Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea
lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi
ceilalţi ne vom simţi
ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp
ce întâi si întâi de toate ea e o
Carte care trebuie crezută si trăită. Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în
ultimele zile: e o mare diferenţă între a
cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi
a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi
plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată
un set de aşa „credincioşi necredincioşi" ca
şi generaţia aceasta de
creştini. Ce adevăr umilitor!
Mai tânjim noi azi
după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie
frământat de gândul că traversează Atlanticul,
ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, si ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva
kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al
creştinului din partea Domnului
slavei, spune: „TOATE lucrurile sânt ale voastre... şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al
lui Dumnezeu." Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a
credincioşilor.
Rare ori avem ore de
rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!" (în legătură cu
anumite cereri specifice). Dar e
aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea
atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate
să schimbe în aur masa aceasta
(destul de mare) la care bat acum la
maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea, în momentul de faţă aş putea folosi un
milion întreg de dolari (si nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face
să roşesc în „ziua aceea";
si cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu
înseamnă că lemnul se
schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!", problema e
rezolvată.
Cu toţii ştim
că „cea mai mare dintre ele" (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce
s-o trecem cu vederea? Se mai
găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea
unora! Un strigăt familiar azi: „Cred
că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să
ne asigure nevoile financiare; vă
rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare." Aici e
credinţă si insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi
creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să
îngrijească de toate trebuinţele voastre"; dar, realmente,
credem noi asta?
Fără a-i
micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor
(fondatorul Misiunii Interne din China), George Muller, Rees Howells, si alţii, care „prin
credinţă" au înfăptuit lucrări
mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre
bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm
bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu
înţelepciunea, nici personalitatea, ci credinţa.
Credinţa îl onorează pe Dumnezeu. Iar
Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde
credinţa îl caută, într-un
anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi,
credinţa îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi
atotputernicia Sa.
Lumea ştiinţei a
depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă
că a depăşit bariera
păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu
e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă si hotărâtă,
să depăşim bariera îndoielilor? îndoiala
slăbeşte, distruge credinţa.
Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sânt cu putinţă celui ce le explică."
Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este,
nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe
Sine sau căile Sale. Scriptura, care e
imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest
cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile
sânt cu putinţă celui ce crede."
Am auzit adese ori pe unii
spunând (când erau respinşi de
la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu contează ce cunoşti, ci pe cine
cunoşti." Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sânt
absolut sigur că e
adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce
cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem
e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „am
de toate!" Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel
era bogat spiritual. Meritele sale, zidind
împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au
ameţit, în ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El si puterea învierii Lui
şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă
fac asemenea cu moartea Lui." în mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea
promisiunilor lui Dumnezeu în faţa
celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „ eul personal." Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „ E U" a fost detronat şi -
chiar mai mult răstignit pe cruce!
(Gal. 2:20). Atunci a fost
întronat ca Domn Isus Hristos, înainte ca să fim călăuziţi
de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire,
egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce
cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L
supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi place de
noi? Şi, dacă lui Dumnezeu îi
suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin
unirea cu Domnul e cu totul altceva. Personal, sânt nemulţumit de
ceea ce sânt acum. Dacă „ai ajuns" la desăvârşire, ai
milă de fratele tău mai slab
şi roagă-te pentru mine.
Există un fel de credinţă
firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală.
La ce bun e să predicăm
Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea
viaţă. „ Căci slova omoară!" Să adăugăm
moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în
legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.
Făgăduinţa
Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari
isprăvi!" O, dacă e unul,
unul singur dintre noi, care îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!
AMIN