DEUTERONOMUL

 

Deuteronomul este cea de a cincea carte din Pentateucul lui Moise. Aceste cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, alcătuiesc o veritabilă Biblie în miniatură, în ele vedem succesiv, ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt. Şi tot în ele căpătăm o revelaţie progresivă treptată a lui Dumnezeu către oameni. Geneza ne descopere suveranitatea lui Dumnezeu, în creaţie şi în alegerea Israelului; Exodul ne descopere puterea şi măreţia lui Dumnezeu; Leviticul adaugă la acestea sfinţenia divină, evidenţiată în îndemnul la punerea de o parte pentru Domnul; în Numeri ni se arată severitatea şi bunătatea manifestată de Dumnezeu în relaţia Lui cu oamenii, iar în Deuteronomul vom vedea dincolo de promisiuni şi pedepse credincioşia lui Dumnezeu. Această carte devine astfel nu numai ultima dintre cele cinci, ci şi o completare necesară a tuturor celorlalte.

 

Titlul: Numele cărţii vine de la două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi nomos (lege). În secolul III dinainte de Cristos, învăţăţii care au tradus originalul ebraic în Septuaginta greacă au combinat aceste cuvinte pentru a obţine titlul cărţii, în fapt, Deuteronomul nu este o a doua lege, ci numai o repetare a legilor înaintea noii generaţii de evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul intrării în Canaan.

 

Autorul: Aşa cum arată şi conţinutul, cu excepţia ultimului capitol în care moartea lui Moise este adăugată de altcineva ca un fel de apendix al cărţii, Deuteronomul este duiosul cîntec de lebădă al lui Moise. Adevăratul autor al cărţilor sfinte este însă altcineva. De peste 500 de ori ni se spune în textul Pentateucului că: „Dumnezeu a spus:...” sau „Domnul a vorbit lui Moise şi i-a spus:...” Deşi vom da mereu în schiţele noastre numele autorului uman al cărţilor Bibliei este bine să ţinem minte că veritabilul autor al lor rămîne Dumnezeu însuşi. Iată ce ne spune Petru în această privinţă: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru l:21; vezi şi 2 Tim. 3:16, 17).

 

Contextul istoric: Moise rosteşte aceste cuvinte în cîmpia Moabului, înainte de intrarea evreilor în Canaan şi cu puţin înainte de propria lui moarte. Deuteronomul acoperă o perioadă de timp de aproximativ două luni, incluzînd şi cele 30 de zile de jale după moartea lui Moise.

 

Data scrierii: Probabil în timpul unei singure săptămîni, cam cu o lună înainte de trecerea Iordanului (Deut. 1:1-3)

 

Conţinutul cărţii: Cartea este o colecţie de cuvîntări ţinute de Moise ca rămas bun înainte de despărţirea de copiii lui Israel. Aceste discursuri calde şi solemne au fost rostite în ceasul în care marele om se afla în pragul marii treceri din viaţa terestră spre viaţa cerească. Din înălţimea muntelui Pisga, el priveşte înapoi peste un secol de istorie plin cu evenimente de importanţă epocală. După încă o secţiune în care revine cu lămuriri la unele din legile primite anterior de Israel, Moise îşi întoarce privirea înspre viitor pătrunzînd profetic pînă către sfîrşitul istoriei lui Israel, după anticipata lor reîntoarcere în ţară.

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Deuteronomul este o carte de tranziţie. Ea marchează patru schimbări mari care s-au petrecut în viaţa Israelului. În primul rînd este vorba de tranziţia înspre o nouă generaţie. Cu excepţia lui Iosua, Caleb şi a lui Moise însuşi, toată mulţimea aceea de oameni scoasă din Egipt şi numărată la Sinai se prăpădise pe drumurile pustiei, în al doilea rînd este vorba despre o tranziţie înspre o nouă moştenire. Peregrinările prin pustie aveau să se sfârşească prin dobîndirea unui teritoriu în care să se aşeze naţiunea. În cel de al treilea rînd este vorba despre tranziţia spre o nouă experienţă, spre un alt fel de viaţă în care corturile vor fi înlocuite cu case, viaţa nomadă va fi părăsită şi în loc de hrana pustiei vor începe să mănînce lapte, miere şi roadele Canaanului. Cea de a patra tranziţie, şi cea mai importantă va fi aceea înspre o nouă cunoaştere a lui Dumnezeu, înspre cunoaşterea că Dumnezeu este dragoste.

 

Începînd cu Geneza şi pînă la Numeri, textul Scripturii nu ne vorbeşte nicăieri explicit despre dragostea divină. Abia în Deuteronomul, li se explică evreilor motivaţia faptelor lui Dumnezeu: „El a iubit pe părinţii tăi, şi de aceea a ales sămînţa lor după ei" (Deut. 4:37). „Nu doar pentru că întreceri la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sînteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte...” (Deut. 7:7-8). „Şi numai de părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămînţa lor, pe care v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi" (Deut. 10:5; vezi şi 23:5).

 

Vorbind de acest caracter de tranziţie al cărţii Deuteronomul, este bine să arătăm aici simetria care există între Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele încep cu cîte un grup de cinci cărţi istorico-legislative şi există o asemănare uimitoare între cea de a cincea carte a Vechiului Testament: Deuteronomul şi cea de a cincea carte a Noului Testament: Faptele Apostolilor. Cartea Faptelor Apostolilor este şi ea o carte de tranziţie. Ea marchează trecerea de la mesajul Evangheliilor la acela al epistolelor. Ca şi Deuteronomul, şi Faptele Apostolilor se adresează unei generaţii noi: generaţia „re-generaţilor" prin credinţa mîntuitoare în Cristos. Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă posesiune: „Canaanul spiritual plin de tot felul de binecuvîntări cereşti în Cristos". Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă experienţă: experienţa unei naşteri noi, a unei vieţi noi, a unei puteri noi prin locuirea Duhului Sfînt în cei credincioşi. Ca şi Deuteronomul şi ea marchează tranziţia înspre o nouă revelaţie a lui Dumnezeu: „Taina lui Cristos... care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri... pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască acum, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Efes. 3:4, 5, 10).

 

Ceea ce este încă şi mai izbitor este faptul că şi Deuteronomul şi Faptele Apostolilor sînt cărţile în care Dumnezeu le dă oamenilor o a doua şansă. Care şansă este în Deuteronomul? Este tocmai această „deuteros nomos", această repetare a legii, înainte de a-i preda conducerea lui Iosua, Moise le repetă evreilor legămîntul Legii. Despre care a doua şansă se vorbeşte în cartea Faptele Apostolilor? Este vorba despre cea de a doua oferire a împărăţiei cerurilor pentru poporul evreu, mai întîi în capitală, iar apoi în ţară şi în toate provinciile imperiului Roman. Despre aceste lucruri vom vorbi mai pe larg atunci cînd vom ajunge la ele, dar este bine să să le cunoaştem încă de pe acum.

 

Deuteronomul vorbeşte şi despre trinitatea lui Dumnezeu. Iată ce citim în pasajul din 6:4-5, numit de evrei şi „Shema": „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta". Domnul Isus însuşi ne-a spus că aceasta este cea mai mare dintre toate afirmaţiile Legii (Marcu 12:29-30). Evreii şi unitarienii văd în acest text o negare a trinităţii, dar o asemenea afirmaţie intră în conflict direct cu afirmaţiile textului. Cuvîntul folosit pentru numele lui Dumnezeu este aici: „Elohenu" forma genitivală a lui Elohim, despre care ştim deja că este o formă de plural. Citit în original, acest verset sună: „Iehova Elohenu, este singurul Iehova!" sau tradus: „Domnul Dumnezeii noştri, este singurul Domn!" Ba încă şi mai mult, pentru cuvîntul: „singurul" este folosit „echad" care numeşte o pluralitate şi nu „iachid" care defineşte unitatea absolută. Singularul de pluralitate se foloseşte şi în limba română atunci cînd zicem de exemplu: „un" ciorchine de struguri.

 

În această declaraţie solemnă din Legea repetată de Moise ni se dă cea mai înaltă afirmaţie de crez a religiei poporului Israel. Ea este astăzi şi temelia crezului creştin. Nici nu se putea să fie altfel. Dumnezeul evreilor este şi Dumnezeul nostru, căci în afara Lui nici nu există un altul. Mesia evreilor este Mesia al nostru, căci nici aici nu există un altul. Creştinismul este monoteist şi cristocentric.

 

Un alt pasaj de importanţă excepţională din Deuteronom este capitolul 28. El ne arată ceea ce ar fi putut deveni Israel dacă ar fi trăit în ascultare de Domnul (28:1-14). Cum aşa ceva nu s-a întîmplat, pasajul rămîne o referinţă despre vremea „mileniului" (vezi şi Isaia 60 pînă la 62; Zaharia 14:8-21, Ieremia 31:1-19, Deut. 30:1-10; Rom. 11:25-31). Versetele 47-49 ne vorbesc despre invazia romană din anul 70 d.Cr. şi de cumplita tragedie a măcelăririi evreilor, iar versetele 63-67 ni-i descriu pe evrei aşa cum trăiesc ei astăzi, „împrăştiaţi" printre toate popoarele lumii, „fără loc de odihnă", cu „inima fricoasă", aşteptînd îndurarea Dumnezeului lor şi venirea lui Mesia.

 

Moise a murit la vîrsta de 120 de ani (Deut. 34:7). El este singurul om pe care l-a îngropat Dumnezeu însuşi. Mormîntul lui a fost aşezat „în valea Moabului", dar nimeni nu i-a cunoscut locul „pînă în ziua de astăzi" (34:6). Dumnezeu a evitat astfel pericolul ca evreii să facă din Moise un idol. Dumnezeul creştin s-a pronunţat încă de atunci împotriva cultului morţilor. Biblia ne spune că pentru trupul lui Moise a fost o dispută între Diavol şi arhanghelul Mihail (Iuda 9) Moise a reapărut încă o dată pe pămînt pe muntele unde Domnul S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi (Luca 9:30, 31). El a trăit dincolo de mormînt, continuînd să-L servească pe Dumnezeul răscumpărării sale.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Introducere 1:1-5

 

I. O PRIVIRE ÎN URMĂ 1:6 - 4:33

a. Israel la Sinai, 1:6-18

b. Israel la Cadeş-Barnea, 1:19-46

c. Pribegia prin pustie, 2:1-25

d. Cucerirea ţării dinainte de Iordan, 2:26-3:22

e. Moise cere să vadă tara, 3:23-29

f. Îndemn, 4:1-40

g. Cetăţile de scăpare, 4:41-43

 

II. O PRIVIRE ÎN SUS 4:44 - 26:19

a. Cele 10 porunci, 4:44-5:33

b. Iubirea de Dumnezeu, 6:1-25

c. Nimicirea Cananiţilor, 7:1-26

d. Porunca aducerii aminte, 8:1-10:11

e. Ce cere Dumnezeu, 10:12-11:25

f. Binecuvântarea şi blestemul, 11:26-32

g. Stîrpirea idolatriei, 12:1-13:18

h. Mîncări curate şi necurate, 14:1-21

i. Zeciuielile, 14:22-29

î. Anul sabatic, 15:1-23

j. Sărbătorile evreieşti, 16:1-17

 

Porunci pentru:

k. judecători, 16:18-17:13

l. împăraţi, 17:14-20

m. Leviţi, 18:1-18

n. ghicitori şi vrăjitori, 18:9-14

o. primirea lui Mesia, 18:15-22

p. profeţi, 18:20-22

 

Porunci pentru relaţii sociale:

r. Cetăţile de scăpare, 19:1-13

s. Hotarele proprietăţii, 19:14

ş. Martorii mincinoşi, 14:15-21

t. Militărie, 20:1-14

ţ. Cetăţile cucerite, 20:15-20

u. Omoruri, 21:1-9

v. Viaţa de familie, 21:10-22:30

x. Prozeliţii şi adunarea Domnului, 23:1-18

y. Protejarea celui mai slab, 23:19-25:19

z. Cele dintîi roade, 26:1-19

 

III. O PRIVIRE ÎNAINTE 27 - 30

a. Stabilirea cadrului, 27:1-26

b. Binecuvîntările, 28:1-14

c. Blestemurile, 28:15-68

d. Legămîntul Palestinian, 29:1-30:20

 

Încheiere

a. Cuvinte de rămas bun, 31:1-29

b. Cîntarea lui Moise, 31:30-32:47

c. Testamentul lui Moise, 32:48-33:29

d. Moartea lui Moise, 34:1-12

 

*******************************************