă pe susţinătorii acestei interpretări să nege fundamentul istoric real al cărţii şi-i determină să caute în fiecare mic detaliu al textului corespondente spirituale desăvîrşite. Un astfel de comentator a „văzut" în părul bogat al femeii descrise în text nici mai mult, nici mai puţin decît mulţimea neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de mîntuire!

 

(3). Interpretarea tipologică găseşte o cale de mijloc între cele două interpretări de mai sus, păstrînd ce este bun în fiecare şi refuzînd excesele extremismelor. Conform acestei interpretări, cartea are un fundament istoric real cu o desfăşurare cronologică de evenimente. Întîmplarea este aşezată în şapte „tablouri" teatrale independente şi interdependente în acelaşi timp care descriu dragostea ideală dintre un bărbat şi o femeie. Frumuseţea sfîntă a acestei uniri plănuite în tiparul ei de însuşi Dumnezeul creaţiei, este preluată într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip" intensitatea iubirii care trebuie să existe între Dumnezeu şi Israel, în interpretarea evreiască şi între Cristos şi biserică, în interpretarea creştină.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Personajele „distribuţiei" alese de autor sînt Solomon, Sulamita şi corul fetelor din Israel. Intervenţiile lor se alternează mereu schimbînd planul acţiunii şi delimitînd succesiunea de 7 „tablouri" idilice:

 

1. Retrăirea nunţii împărăteşti (1:1-2:7)

 

2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 - 3:5)

 

3. Retrăirea perioadei logodnei (3:6 - 5:1)

 

4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 - 6:3)

 

5. Împăratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 - 7:10)

 

6. Miresei îi este dor de acasă (7:11 - 8:4)

 

7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)

 

Simbolistica „tipologică" a acestei cărţi este înlesnită de existenţa psalmului 45 cu care probabil că a fost intenţionată să facă pereche. Vă îndemnăm să citiţi cu atenţie acest psalm şi să vedeţi cum, în spatele acţiunii în care evoluează Solomon şi mireasa lui aleasă, se desfăşoară un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos) este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform tălmăcirii din Evrei 1:7, 8).

 

Conţinutul psalmului 45 poate fi împărţit în două părţi egale:

 

I. O invocaţie adresată mirelui (2-9)

a. despre frumuseţea făpturii sale, v.2

b. despre măreţia înfăptuirilor lui, v. 3-5

c. despre stabilitatea împărăţiei lui, v. 6

d. despre bucuria lui în faţa căsătoriei, v. 7-9

 

II. O invocaţie adresată miresei (10-17)

a. un apel la o dăruire totală, v. 10-11

b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12

c. un elogiu al frumuseţii ei, v. 13-15

d. o promisiune a unui viitor strălucit, 16-17

 

Mesajul cărţii: Pentru cititorul creştin, Cîntarea Cîntărilor constituie o subliniere a unirii noastre cu Cristos. În Biblie sînt şi alte alegorii care desriu această relaţie. Se vorbeşte despre Cristos ca şi Cap, iar despre Biserică ca trup, definind aspectul de unire vie într-un organism al vieţii; se vorbeşte despre Cristos ca temelie şi despre noi ca pietrele clădite în edificiul de deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei uniri. Se spune că Cristos este viţa, iar noi sîntem mlădiţele, pentru a ilustra caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrşit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi născut, dintre mai mulţi fraţi" pentru a sublinia aspectul unei moşteniri comune pe care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficientă pentru a ilustra desăvârşirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru. Numai unirea dintre un soţ şi o soţie, în contopirea totală din perimetrul familiei, poate reda ceva mai mult din această extraordinară lucrare prin care Dumnezeu ne-a aşezat „în Cristos" (Efes. 5:31-32).

 

***********************************