Duhul Sfânt

 

Cuprins

 

1.Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament

Semnificația termenului ruah în Vechiul Testament

Ruah ca Duhul lui Dumnezeu

Rolul Duhului Sfânt în actul creației

Duhul și poporul lui Dumnezeu

Duhul Sfânt și conducătorii lui Israel

 

2.Duhul Sfânt în viața și activitatea lui Isus

Rolul Duhului Sfânt în nașterea lui Isus

Coborârea Duhului Sfânt peste Isus

Semnificația coborârii Duhului Sfânt peste Isus

Rolul Duhului Sfânt în ispitirea lui Isus

Activitatea profetică a lui Isus

Activitatea miraculoasă a lui Isus

Hula împotriva Duhului Sfânt

 

3.Duhul Sfânt și nașterea din nou

Nașterea din nou în Evanghelia după Ioan

Nașterea din nou în epistolele apostolului Pavel

 

4.Promisiunea cu privire la Duhul Sfânt

Duhul în proorocia lui Ioel

Duhului Sfânt promis de Ioan Botezătorul

Promisiunea făcută de Isus

Duhul promis la înălțarea lui Isus

 

5.Botezul cu Duhul Sfânt

Terminologia pentru botezul cu Duhului Sfânt

Statutul spiritual al ucenicilor înainte de cincizecime

Coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii

Semnificația coborârii Duhului la cincizecime

Relația temporală dintre convertire, botezul în apă și botezul cu Duhului Sfânt

 

6.Vorbirea în limbi ca dovadă inițială a botezului cu Duhului Sfânt

 

7.Roada Duhului Sfânt: Rolul Duhului în sfințirea credinciosului

 

8.Darurile Duhului Sfânt

Darurile Duhului în 1 Corinteni 12

 

 

Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament

 

Semnificația termenului ruah în Vechiul Testament. În marea majoritate a pasajelor unde apare ruah, termenul este folosit cu un înțeles antropologic, descriind principiul vieții in cele trei aspecte ale lui: fiziologic, psihologic și spiritual. Așadar, termenul poate fi tradus în aceste pasaje, după caz, prin suflare (sau respirație), suflet sau  duh (al omului).

În Geneza 2:7, sensul termenului este „suflare [ruah] de viață". Despre Iov citim că el trăiește atâta timp cât suflarea [ruah] lui Dumnezeu este în nările lui (Iov 27:3; 33:4; 34:14). Vorbind despre moartea semenilor săi, psalmistul afirmă că atunci când „suflarea [ruah] lor trece, se întorc în pământ" (Ps. 146:4; cf. Ps. 104:29). Atunci când omul este bolnav sau leșină, „suflarea" lui „se pierde" (Iov 17:1), dar se întoarce din nou ca o „a doua suflare" atunci când i se învioreaz㠄duhul" (Jud. 15:19; 1 Sam 30:12; cf Gen. 45:27). Suflarea (ruah) tuturor oamenilor este în mâinile lui Dumnezeu (Iov 12:10; Isa. 42:5). Așadar, traducerea corectă a textului din Geneza 6:3 este: „Suflarea mea nu va rămâne pururea în om". Pentru că omul îi datorează suflarea (sau viața) lui Dumnezeu, Dumnezeu este numit „Dumnezeul duhurilor oricărui trup" (Num 16:22; 27:16).

Termenul ruah poate descrie și starea de spirit (dispoziția) sau atitudinea cuiva. Chiar dacă nu poate fi tradus în toate aceste cazuri prin „suflet", referirea este fără îndoială la stări ale sufletului. Iată câteva exemple: Duhul (ruah) lui Caleb a fost diferit de cel al tovarășilor săi (Num. 14:24). „Duhul" lui Sanherib descrie, de asemenea, o stare sufletească, o atitudine, care îl determină să acționeze într-un anumit fel (2 Regi 19:7). Duhul (ruah) unei persoane poate fi „trist" (1 Regi 21:5; în Cornilescu, „inima"), „mâhnit" (Ps. 77:3) sau „zdrobit" (Isa. 57:15). Poate fi „potolit" (Prov. 17:27), „gelos" (Num. 5:7) și „răbdător" („bun" în Cornilescu) sau „îngâmfat" (Ecl. 7:8).

Ceea ce caracterizează în mod unic viața umană nu este aspectul fizic al ei, ci cel spiritual. Spre deosebire de animale, „suflarea" i-a fost dată omului printr-un act creator al lui Dumnezeu (Gen 2:7 în contrast cu Gen 1:24). Ca rezultat, în adâncul ființei sale omul reflectă chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). El posedă inteligență și își exercită autoritatea peste celelalte ființe. Așadar, ruah poate face referire la „mintea" omului (Ezec. 11:5; 29:32). „Duhul" (ruah) lui Nebucadnețar s-a împietrit (Dan. 5:20). Ruah denotă partea imaterială, conștiința omului: „Duhul meu te caută înăuntrul meu" (Isa. 26:9); un om înțelept este „stăpân pe duhul său" (Prov 16:32; în Cornilescu, „stăpân pe sine"). Acest ruah este partea componentă a omului care asigură legătura dintre el și divinitate. Este centrul asupra căruia acționează Dumnezeu, împărțind omului viața divină. Prin proorocul Ezechiel, Dumnezeu îi spune lui Israel: „Vă voi da o inimă și voi pune în voi un duh nou" (Ezec. 36:26). Un alt exemplu se găsește în proorocul Ieremia: „Domnul a trezit duhul împăraților Mediei, pentru că vrea să nimicească Babilonul" (Ier 51:11).

Ruah ca Duhul lui Dumnezeu. Exemplul suprem de „personalitate spirituală" este Dumnezeu" (Isa. 31:3). Termenul Duhul Sfânt apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Ps. 51:11, Isa. 63:10, 11), însă expresia Duhul Domnului apare mult mai frecvent, cuvântul ruah fiind folosit pentru Duhul lui Dumnezeu de 136 de ori (de ex, Gen. 1:2; Exod 31:3; Ps. 104:30; Iov 33:4; Gen. 6:3; Ps. 139:7-10; Ezec. 36:26, 27; Mica 3:8 etc). Ruah ca Duh al lui Dumnezeu poate avea o gamă largă de sensuri: „Suflarea" lui Dumnezeu poate fi un vânt puternic (Isa. 40:7; 59:19; cf. Num. 11:31). Cu un sens mult mai moderat, „duhul" Lui poate indica pur și simplu o putere activă sau o dispoziție a lui Dumnezeu: „Cine a cercetat Duhul Domnului și cine L-a luminat cu sfaturile lui?" (Isa. 40:13). în cele mai multe cazuri, atât contextul cât și analogia cu texte din Noul Testament indică faptul că ruah-ul divin este Duhul Sfânt.

Rolul Duhului Sfânt în actul creației. Rolul Duhului în creație a fost acela de a da formă materiei deja existente, de a declanșa viața care exista în stare latentă în materie, și de a imprima o direcție de dezvoltare vieții și de a o dirija spre destinul pregătit de Dumnezeu Deși totul era acoperit de întuneric, Dumnezeu era la lucru. Prin Duhul lui Dumnezeu mișca deasupra apelor (Gen. 1:2), starea de haos a universului material a fost îndreptată o stare superioară a existenței. Apele adânci au fost stârnite, și din această mișcare a Duhului deasupra apelor a apărut viața. Duhul este asociat cu darul vieții și cu fiecare nou început Dumnezeu a suflat în nările lui Adam, și țărâna a prins viață (Gen. 2:7). Nu ar exista nici o formă de viață, dacă viața n-ar fi fost insuflată de Duhul vieții. Duhul este, într-adevăr, dătător de viață.

Utilizarea numelui Elohim pentru Dumnezeu în narațiunile care tratează despre Creație este un argument în plus că Duhul Sfânt s-a implicat în actul creației. Termenul Elohim este tradus de regulă cu „Dumnezeu". Cu toate că este un plural, întotdeauna verbele utilizate împreună cu acest cuvânt iau forme la singular. Numele plural pentru Divinitate. Elohim, apare în Geneza 1:1, iar Duhul Sfânt este menționat în versetul următor. Atât pluralitatea numelui cât și proximitatea mențiunii Duhului și a activității Sale indică ca claritate faptul că Duhul Sfânt a fost activ în actul Creației.

Rolul Duhului Sfânt în crearea omului este revelat chiar din primul text biblic ca privire la acest act. în Geneza 2:7, Duhul apare implicit ca agent al creării: ,Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut, astfel, un suflet viu". în Iov 33:4, suflarea lui Dumnezeu este identificată cu Duhul lui Dumnezeu: ,,Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, și suflarea Celui Preaînalt îmi dă viață". Participarea Duhului Sfânt în Creație poate fi dedusă și din pluralul folosit în Geneza 1:26-27: „ Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră ". în Iov 34:14, Elihu arată că dacă Dumnezeu „Și-ar lua înapoi Duhul și suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată și omul s-ar întoarce în țărână ".

Duhul și poporul lui Dumnezeu. Pentru a duce la îndeplinire scopurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a lucrat nu numai cu conducătorii poporului, cu profeții și cu regii, ci chiar și cu oameni de rând, demonstrându-Și astfel suveranitatea Sa. Astfel, în decursul istoriei poporului Israel, Duhul Sfânt a venit peste anumiți bărbați, influențând prin ei soarta întregului popor.   

Faraon recunoaște că Duhul lui Dumnezeu este în Iosif: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu? ... Dumnezeu ți-a făcut de cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine" (Gen 41:38, 39). Pentru Iosif, posedarea Duhului Sfânt însemna înțelepciune și o capacitate de a vedea lucrurile spirituale.

La construirea Cortului întâlnirii, era nevoie de revelație divină și de abilități speciale din partea celor care conduceau lucrarea de facere a cortului (Exod 25-31). în acest scop, Duhul Sfânt care i-a umplut pe Bețaleel și Oholiab, i-a înzestrat cu înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări (Exod 31:3, cf. 35:31), cât și cu darul de a-i învăța pe alții (Exod 35:34). Dar nu numai cei doi au fost înzestrați de Duhul Sfânt cu capacități deosebite.

Duhul Sfânt și conducătorii lui Israel. în perioada Vechiului Testament, Duhul Sfânt s-a manifestat cu precădere prin conducătorii poporului Israel. Faptul că Moise conduce poporul prin Duhul lui Dumnezeu (ruah yhwh) este transparent pe tot parcursul Pentateuhului, dar este exprimat clar în Numeri 11 și Isaia 63:7-14. Toate rolurile de conducere - pe care le-a avut Moise ca judecător, dătător al legii, prooroc, mijlocitor, făcător de minuni - au fost îndeplinite cu succes, datorită prezenței Duhului lui Dumnezeu în el. De o împuternicire din partea Duhului au avut nevoie și cei șaptezeci de bătrâni ai lui Israel care l-au ajutat pe Moise să conducă poporul (Num 11:16-29). Dumnezeu a pus peste ei același Duh care era și peste Moise, fapt care a fost pus în evidență prin faptul că cei șaptezeci de bătrâni au început să proorocească. Acesta este primul text în Sfintele Scripturi care subliniază aspecte relevante și esențiale cu privire la împuternicirea făcută de Duhul Sfânt: 1) în primul rând, reiese din text faptul că lucrarea lui Dumnezeu se poate înfăptui numai de persoane împuternicite de Duhul Sfânt. 2) în al doilea rând, textul arată că Duhul Sfânt nu este o prerogativă a conducătorilor de frunte ai poporului, ci este la îndemâna tuturor celor care sunt activi în lucrarea Domnului. 3) în al treilea rând, textul arată că coborârea Duhului lui Dumnezeu peste oameni este însoțită de manifestări supranaturale, în cazul de față manifestarea fiind proorocia. Descrierea acestui eveniment în Numeri 11, cât și așezarea lui în această carte, sugerează că trebuie privit ca un prototip a ceea ce se așteaptă de la toți cei care sunt angajați în lucrarea lui Dumnezeu. Principiile care pot fi scoase din acest text sunt, deci, normative pentru orice conducător al poporului lui Dumnezeu. Apoi, dorința exprimată de Moise ca întregul popor al Domnului să fie împuternicit pentru lucrare de către Duhul Sfânt, nu doar conducătorii, trebuie văzută în lumina proorociei lui Ioel despre o revărsare generală a Duhului în zilele de pe urmă.

Despre Iosua, succesorul lui Moise, se afirmă în cartea Deuteronom c㠄a fost plin de duhul înțelepciunii căci Moise își pusese mâinile peste el" (34:9). Este foarte important să reținem că Iosua a posedat Duhul înainte de momentul selectării lui pentru a sluji în rolul de conducător al poporului. înseamnă c㠄duhul înțelepciunii" pe care I-a primit la învestirea lui în lucrare nu a fost Duhul Sfânt, ci un dar suplimentar, o înzestrare de natură spirituală, prin care a fost abilitat să conducă poporul.

În cartea Judecătorilor, Duhul lui Dumnezeu nu este niciodată prezentat doar ca o influență care vine de la un Dumnezeu îndepărtat. Dumnezeu, prin Duhul Său, a fost mereu aproape de poporul său, lucrând prin oameni pentru a izbăvi pe poporul său. Această operare a Duhului Sfânt în domeniul natural este caracteristică pentru Vechiul Testament, în comparație cu Noul Testament, unde Duhul Sfânt are un rol minor în astfel de evenimente.

Cu toate că instituția monarhiei în Israel a fost întemeiată împotriva voinței lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a acționat, totuși, în popor și prin faptul că S-a manifestat în viața împăraților săi. Astfel, când Saul și David au fost unși ca împărați, este menționat și Duhul Sfânt. Duhul este agentul activ în ritualul de ungere cu untdelemn; untdelemnul nu conține nici o putere magică, fiind doar un simbol al prezenței Duhului Sfânt. Totuși, în ambele cazuri, acțiunea simbolică de turnare a untdelemnului a fost urmată de manifestarea Duhului în viața lor. în cazul lui Saul, manifestarea supranaturală a fost proorocia (1 Sam. 10:6, 9). Această manifestare era semnul că Duhul Domnului era peste Saul, ca împărat al lui Israel și că el era alesul Domnului sau „unsul Domnului". Aceeași funcție de confirmare a avut-o venirea Duhului și peste David, dar în cazul lui a lipsit manifestarea supranaturală.

Duhul Sfânt nu a fost implicat în viața poporului Israel doar prin faptul că a lucrat în viața conducătorilor săi, ci și prin faptul că Se împotrivește oricărui alt duh potrivnic planurilor lui Dumnezeu cu Israelul. în Zaharia 4:6,7, Domnul spune: ,,Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul meu — zice Domnul oștirilor. " Atunci când slujitorii lui Dumnezeu sunt sub puterea Duhului, nici o putere nu poate împiedica planurile lui Dumnezeu cu poporul său.

În perioada Vechiului Testament, darul Duhului lui Dumnezeu nu a fost acordat întregului popor. Duhul a venit peste anumite persoane chemate la o slujbă specială. Nici chiar peste acești conducători ai poporului Duhul nu „S-a odihnit" cu caracter permanent. El a fost perceput ca o influență divină care se cobora peste o anumită persoană apoi se retrăgea.

Pe tot parcursul Vechiului Testament, dorința lui Moise ca tot poporul să primească Duhul lui Dumnezeu a rămas neîmplinită. Ziua aceea aștepta de partea cealaltă a istoriei omenirii, în epoca Bisericii. în Vechiul Testament, Duhul S-a coborât peste un număr limitat de oameni cu scopul de a-i înzestra cu abilități pentru anumite slujbe speciale. Cei care au primit Duhul au fost de obicei lideri. Israelitul de rând nu a beneficiat de prezența nemijlocită a Duhului în viața sa, sau de puterea Lui.

Prin Duhul Sfânt, proorocul Isaia (61:1-2) a anunțat faptul că, într-o zi, Duhul Domnului se va odihni peste Mesia și îl va unge să predice Evanghelia celor săraci, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor de război slobozenia și să proclame anul de îndurare al Domnului. Această profeție s-a împlinit la botezul lui Isus, când Duhul S-a coborât peste El pentru a-L împuternici pentru misiunea pe care o inaugura cu acea ocazie (Mat. 3:16 etc; cf. Luca 4:18, 19). Ioel, pe de altă parte, proorocește că în zilele de pe urmă Domnul își va turna Duhul Său peste tot poporul (Ioel 2:28), tineri și bătrâni, bărbați și femei, bogați si săraci. Proorocia s-a împlinit în Ziua Cincizecimii, așa cum a afirmat Petru în Fapte 2:17. Tot Petru spune că revărsarea Duhului va continua dincolo de Ziua Cincizecimii (Fapte 2:39).

 

Duhul Sfânt în viața și activitatea lui Isus

 

Rolul Duhului Sfânt în nașterea lui Isus. Doi din cei patru evangheliști îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al zămislirii lui Isus. Evanghelistul Matei relatează: „Iar nașterea lui Isus Hristos a fost așa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt... Dar pe când se gândea el [Iosif] la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului și i-a zis: «Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un Fiu și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale»" (Mat 1:18, 20-21). Relatarea lui Luca este și mai detaliată: „îngerul i-a răspuns: «Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu»" (Luca 1:35).

Umbrirea Mariei de către „puterea Celui Preaînalt", poate fi înțeleasă în două feluri: 1) ca o acțiune a Dumnezeirii care vine să dubleze acțiunea Duhului Sfânt, confirmând participarea deopotrivă a Tatălui și a Duhului la întruparea Fiului etern sau 2) ca o elaborare asupra primei propoziții „Duhul Sfânt se va coborî peste tine". în acest al doilea sens, sintagmele „Duhul Sfânt" și „puterea Celui Preaînalt" se referă la aceeași entitate - Duhul Sfânt - iar verbele „se va coborî" și „va umbri" se referă la aceeași acțiune a Duhului. Cu alte cuvinte, conform acestei interpretări, Maria a fost „umbrită" sau „pătrunsă" de „puterea Duhului Sfânt", Duhul Sfânt fiind „puterea Celui Preaînalt". Este subliniat, așadar, faptul că Duhul Sfânt este puterea sau agentul prin care Dumnezeu a făcut posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu și nașterea Lui dintr-o fecioară (cf. de ex., Fapte 10:38).

Există indicii în evanghelii că, din momentul zămislirii, Duhul Sfânt a rămas în permanență cu Isus. Săltarea pruncului în pântecele Elisabetei atunci când a vizitat-o pe Maria și umplerea ei cu Duhul Sfânt s-au datorat cu siguranță unei influențe divine care venea dinspre mama Domnului. Maria era ea însăși plină de Duhul Sfânt, întrucât în pântecele ei era Cel zămislit de la Duhul Sfânt, Cel peste care continua să fie Duhul Sfânt (Luca 1:41-43). Acest punct de vedere este în concordanță și cu profeția lui Isaia despre Hristos: „Apoi, o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un Lăstar din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul" (Isa. 11:1-2; cf. Isa. 42:1-4 și 61:1, 2). Această afirmația trebuie interpretată în sensul că nu a existat nici un moment din viața pământească a Fiului lui Dumnezeu când Duhul Sfânt să nu se odihnească peste El. Dacă ținem cont că Isus, în calitate de copil, a dat dovadă de înțelepciune, de cunoștință, de pricepere, de frică de Domnul, înainte de a-Și începe misiunea la Iordan (cf. Luca 2:40-52), concluzia inevitabilă este că Duhul Sfânt S-a odihnit peste El din pântecele mamei Lui.

Coborârea Duhului Sfânt peste Isus. Evenimentul botezării lui Isus la Iordan de către Ioan Botezătorul marchează începutul misiunii publice a lui Isus. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus la începutul misiunii lui publice, cu toate că Duhul era prezent în El de la zămislirea Lui, a fost semnul că, de aici încolo, Duhul își începea lucrarea de împuternicire a lui Isus în vederea ducerii la îndeplinire de către El a misiunii unice pe care o avea de la Tatăl.

Toate cele patru evanghelii relatează despre coborârea Duhului Sfânt peste Isus, în prezența lui Ioan Botezătorul, la Iordan. Evangheliștii sinoptici precizează că Duhul a venit peste Isus după ce acesta a fost botezat în apă (Mat. 3:16; Marcu 1:10; Luca 3:21-22), iar cel de-al patrulea evanghelist nu relatează despre botezul în apă a lui Isus, ci doar despre coborârea Duhului peste El, în timp ce Ioan se afla la Iordan, botezând poporul (Ioan 1:29-34). Această precizare este importantă mai ales când luăm în considerare faptul că unii teologi, în mod eronat, consideră că coborârea Duhului peste Isus ca fiind o consecință automată a botezării Sale. Luca, cel de-al treilea evanghelist, ne oferă două detalii importante. Primul este că Isus Se ruga atunci când Duhul Sfânt S-a coborât peste El. Legătura dintre rugăciune și primirea Duhului este subliniată cu precădere de Luca (Luca 11:13; Fapte 1:14; 2:1; 4:31). Al doilea detaliu are de a face cu maniera în care Duhul Se coboară peste Hristos, și anume „în chip trupesc, ca un porumbel." Această descriere accentuează manifestarea obiectivă, fizică a Duhului. Importanța evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste Isus la Iordan este dată și de faptul că, în acest moment decisiv pentru misiunea lui Isus, toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii au fost prezente, manifestându-Se într-o formă perceptibilă pentru simțurile omenești. Fiul era Isus care tocmai ieșea din apa botezului, Duhul Sfânt a luat chipul unui porumbel care, probabil, s-a așezat pe Isus (Ioan 1:32, 33), iar Tatăl Și-a manifestat prezența prin glasul care a fost auzit: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care îmi găsesc plăcerea" (Mat. 3:17).

Semnificația coborârii Duhului Sfânt peste Isus. în opinia unor cercetători, coborârea Duhului Sfânt peste Isus la Iordan a avut rolul de a-L iniția pe Isus ca Mesia și a fost, totodată, „ceremonia de inaugurare" a împărăției lui Dumnezeu pe Pământ. Biblia, însă, nu spune nimic despre vremea când a venit împărăția lui Dumnezeu. într-un fel, ea era prezentă în activitatea lui Isus, ceea ce demonstra domnia lui Dumnezeu peste puterile veacului trecut (Mat. 12:28). Pe de altă parte, Isus i-a învățat pe ucenici să se roage și să ceară venirea împărăției (Mat. 6:10 și text. parai.). Avem motive solide să credem că ea a venit într-un sens mai profund de abia după lucrarea ispășitoare și înălțarea lui Hristos, adică la Cincizecime (cf. Marcu 9:1; Filip. 2:9-11). Prin urmare, oricât de important ar fi el, „botezul lui Isus în Duhul" nu trebuie considerat pivotul în jurul căruia „se învârte întregul plan al mântuirii", așa cum susțin acești cercetători.

Experiența lui Isus la Iordan a fost însă una de împuternicire, mai precis, prima Sa împuternicire de către Duhul, chiar la începutul misiunii Sale mesianice. La acest moment se gândește probabil Petru când, aflându-se în casa lui Corneliu, proclamă c㠄Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret" (Fapte 10:38). La Iordan nu numai Isus începea o nouă misiune, ci și Duhul; dacă până în acest moment Duhul a contribuit la zămislirea pruncului, iar apoi la creșterea lui în înțelepciune și har (Lc 2:40), de acum încolo El va fi Puterea sau Ungerea divină care îl va însoți pe Fiul întrupat în orice acțiune de lucrare.

Rolul Duhului Sfânt în ispitirea lui Isus. Toți cei trei evangheliști sinoptici relatează că, după împuternicirea Sa cu Duhul Sfânt la Iordan, Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de Diavolul (Mat. 4:1; Marcu 1:12; Luca 4:1-2). Din relatarea lui Matei, înțelegem că ispitirea lui Isus timp de patruzeci de zile în pustie a făcut parte dintr-un plan divin în care era implicat și Duhul. Luca nu îl prezintă pe Duhul ca pe un agent care îl „duce" sau îl „mână" pe Isus în pustie, ci spune simplu că Isus „a fost condus în Duhul în pustie", fără să spună cine L-a condus. Textul grecesc al pasajului din Luca poate fi interpretat în felul următor: „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om care era „în Duhul" sau „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om însoțit de Duhul", ceea ce ar fi un echivalent aproximativ al expresiei „un om plin de Duhul".

Pentru Luca important a fost nu faptul că Isus a fost „dus de Duhul" în pustie, ci că acolo în pustie El a acționat „în Duhul". Prin nuanța pe care o introduce în text, Luca are scopul de a arăta că Isus a fost plin de Duhul Sfânt în permanență, începând de la Iordan și până la sfârșitul activității Sale (cf. Luca 4:1,14, 18-19, Fapte 10:38 etc). Luca relatează că, după ce a fost ispitit în toate felurile și Diavolul a plecat de la el, desigur înfrânt, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului" (4:14). Această afirmație pare să sugereze că, în tot timpul ispitirii lui Isus în pustie, Duhul a fost alături de El și L-a slujit.

În ce privește rolul avut de Duhul Sfânt în ispitirea lui Isus, trebuie precizat că evangheliile nu ne oferă suport pentru o teorie elaborată cu privire la nivelul implicării Duhului în viața lui Isus pe timpul ispitirii Lui. Dacă unii resping ideea că Duhul L-ar fi ajutat pe Isus pe parcursul celor patruzeci de zile de ispitire în pustie în biruința lui asupra Diavolului, alții înțeleg că și înțelepciunea lui Isus de a se folosi de Scripturi în disputa lui cu Satan este o abilitate pe care tot Duhul i-a dat-o, El fiind înarmat cu «sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu»".

Având în vedere precizarea lui Luca cu privire la faptul că Isus S-a întors de la Iordan „plin de Duhul Sfânt" și că a fost dus în pustie „în Duhul", cât și detaliul că, la sfârșitul perioadei de ispitire, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului", este cu neputință să evităm aluzia lui Luca la faptul că biruința Lui asupra Diavolului s-a datorat, măcar în parte, Duhului. Putem extinde această discuție și asupra activității Lui de zi cu zi, afirmând că, deși nu există referințe biblice care să arate clar felul în care Duhul Sfânt L-a asistat pe Isus în timpul ispitelor și al suferințelor de zi cu zi, Duhul a fost cu siguranță implicat. Adevărul acesta poate fi dedus din faptul că, de regulă, Isus a refuzat să facă uz de atributele Sale divine. Având în vedere biruința Sa constantă asupra ispitelor și faptul că Duhul Sfânt este întotdeauna gata să mângâie și să întărească pe sfinți, nu credem că greșim atunci când afirmăm că secretul biruințelor lui Isus a constat și în faptul că a fost însoțit în permanență de Duhul Sfânt (cf. Fapte 10:38). Nu spunem „în faptul" ci „și în faptul" fiindcă altfel am face abstracție de puterea proprie a lui Isus ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu.

Activitatea profetică a lui Isus. Cu siguranță, în timpul misiunii Sale pe pământ, Isus a fost un profet, atât în sensul că a transmis mesajul lui Dumnezeu cu un glas profetic, cât și prin faptul că a prezis multe evenimente din viitorul apropiat și din viitorul îndepărtat, învățăturile Sale, de asemenea, au atestat calitatea lui de profet. De fapt, pentru mulți din popor el era „Proorocul" (Luca 7:16; 9:8, 19; Ioan 4:19). în tot timpul activității sale mesianice, Duhul Sfânt era peste Isus ca sursă a rostirilor Sale profetice. Matei 12:18-21 arată cu claritate că Isus a împlinit profeția din Isaia 42:1-4, prin faptul că Duhul era peste El ca Duh profetic prin care va vesti judecata: „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu în care sufletul Meu își găsește plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El și va vesti Neamurilor judecata . . . Și Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. " Cu aceeași claritate este prezentat aspectul acesta și în Luca 4:21 unde, după ce Isus a citit Isaia 61:1-2, declară: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, după cum ați auzit". Cu toate că Isus, ca Dumnezeu întrupat, nu S-a „golit" în chenoza Lui de atributele divine (cf. Filip 2:6-7), ci numai de slava Sa, El a ales să nu Se folosească de acestea ci să depindă în misiunea Sa de Duhul Sfânt.

Activitatea miraculoasă a lui Isus. Câteva referințe biblice din evanghelii și Faptele Apostolilor indică faptul că și activitatea miraculoasă a lui Isus a depins de Duhul Sfânt. Pasajul din relatarea lui Luca ce urmează imediat după cel al ispitirii lui Isus, Luca 4:14-21, începe cu următoarele cuvinte: ,Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea". Urmează episodul din sinagoga din Nazaret, unde Isus citește din profetul Isaia 61:1-2 cu precizarea că despre El proorocea Isaia. „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit", spune Isus. în relatarea lui Luca, cuvintele profetice făceau referire, printre altele, la faptul că Duhul Sfânt trebuie creditat și cu minunile pe care Isus avea să le săvârșească: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului" (Luca 4:18-19).

Pasajul din profeția lui Isaia, citit de Isus în sinagogă, este introdus de Luca la începutul cărții sale cu scopul de a-i utiliza ca un document programatic pentru activitatea lui Isus. Rolul Duhului prin care Isus a fost „uns", devenind astfel „Unsul", a fost interpretat în lumina înțelegerii contemporane a profeției lui Isaia 61:1-2: Era puterea lui Dumnezeu prin care Mesia va proclama o nouă eliberare a lui Israel, de data aceasta de sub robia lui Belial, eliberare care va fi pusă în lumină prin acte de izbăvire atât de sub puterea bolilor cât și de sub influențele demonice. Cu alte cuvinte, propovăduirea împărăției lui Dumnezeu era însoțită de semne care atestau faptul că împărăția sosise deja. Așadar, cel puțin în gândirea lui Luca, vedem această relație de subordonare a miraculosului față de activitatea kerigmatică a Duhului: Isus, împuternicit de Duhul, săvârșește miracole numai în măsura în care acestea sunt primite prin credință ca semne ale prezenței împărăției.

S-a sugerat că Luca nu atribuie niciodată Duhului minunile, ci unei puteri pe care el o concepe în termeni elenistici, ca o substanță asemănătoare manei (o forță impersonală), ca un fluid care se scurge dintr-o persoană în alta sau dintr-un obiect în altul (cf. Marcu 5:30; Luca 8:46; 6:19). Dar, puterea prin care Isus săvârșea vindecările și exorcizările nu era una impersonală, ci este puterea lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca precizează c㠄puterea Domnului era cu El, ca să vindece" (Luca 5:17). Apoi, în cea de-a doua carte a sa și în deplină concordanță cu interpretarea pe care o dă proorociei lui Isaia, Luca arată că aceast㠄putere a Domnului" cu care era înzestrat Isus este de fapt Duhul Sfânt: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei care erau apăsați de Diavolul" (Fapte 10:38). Aici, mai clar decât oricare autor al vreunei cărți din Noul Testament, Luca arată că minunile și exorcizările înfăptuite de Isus s-au datorat prezenței Duhului în viața și misiunea Sa. Nu numai vindecările, ci și exorcizările sunt rezultatul activității Duhului în viața lui Isus. în Matei 12:28, Isus face următoarea afirmație: „Dar dacă eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi". Că scoaterea demonilor este săvârșită cu ajutorul Duhului reiese și din versetele 31-32, unde, în continuarea dialogului, Isus subliniază gravitatea atribuirii unei lucrări a Duhului Sfânt unei forțe demonice. Fariseii care au atribuit exorcizarea îndrăcitului orb și mut lui Beelzebul au hulit împotriva Duhului Sfânt, adevăratul autor al acestui miracol. Pasajul paralel din Marcu 3:20-30, chiar dacă nu menționeaz㠄Duhul lui Dumnezeu" sau „degetul lui Dumnezeu", face totuși o legătură între exorcizări, în general, și Duhul Sfânt. Și aici, a-L acuza pe Isus c㠄are duh necurat" și a-i atribui lui Beelzebul lucrările Sale înseamnă a-L huli pe Duhul Sfânt care este în Isus și care este autorul de drept al minunilor făcute de El (v. 29-30).

Hula împotriva Duhului Sfânt. Avertismentul sever pe care-l dă Isus fariseilor și cărturarilor cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt este legat de controversa privind exorcizarea îndrăcitului orb și mut (Mat. 12:22-37; cf. Mat. 9:34). Acuzat că scoate demoni cu Beelzebul, „domnul dracilor" (Mat 12:24), Isus răspunde printr-o replică ce conține cel mai îngrozitor gând din întregul Nou Testament: „De aceea vă spun: «Orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor»" (v. 31, 32). în versiunea lui Marcu, avertismentul este și mai necruțător: „Adevărat vă spun că toate păcatele și toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veșnic" (Marcu 3:28, 29).

Marcu oferă motivul pentru care Isus a dat fariseilor această usturătoare replică: „Aceasta pentru că ei ziceau: «Are un duh necurat!»" (v. 30). Reiese clar din relatarea lui Marcu faptul că a huli împotriva Duhului Sfânt înseamnă, de fapt, a-i atribui lui Satan lucrările pe care le face Duhul Sfânt. Așa cum am arătat mai sus, există în text o recunoaștere implicită din partea lui Isus că exorcizările pe care le săvârșește sunt în realitate lucrările Duhului Sfânt; altfel spus, o recunoaștere că El, Isus, făcea exorcizări (și prin extensie și alte minuni) prin puterea Duhului Sfânt care era peste El.

Gravitatea acuzației fariseilor la adresa lui Isus constă în faptul că, atribuind lui Satan puterea cu care lucra Isus, implicit fariseii L-au făcut pe Isus slujitorul lui Satan. Isus face aluzie la această logică atunci când spune: „ Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși, este pustiită; și orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăși, nu poate dăinui. Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăția lui?" (v. 25b-26). Chiar dacă acuzația fariseilor era îndreptată direct spre Isus, El nu o ia ca pe o ofensă ce i Se aduce Lui personal. Isus afirmă, chiar, că oricine îl vorbește de rău va fi iertat (desigur, dacă se căiește), dar blasfemia rostită împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta niciodată. Aceasta se datorează faptului că Hristos este singurul Mântuitor, iar Duhul este singurul administrator al lucrării mântuitoare a lui Hristos. A-i atribui lui Satan, dușmanul cel vechi al Dumnezeirii, lucrarea pe care o face Duhul înseamnă a-L priva pe Duhul Sfânt de orice mijloc prin care El poate ajuta pe om să obțină mântuirea săvârșită de Hristos. înseamnă, cu alte cuvinte, a întrerupe complet accesul omului la Dumnezeu și, invers, accesul lui Dumnezeu la om.

 

Duhul Sfânt și nașterea din nou

 

         Ca și în Vechiul Testament, mai multe pasaje din Noul Testament îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al regenerării. Dar activitatea Duhului Sfânt în viața unei persoane începe înainte de regenerarea acesteia. Unii autori susțin că prima lucrare a Duhului Sfânt în viața unui credincios este pocăința, urmată de nașterea din nou, sfințirea și botezul cu Duhul Sfânt. Trebuie precizat însă că nu există o bază biblică pentru afirmația că pocăința este lucrarea Duhului Sfânt. Dimpotrivă, există puternice argumente biblice prin care se poate susține că pocăința este responsabilitatea exclusivă a omului. Singura activitate soteriologică a Duhului înainte de nașterea din nou este dovedirea vinovăției lumii, respectiv, a omului. Isus le spune ucenicilor că, atunci când va veni Paracletul, „El va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata (Ioan 16:8). Verbul folosit aici de apostolul Ioan (elegchein) poate fi tradus atât prin „a dovedi pe cineva vinovat" cât și „a convinge pe cineva de vinovăție ". Așadar, grupul de cuvinte „va dovedi lumea vinovată ..." din traducerea Cornilescu, deși corect tradus, poate fi înlocuit pentru nuanțare cu „va convinge lumea că este vinovată ..." Pocăința nu este menționată în acest text, iar în restul Noului Testament unde este menționată ea este ori poruncită (Mat. 3:2,11; 4:17; Marcu 1:15; Fapte 2:38; 3:19; 8:22; 17:30; 26:20; Rom. 2:4; cf. Luca 24:47; Fapte 20:21), ori prezentată ca o responsabilitate a omului (Mat. 11:20; 21:32; Marcu 6:12; Lc 5:32; 13:3, 5; 15:7; 16:30; 2 Pet. 3:9; cf. Tit 2:11,12).

Există doar trei pasaje biblice unde găsim într-adevăr afirmația că Dumnezeu dă pocăința lui Israel (Fapte 5:31), Neamurilor (Fapte 11:18) și celor potrivnici (2 Tim. 2:25). Dar printre multele sensuri ale verbului „a da" (didâmi), folosit în aceste pasaje, este și acela de „a permite", „a lăsa", „a da posibilitatea". Având în vedere faptul că, în propovăduirea lor, apostolii au fost atât de categorici arătând că pocăința este responsabilitatea omului, poruncind chiar pocăința prin autoritatea pe care au avut-o de la Duhul Sfânt, nu putem înțelege verbul „a da" în aceste versete decât cu sensul de „a permite", „a da posibilitatea". Așadar, în aceste pasaje, Luca și Pavel nu spun altceva decât că Dumnezeu dă lui Israel, Neamurilor și celor potrivnici posibilitatea să se pocăiască.

Dumnezeu nu dă nimănui pocăința în sensul că îl forțează pe om să se pocăiască. Pocăința, repetăm, este responsabilitatea exclusivă a omului. Ceea ce face Duhul Sfânt este ca, într-o etapă premergătoare pocăinței, să-i arate omului starea sa de păcat și, astfel, să-1 ajute să realizeze nevoia de pocăință. Dacă am susține că Duhul îi dă unuia pocăința, în sensul de a o stârni, atunci am transfera responsabilitatea pocăinței de pe om pe Duhul Sfânt și am fi obligați să acceptăm doctrina predestinării. în actul mântuirii, Dumnezeu și omul acționează alternativ, fiecare în baza acțiunii precedente întreprinse de celălalt. Inițiativa o are, însă, Dumnezeu și, de aceea, toate acțiunile care conduc la mântuire, atât acțiunile omului cât și cele ale lui Dumnezeu, sunt expresii ale harului lui Dumnezeu. Elementele procesului de convertire și mântuire (ordo salutis) a unui om sunt următoarele:

 

1) Dumnezeu: predicarea Evangheliei și, prin ea, dovedirea lumii ca fiind păcătoasă;

2) Omul: credința și pocăința;

3) Dumnezeu (Duhul Sfânt): nașterea din nou;       

4) Omul: mărturisirea credinței în botezul în apă;   

5) Dumnezeu: botezul cu Duhul Sfânt (adică umplerea/împuternicirea cu Duhul Sfânt);   

   6) Omul asistat de Duhul Sfânt: sfințirea.  

 

Nașterea din nou în Evanghelia după Ioan. Prima expunere a învățăturii cu privire la nașterea din nou în Noul Testament se găsește în Evanghelia după Ioan, ca parte a dialogului dintre Isus și Nicodim (Ioan 3:1-21). Subiectul principal al conversației este legat de condițiile care trebuie îndeplinite pentru intrarea în împărăția lui Dumnezeu. O primă afirmație pe care o face Isus este: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu " (3:3). întrucât „nașterea din nou" a fost înțeleasă de Nicodim ca o referire la nașterea fizică, Isus repetă ideea, formulând-o însă diferit, astfel încât interlocutorul Său să înțeleagă: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu " (3:5). O primă observație care poate fi făcută este că Ioan identifică nașterea din nou sau de sus cu nașterea din apă și din Duh. Singura sursă, cauză și origine a „nașterii de sus" este Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate acționa asupra duhului omului, lucrarea fiind în întregime opera lui Dumnezeu. Nici un act fizic săvârșit de vreun om nu poate realiza ceea ce face Duhul lui Dumnezeu. Nașterea din nou începe cu „zămislirea", ca să ne exprimăm așa, când Duhul lui Dumnezeu îl convinge pe om de păcat. Apoi, în baza pocăinței omului, începe procesul de regenerare, de creare a unui om nou (comparabil cu „formarea intrauterină" a plodului). Punctul terminus al acestui proces de creare a omului nou, proces care poate fi mai scurt sau mai de durată, este cunoscut ca „nașterea din nou" sau „nașterea de sus" și coincide, de regulă, cu botezul în apă. Chiar dacă lucrarea Duhului a început în viața omului mai înainte, prin acea „zămislire" și „formare", Duhul îl „naște din nou" pe credincios numai în momentul în care acesta își exprimă credința în Dumnezeu și în Isus Hristos ca Mântuitor, în apa botezului. Numai atunci devine omul membru al Trupului lui Hristos - Biserica.

O altă precizare foarte importantă este că Duhul nu produce nașterea din nou datorită ritualului pe care-l înfăptuiește credinciosul; aceasta are loc datorită credinței pe care credinciosul o mărturisește în apa botezului. Cu toate acestea, botezul este însă foarte important atât pentru simbolistica lui bogată cât și pentru faptul că este cadrul stabilit de Dumnezeu în care cel convertit își mărturisește credința. De aceea, botezul în apă este o condiție a mântuirii (Marcu 16:16; Fapte 2:38).

Nașterea din nou în epistolele apostolului Pavel. Unul dintre pasajele controversate din scrierile pauline cu privire la activitatea Duhului în procesul convertirii este referirea la așa-zisul „botez al Duhului Sfânt" din 1 Corinteni 12:13: ,Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup ... și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh ". Acesta este singurul loc din scrierile pauline unde apostolul folosește sintagma „botezat în Duhul". La prima vedere, cuvintele apostolului Pavel par să facă referire la botezul cu Duhul Sfânt. Textul menționează însă un botez efectuat „de către Duhul" sau „în Duhul" (ambele traduceri sunt posibile) prin care credinciosul este încorporat în Trupul lui Hristos. Adevărul foarte important pe care îl subliniază aici Pavel este faptul că fiecare credincios este primit în Trupul lui Hristos nu printr-un ritual, ci printr-o experiență spirituală, indiferent dacă aceasta este efectuată de către Duhul sau este rezultatul faptului că credinciosul a fost „scufundat" în Duhul.

Indiferent de traducerea adoptată, este evident că Pavel se referă în acest pasaj la nașterea din nou. Nu trebuie să ne surprindă faptul că Pavel se simte liber să folosească sintagma „botezat în Duhul" cu un alt sens decât cel pe care îl găsim în scrierile lui Luca. Contactul limitat al apostolului Pavel cu tradiția palestiniană a creștinismului, formarea lui deosebită ca fariseu, cât și libertatea cu care folosește alți „termeni tehnici" într-un mod unic (e.g. apostol, Gal. 1:19) pot explica modul distinct în care el utilizează expresia aici.

Spre deosebire de prima propoziție a versetului unde se subliniază rolul Duhului în convertire, cea de-a doua propoziție pare să ne poarte într-o direcție diferită. Pe lângă faptul că creștinii din Corint au fost „botezați în Duhul", ei au mai fost și „adăpați" cu același Duh. Există indicii că metafora adăpării din acest verset se referă la o împuternicire de tip harismatic: Utilizarea verbului „am fost adăpați", introduce ideea de umplere. Este greu de crezut că Pavel nu a făcut aluzie la daruri spirituale când a scris despre „saturarea cu Duhul". Posedarea harismelor este un sinonim pentru umplerea cu Duhul. Printre altele, apa a fost înțeleasă ca un simbol al Duhului harismatic, în special în pasajele unde sunt descrise imagini care zugrăvesc ideea de revărsare și saturare (cf. Ioan 4:10, 14; 7:37-39). Tocmai aceasta este conotația pe care o are verbul a adăpa și cuvintele care provin din aceeași rădăcină (cf. Mat. 7:25 și par.; Ioan 7:38; Apoc. 12:15; torent, revărsare). în plus, o interpretare harismatică a ultimei propoziții din acest verset se încadrează foarte bine în contextul imediat care tratează despre darurile spirituale pe care le dă Duhul.

În concluzie, intenția lui Pavel în 1 Corinteni 12:13 a fost aceea de a sublinia faptul că unitatea bisericii din Corint s-a bazat atât pe sursa comună a mântuirii lor („botezați de un singur Duh") cât și pe sursa comună a manifestărilor lor harismatice („adăpați dintr-un singur Duh"). De fapt, sursa a fost aceeași, întrucât Cel care a lucrat la mântuirea lor și care le-a împărțit darurile spirituale a fost același Duh. Așadar, în 1 Corinteni 12:13, găsim atât lucrarea lăuntrică a Duhului în convertire prin care el îi integrează pe noii convertiți în Trupul lui Hristos, dar și experiența ulterioară a umplerii cu Duhul Sfânt, prin care noilor membri ai Bisericii li se dă Duhul ca un dar suplimentar. Celălalt text major din epistolele apostolului Pavel care tratează despre rolul Duhului Sfânt în nașterea din nou este Tit 3:5-6: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire ci, datorită îndurării Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt pe care I-a vărsat din belșug peste noi". Dacă unii teologi interpretează acest pasaj ca o referire atât la nașterea din nou cât și la botezul cu Duhul Sfânt, acesta din urmă fiind definit de sintagma „înnoirea făcută de Duhul Sfânt", noi susținem că textul nu se referă decât la nașterea din nou. Traducerea corectă a textului grecesc este: „El ne-a mântuit... prin spălarea nașterii din nou și a înnoirii, [spălare] înfăptuită de Duhul Sfânt". Conform acestei traduceri, „nașterea din nou" și „înnoirea" depind în egală măsură de substantivul „spălare", iar „spălarea" este înfăptuită de Duhul Sfânt. Interpretarea face trimitere la o curățire care este completamente spirituală (cf. 1 Cor. 6:11). 

Având în vedere faptul c㠄nașterea din nou" și „înnoirea" exprimă idei similare, înțelegem acești doi termeni ca referindu-se la două aspecte complementare ale activității mântuitoare a Duhului. Astfel, primul termen se referă la activitatea Duhului de regenerare (vezi „făptura cea nouă" din 2 Cor. 5:7), pe când cel de-al doilea termen se referă la reînnoirea permanentă a vieții prin Duhul (cf. 2 Cor. 4:6; Rom. 6:4; 12:2; 8:1-17) și poate chiar la o împărțire constantă a Duhului (cf. 1 Tes. 4:8). în dogmatică, cei doi termeni corespund regenerării și sfințirii (cf. 1 Cor. 6:11).

În concluzie, rolul Duhului Sfânt în nașterea din nou este subliniat cu precădere în scrierile apostolilor Ioan și Pavel. Pneumatologia lui Luca prezintă o singură fațetă a lucrării Duhului Sfânt, și anume, rolul Duhului de a împuternicii pe credincios pentru a-și duce la îndeplinire mandatul de martor al Evangheliei; aspectul soteriologic al lucrării Duhului nu este deloc subliniat de acest evanghelist. Atât apostolul Pavel cât și apostolul Ioan îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agentul divin care, în baza lucrării mântuitoare a lui Hristos, creaz㠄făpturi noi", reînnoiește și întreține viața spirituală a credincioșilor.

 

Promisiunea cu privire la Duhul Sfânt

 

         Duhul în proorocia lui Ioel. Central cărții lui Ioel este mesajul profetic cu privire la activitatea eshatologică a lui Dumnezeu în zilele din urmă (Ioel 2:28-32). Versetele 28 și 29 se referă strict la activitatea Duhului: ,,După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voștri vor visa visuri, și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea."

Ioel nu introduce o promisiune nouă, ci continuă promisiunea făcută prin proorocul Isaia: ,Până când se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pământ, și pământul va fi privit ca o pădure" (Isa. 32:15). „Căci voi turna apă peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânța ta, și binecuvântarea Mea peste odraslele tale" (Isa. 44:3). Aceeași promisiune este făcută de Dumnezeu și prin Ezechiel: „Și nu le voi mai ascunde Fața Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu" (39:29).

Dacă în profețiile lui Isaia și Ezechiel Duhul este promis în termeni mai generali ca o binecuvântare pentru popor, în Ioel promisiunea este că Duhul va fi turnat peste „orice făptură" (2:28), adică peste „toată carnea" (kol basar). Termenul basar se referă în Biblia ebraică la „cei care primesc viață nouă", „cei care sunt slabi", „cei lipsiți de putere" și „lipsiți de speranță", întrucât basar îl zugrăvește pe om în slăbiciunea lui. Astfel, este trasat un contrast între statutul privilegiat al unor persoane care primiseră Duhul în trecut, anume conducătorii lui Israel, și caracterul universal al coborârii Duhului peste fiecare credincios. Prin aceast㠄democratizare" a Duhului, vor beneficia de prezența Duhului nu doar "orice" făptură din comunitatea viitoare a lui Iuda. în Ioel 2:29 este sugerată chiar și includerea străinilor, prin „robi și roabe". Totuși, Neamurile nu sunt incluse în această făgăduință decât în vremea Bisericii Primare (Fapte 10:44-47).

Duhul Sfânt promis de Ioan Botezătorul. Propovăduind despre apropierea împărăției lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul s-a referit la Mesia prin următoarele cuvinte: „...eu vă botez cu apă, dar... El vă va boteza cu Duhul Sfânt (și cu foc) " (Mat. 3:11; Marcu 1:8 omite „cu foc"; Luca 3:16; cf. Ioan 1:33). Unii cercetători iau împreună ambii termeni -„Duhul Sfânt" și „foc" - ca referindu-se la același aspect, anume la „focul Duhului Sfânt". Alții văd în această sintagmă o referire la un singur botez „cu Duhul și cu foc", care în viziunea lui Ioan era botezul lui Mesia pentru întreg norodul și care va fi „purificator pentru cei care s-au pocăit și distructiv pentru cei care au rămas nepocăiți". Purificarea făcută de Duhul Sfânt va avea ca rezultat mântuirea celor care se pocăiesc. Cei care nu se pocăiesc vor fi nimiciți de focul judecății. Totuși, este dificil să ne imaginăm cum două categorii de oameni, cei ce se pocăiesc și cei care nu se pocăiesc, pot fi botezați cu același botez și cum acest botez poate avea un efect dublu asupra lor.

În înțelegerea noastră, când Ioan promite norodului că Mesia îi va boteza „cu Duhul Sfânt și cu foc", el se referă la două botezuri, separate cronologic și aplicabile diferit la două categorii de oameni: „în Duhul Sfânt", pentru cei ce se pocăiesc, și „cu foc", pentru cei ce nu se căiesc. Biserica Primară a înțeles promisiunea făcută prin Ioan cu privire la Duhul Sfânt ca o referire la Cincizecime.

Promisiunea făcută de Isus. Faptul că o discuție dintre Isus și ucenicii Săi pe tema rugăciunii se încheie cu asigurarea că Tatăl ceresc este gata să dea darul Duhului celor care i-L cer este semnificativ. Isus tocmai se rugase și ucenicii, probabil, mișcați de puterea și duhul rugăciunii lui Isus, I-au cerut să îi învețe să se roage și ei (Luca 11:1). Ca răspuns, Isus le oferă un model de rugăciune, cunoscută de creștinii de mai târziu ca rugăciunea „Tatăl nostru" (Luca 11:2-4), rugăciune care este rostită de atunci de creștini din toate confesiunile, atât în închinarea particulară cât și în cea publică. Discuția despre rugăciune continuă cu situația ipotetică a unui prieten în nevoie, situație care ilustrează faptul că rugăciunea trebuie să izvorască dintr-o necesitate; la rândul ei, această necesitate este reliefată prin perseverența cu care rugăciunea este rostită (Luca 11:5-9). Isus insistă asupra perseverenței în rugăciune (11:10) și asupra disponibilității unui tată oarecare de a răspunde cererilor copiilor săi (11:11 -12). Punctul culminant al discuției îl constituie v. 13, în care, concluzionând întreaga lecție despre rugăciune, Isus face referire la Tatăl și la Duhul Sfânt: ,,Deci, dacă voi care sunteți răi știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!"

În acest text, Luca pune un accent pe faptul că Duhul este dat ca răspuns la rugăciune (Luca 11:13; cf. 3:21). Cu toate că referința pare să facă aluzie în primul rând la Cincizecime și la împlinirea „făgăduinței" în cartea Faptele Apostolilor - ocazii când Duhul vine ca răspuns la rugăciune - (1:14; 4:23-31; 8:14-17; 9:11, 17) cu siguranță, Luca scrie pe baza experienței comunității sale creștine din perioada de după Cincizecime. Textul din Luca 11:13 poate sluji ca un argument suplimentar în sprijinul ideii că Duhul se dă celor care sunt deja convertiți, și nu pentru a deveni creștini. Duhul se dă ca o împuternicire pentru misiune. Având, însă, în vedere faptul că Luca 11:13 se referă la o acțiune repetabilă, este rezonabil să afirmăm că Luca nu se gândește strict la primirea inițială a Duhului, ci la viața de credință, în general.

În Ioan 7:37-39, Isus face una din cele mai dramatice afirmații cu privire la Duhul Sfânt din întreg Noul Testament. Ioan relatează: „în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura» " (v. 37-38). Dramatismul situației ține atât de oferta extraordinară făcută de Isus, dar și de alegerea contextului în care el face strigarea. Era Sărbătoarea Corturilor când iudeii din toată lumea se adunau la Ierusalim atât ca să sărbătorească festivalul secerișului cât și să comemoreze călătoria Israelului prin pustiu spre Canaan. Ultima și cea mai importantă zi a praznicului, când mari mulțimi de închinători și observatori erau adunați în Ierusalim, era ocazia cea mai potrivită ca Isus să-Și facă de cunoscut oferta.

Apostolul Ioan interpretează cuvintele lui Isus în lumina celor întâmplate în Ziua Cincizecimii și a experienței Bisericii primului secol creștin. El arată c㠄apa" pe care a oferit-o Isus era, de fapt, Duhul Sfânt: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit" (Ioan 7:39).

Din scurta relatare a cuvântării lui Isus, reiese că pentru primirea Duhului sunt necesare trei condiții: a) este necesar ca omul să simt㠄setea", nevoia după Dumnezeu; 2) el trebuie să aibă voință și să vină (cf. Mat. 11:28; Apoc. 3:20; 22:17) sau să ceară (Lc. 11:13); 3) el trebui .să creadă, o condiție esențială pentru primirea Duhului Sfânt (cf. Evr. 11:6).

Dacă în vechime Duhul „venea" peste anumiți conducători ai poporului, în general pentru o scurtă perioadă de timp, aici El este primit în profunzimea ființei umane, unde urmează să locuiască și să creeze un izvor nesecat care va curge ca „râuri de apă vie" și va fi o binecuvântare și pentru alții. Mai mult, de data aceasta Duhul nu va fi selectiv, ci va fi pentru toți cei care simt nevoia de Dumnezeu, se apropie de El și cred în Fiul lui Dumnezeu. Dacă la toate cele spuse mai sus adăugăm și comentariul lui Ioan din versetul 39 cu privire la o dată în viitor când Duhul va fi disponibil, și anume, după proslăvirea lui Isus, referirea la Ziua Cincizecimii este cât se poate de clară. Când Duhul Sfânt Se va coborît nu numai peste ei, ci și în ei, el Se va revărsa în exterior, prin darurile Lui, așa încât prezența Lui va fi vizibilă.

Cea mai semnificativă învățătură cu privire la Duhul Sfânt din Noul Testament se găsește în capitolele 14-16 din Evanghelia după Ioan. Aici Duhul este prezentat ca înlocuitor al lui Isus pe pământ, cu menirea de a-i asista pe ucenici în misiunea lor: „Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va trimite un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac " (Ioan 14:16).

Termenul grecesc Paracletos (în rom. Paraclet) pe care îl utilizează Ioan pentru Duhul Sfânt înseamn㠄cel care este chemat alături" și poate fi tradus prin mângâietor, avo­cat, sfetnic, patron, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajază în încercări.

Spre deosebire de Hristos care trebuia să plece la Tatăl, misiunea Lui pe Pământ fiind de scurtă durată, Paracletul va rămâne cu ucenicii „în veac". Promisiunea este făcută nu numai generației de ucenici căreia i se adresa Isus, ci tuturor generațiilor de credincioși, pe întreaga durată a perioadei Bisericii dintre Cincizecime și Parousia.

Un alt nume folosit de Isus pentru Duhul Sfânt este „Duhul adevărului" (Ioan 14:17; 15:26; 16:13), de fiecare dată utilizat în asociere cu prima denumire, Paracletul. Ca Duh al adevărului, Duhul Sfânt va învăța pe ucenici toate lucrurile, le va aduce aminte de ceea ce le-a spus Isus (Ioan 14:26), îi va călăuzi în tot adevărul (16:13) și le va descoperi lucrurile lui Hristos (16:15). Dacă misiunea lui Isus a fost aceea de a descoperi adevărurile lui Dumnezeu și de a-L glorifica pe Dumnezeu Tatăl, misiunea Duhului este aceea de a-L glorifica pe Isus și a descoperi lucrurile Sale Bisericii. Nu este de mirare cum primii ucenici, ca oameni simpli, au putut propovădui Evanghelia cu atâta claritate și deseori făcând referire la spusele Mântuitorului. Reușita activității lor kerigmatice se datorează Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, care i-a însoțit pe apostoli în predicare nu numai în sensul harismei, a ungerii, ci și inspirându-i și descoperindu-le tainele dumnezeiești. în același fel se explică și ortodoxia învățăturilor apostolilor și caracterul infailibil al Noului Testament.

Duhul promis la înălțarea lui Hristos. îndrăzneala și înțelepciunea de care vor avea nevoie acești cei dintâi propovăduitori ai Evangheliei atunci când li se va cere socoteală de credința lor le vor fi asigurate numai de către Duhul Sfânt care este sursa de putere și de înțelepciune. Aceasta este explicația pentru care Isus nu le dă voie ucenicilor să-și înceapă misiunea înainte de a fi îmbrăcați cu putere de sus (Luca 24:49). în acest context misionar, Isus le promite ucenicilor că nu peste mult timp le va trimite „făgăduința Tatălui", un sinonim pentru Duhul Sfânt, și că primindu-L, vor fi „îmbrăcați cu putere de sus" (v. 49).

Dacă prima sintagm㠄făgăduința Tatălui" se referă clar la Duhul Sfânt Cel promis de către Dumnezeu Tatăl prin profeții din vechime (Isa. 44:3; Ioel 2:28-29), cea de-a doua -„putere de sus" - face referire la unul din efectele primirii Duhului de către ucenici. în mod similar, când, în a doua sa carte, Luca repetă promisiunea făcută de Isus, el folosește termenul „putere" nu pentru Duhul Sfânt, ci doar pentru efectele Lui: „Ci voi veți primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi ... " (Fapte 1:8). De altfel, Luca nici nu confundă niciodată pneuma cu dunamis, dar nici nu le disociază în așa fel încât dunamis (puterea) să devină o entitate impersonală, ruptă de Persoana Duhului sau de Persoana Fiului. Și acolo unde cei doi termeni sunt gramatical separați printr-o conjuncție copulativă - „Duhul Sfânt și putere" (Fapte 10:38) - ei trebuie luați împreună ca o referire la „puterea Duhului Sfânt".

Întrucât promisiunea Duhului apare aici într-un context misionar, ca de altfel și în Fapte 1:8, începe să se contureze perspectiva lui Luca asupra rolului Duhului Sfânt în viața credincioșilor. Pentru Luca, Duhul Sfânt este, prin efectele Lui, puterea de misiune a apostolilor și a întregii Biserici. Marea însărcinare pe care a dat-o Domnul apostolilor înseamnă mai mult decât a credita pe cineva cu o misiune; înseamnă a trimite și a împuternici, împreună. Normal este ca atât trimiterea cât și împuternicirea să aibă loc simultan, ca în cazul apostolului Pavel: el își primește însărcinarea de la Domnul (Fapte 9:15; 22:15; 26:17,18) și este împuternicit imediat cu Duhul Sfânt (9:17). în cazul celor doisprezece apostoli, cele două elemente ale însărcinării, trimiterea și împuternicirea, sunt menționate împreună (trimiterea: 24:47,48,50; împuternicirea: 24:49), dar sunt separate în timp. Actul ridicării mâinilor peste ucenici și rostirea binecuvântării în acest context misionar sugerează că ceea ce Luca numește „binecuvântare" a fost, de fapt, ceremonia de trimitere a primilor misionari. Cu toate că ucenicii sunt trimiși deja, ei trebuie să aștepte în Ierusalim până la Cincizecime, când, prin împuternicirea pe care aveau să o primească. însărcinarea lor avea să se întregească.

 

Botezul cu Duhul Sfânt

 

         Dorința lui Moise ca Dumnezeu să-și pună Duhul Său peste tot poporul și profeția lui Ioel cu privire la o vreme când Domnul își va turna Duhul peste orice făptură s-au împlinit în Ziua Cincizecimii când Duhul Sfânt S-a coborât peste primul grup de creștini.

Terminologia pentru botezul cu Duhul Sfânt. Terminologia folosită în Noul Testament pentru a descrie botezul cu Duhul Sfânt este foarte variată. Sunt folosite opt verbe, după cum urmează: a) „a boteza cu Duhul Sfânt" (Luca 3:16; Fapte 1:5; 11:16); b) „a umple cu Duhul Sfânt" sau „plin de Duhul Sfânt" (Fapte 2:4; 4:8, 31; 6:3, 5; 7:55; 9:17; 11:24; 13:9, 52; Efes. 5:18); ; c) „a fi îmbrăcat cu putere de sus" (Luca 24:49); d) „a cădea peste" (Fapte 10:44; 11:15); e) „a se vărsa/turna peste" (Fapte 2:17,18, 33; 10:45); f) „a veni peste" (Fapte 1:8; 19:6); g) „a primi" (Fapte 2:38- 8:15, 17; 10:47; 19:2); h) „a da" (Luca 11:13). Primii trei termeni sunt folosiți metaforic (a,b,c), următorii trei descriu modul în care Duhul își face prezența și efectele Duhului asupra celor care îl primesc (d,e,f), iar ultimii doi descriu acțiunea omului (g) și acțiunea lui Dumnezeu (h) în transmiterea Duhului.

Statutul spiritual al ucenicilor înainte de Cincizecime. Pentru a formula o doctrină corectă cu privire la botezul cu Duhul Sfânt, este esențial să cunoaștem, printre altele, care a fost statutul spiritual al ucenicilor Domnului înainte de Ziua Cincizecimii. Teologii care consideră că ucenicii nu au fost născuți din nou decât în Ziua Cincizecimii, atribuie evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste ei conotații soteriologice. Cei care consideră că ucenicii au fost regenerați înainte de Cincizecime, interpretează botezul cu Duhul Sfânt ca fiind o experiență suplimentară convertirii și ulterioară acesteia. Așadar, au fost ucenicii născuți din nou înainte de Cincizecime?

În ziua învierii Sale, Isus suflă peste ucenici spunându-le: „Luați Duh Sfânt" (Ioan 20:22). Versetul acesta a făcut atâta vâlvă printre teologi încât pe el s-au clădit teorii întregi cu privire la convertire. Unii teologi liberali numesc evenimentul „Cincizecimea ioanină", văzând în el o împlinire a promisiunii lui Ioan Botezătorul și a multiplelor promisiuni ale lui Isus cu privire la trimiterea Duhului Sfânt (Ioan 1:33; 7:37-39; cap. 14-16). Alții consideră că gestul lui Isus de a sufla peste ucenici, inclusiv cuvintele Lui „Luați Duh Sfânt", nu a fost decât un gest simbolic care anunța doar Cincizecimea. Dar cuvântul tradus prin Luați! „nu poate fi înțeles doar ca o promisiune a unei primiri în viitor, ci exprimă o primire în prezent", având forța lui „primește aici și acum".

Pentru teologii penticostali, în general, dar nu numai pentru ei, acordarea Duhului în Ioan 20:22 coincide cu experiența regenerării ucenicilor. Cu toate că au umblat împreună cu învățătorul lor timp de trei ani și jumătate, ucenicii nu puteau fi regenerați în această perioadă, aceasta aparținând încă dispensației Vechiului Legământ. Regenerarea nu se putea face decât în baza jertfei ispășitoare, săvârșită de Isus Hristos. Chiar dacă Isus a afirmat că ucenicii erau curați înainte de moartea și învierea Sa (13:10), cu siguranță nu erau curați în sensul de „regenerați", „născuți din nou". A fi regenerat înseamnă a fi o nouă creație, o făptură nouă. La momentul descris în Ioan 20:22, ispășirea păcatelor prin jertfa lui Hristos era săvârșită, dar Duhul nu venise încă, pentru că Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7:39), adică înviat și înălțat (Ioan 17:5). Chiar și în aceste condiții, Isus trebuia să lase pe Pământ un grup de ucenici născuți din nou; era o condiție necesară și esențială pentru continuarea lucrării începută de Isus. Așadar, fiindcă Duhul nu era încă dat Bisericii, Isus cel înviat, Purtătorul Duhului, a suflat Duh Sfânt peste ucenici, act prin care au fost născuți din nou, regenerați. Duhul nu a venit „de sus" în acest caz, ci de la Isus cel înviat, ca Purtător al Duhului. Așadar, cazul ucenicilor a fost un caz unic în sensul că, în afara acestui grup, nici un alt creștin, indiferent de epoca în care a trăit, nu a mai beneficiat de două primiri ale Duhului. Aceasta a fost o consecință a poziției lor unice în istoria mântuirii. Ei trăiau în perioada de tranziție dintre Vechiul Legământ și Noul Legământ. După cum Dumnezeu a suflat din suflarea Lui peste Adam în ziua primei creații, tot așa Dumnezeu-Fiul a împărțit ucenicilor Lui o nouă viață, una spirituală, suflând peste ei Duh Sfânt în ziua învierii, ziua Noii creații. Așadar, ucenicii lui Isus au intrat în noua creație printr-o naștere din nou.

Coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii. Evenimentul coborârii Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii este descris de evanghelistul Luca în felul următor: „în Ziua Cincizecimii erau toți împreună în același loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească " (Fapte 2:1-4).

Luca descrie manifestările exterioare care au însoțit coborârea Duhului Sfânt -sunetul și limbile ca de foc - și efectele coborârii Duhului - umplerea cu Duhul a ucenicilor, pusă în evidență prin vorbirea în alte limbi (2:4). Dramatismul situației este redat de manifestările exterioare care însoțesc Duhul și prin folosirea verbului „a turna", cu referire la Duhul, în expunerea predicii lui Petru (2:17, 33).

Rezultatele venirii Duhului sunt de natură harismatică: ucenicii vorbesc în alte limbi, iar Petru ține prima lui predică misionară. Ziua Cincizecimii este ziua împuternicirii Bisericii pentru activitatea misionară. Ziua aceasta marchează inaugurarea misiunii Bisericii. Având în vedere rezultatele extraordinare pe care le are predica ținută de Petru prin Duhul care tocmai „îl umpluse" (2.4), cititorul înțelege mai bine porunca dată de Isus ucenicilor să nu părăsească Ierusalimul până când nu vor fi „îmbrăcați cu putere de sus" (Luca 24:49).

Coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime a fost însoțită de trei manifestări supranaturale. Acestea pot fi împărțite în două categorii: a) semnele exterioare (numite așa fiindcă nu au avut nici o legătură cu ucenicii) care preced revărsarea Duhului - „sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic" și „limbile ca de foc"; și 2) semnul primirii Duhului de către ucenici și în același timp consecința primirii Duhului — „vorbirea în limbi". Prezența sunetului puternic a avut un rol de mediatizare a evenimentului, având în vedere numărul mare de închinători care se aflau atunci în Ierusalim. Limbile ca de foc au avut scopul de a-i identifica pe beneficiarii miracolului de la Cincizecime. Semnele exterioare care au însoțit venirea Duhului, sunetul și limbile ca de foc, nu s-au mai repetat cu ocazia celorlalte revărsări ale Duhului relatate de Luca.

Spre deosebire de cele două semne exterioare discutate mai sus, vorbirea în limbi este un fenomen manifestat prin cei asupra cărora S-a coborât Duhul Sfânt. în Vechiul Testament, manifestările supranaturale făceau parte, de regulă, din cadrul descinderii Duhului profetic asupra anumitor conducători ai lui Israel. Manifestarea în aceste situații a fost însă proorocia, nu vorbirea în limbi. Aceste manifestări supranaturale pun în evidență prezența Duhului, având, așadar, un rol de confirmare. în cartea Faptele Apostolilor, așa cum vom arăta mai jos, vorbirea în limbi este semnul distinctiv al coborârii Duhului Sfânt.

Luca precizează că vorbirea în limbi a celor care au fost umpluți de Duhul în Ziua Cincizecimii a fost înțeleasă de participanții la festivalul religios din Ierusalim. Datorită acestui fapt, fenomenul glossolalic care a pus în evidență pogorârea Duhului peste primii ucenici este cunoscut de teologi ca xenolalia (vorbire în limbi străine cunoscute de ascultători). Termenul glossolalia (vorbire în limbi necunoscute) este rezervat celorlalte cazuri de vorbire în limbi din Faptele Apostolilor și, mai cu seamă, fenomenului corintian. Contrar opiniei unor teologi evanghelici care afirmă că fenomenul vorbirii în limbi din Ziua Cincizecimii a avut un scop de propovăduire a Evangheliei, evanghelistul Luca precizează că ucenicii doar rosteau „lucrările minunate ale lui Dumnezeu" (2:11). Conținutul vorbirii în limbi trebuie înțeles mai degrabă ca o rostire profetică, ca o exclamație de laudă la adresa lui Dumnezeu, fără a avea un scop de predicare și fără menirea de a stârni credință în cei care asistau la acest fenomen. Aceștia se vor converti numai în urma propovăduiții lui Petru (v. 37-41). Așadar, vorbirea în limbi nu a fost decât o manifestare a prezenței Duhului profetic. Semnificația coborârii Duhului la Cincizecime. Am afirmat mai sus că, în conformitate cu relatarea lui Ioan, ucenici au avut prima lor experiență cu Duhul în seara zilei învierii, când Isus a suflat peste ei Duh Sfânt (Ioan 20:22). Cu acea ocazie, ucenicii au fost născuți din nou, agentul regenerării fiind Duhul Sfânt. în cadrul celei de-a doua experiențe pneumatice a ucenicilor, experiență avută în Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a îndeplinit o funcțiune harismatică prin care a împuternicit ceea ce crease cu ocazia primei experiențe. Cu alte cuvinte, ucenicii care erau acum născuți din nou, o nouă făptură, au fost abilitați de către Duhul Sfânt pentru a-și duce la îndeplinire mandatul pe care îl aveau de a propovădui Evanghelia.

Mulți cercetători au încercat să facă o legătură teologică între sărbătoarea evreiască a Cincizecimii și evenimentul coborârii Duhului, peste timp, la Ierusalim. în Vechiul Testament, Cincizecimea mai era cunoscută ca Sărbătoarea Secerișului, sau Sărbătoarea celor dintâi roade. Alți autori leagă Cincizecimea de sărbătoarea dării legământului la Sinai. Dacă în timpul lui Hristos esența sărbătorii a fost legată de aducerea celor dintâi roade ale secerișului, atunci coborârea Duhului la Cincizecime este semnificativă în sensul că cei o sută douăzeci de ucenici sunt primii care beneficiază de această revărsare generală a Duhului. Dacă sărbătoarea Cincizecimii era centrată pe aniversarea legământului de la Sinai, semnificația constă în faptul că ucenicii, sâmburele noii Biserici, formează Noul Popor al lui Dumnezeu, peste care El își revarsă Duhul Său harismatic.

Evenimentul Cincizecimii, o experiență personală profundă a primilor ucenici, a constituit actul divin prin care aceștia au fost umpluți de Duhul Sfânt. Dar starea de plinătate a Duhului nu este rezultatul unui act singular de umplere, mai precis a botezului cu Duhul Sfânt. Din narațiunile cărții Faptele Apostolilor deducem că umplerea cu Duhul este o experiență repetabilă care garantează păstrarea unei stări permanente de umplere.

În Fapte 4:31, expresia „s-au umplut de Duhul Sfânt" utilizată de Luca pentru a descrie experiența împuternicirii ucenicilor în Ziua Cincizecimii apare din nou: „ După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală ". Relatarea acestui eveniment se aseamănă cu cea a coborârii Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii în cel puțin două aspecte: în ambele cazuri, umplerea cu Duhul a fost însoțită de manifestări supranaturale exterioare și a avut loc pe fondul unei stări de rugăciune. Efectul umplerii este, de asemenea, același în ambele cazuri: propovăduirea cu îndrăzneală a Cuvântului.

În concluzie, umplerea repetată a apostolilor cu Duhul Sfânt nu impietează cu nimic asupra interpretării umplerii cu Duhul din Ziua Cincizecimii ca începutul unei stări de plinătate a Duhului. Când vorbim despre aceste umpleri repetate, nu înseamnă neapărat că presupunem existența unor „scurgeri de Duh" sau goliri repetate de Duh care cer reumpleri. Domnul Isus S-a rugat deseori Tatălui Ceresc (Mat. 14:23; Marcu 6:46; Luca 5:16; Ioan 6:15) nu pentru a Se umple de putere, ci din nevoia de comuniune cu Tatăl. în ce-i privește pe ucenicii care se roagă pentru puterea de a propovădui Evanghelia și de a face tămăduiri, semne și minuni (4:29-30), nu înseamnă că ei și-au consumat puterea primită la Cincizecime și trebuie acum reumpluți de Duhul. (Re)umplerea lor trebuie privită ca un semn al prezenței Duhului în mijlocul comunității care se roagă. Desigur, din versetul 31 reiese clar că umplerea cu Duh a fost răspunsul divin la rugăciunea grupului de ucenici. Repetăm, umplerea nu trebuie înțeleasă ca o necesitate în urma unei „goliri de Duh", ci mai degrabă ca o manifestare a prezenței Duhului și a bunăvoinței Tatălui de a da „Duhul Sfânt celor ce I-L cer" (Luca 11:13), nu o singură dată, ci ori de câte ori este nevoie sau ori de câte ori alege El să-L dea.

În concluzie, în planul experienței, ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii în Fapte 4:31 nu diferă cu nimic de ceea ce s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. Există însă o mare diferență între cele două evenimente în planul istoriei mântuirii. Ziua Cincizecimii marchează inaugurarea misiunii Bisericii, eveniment anticipat de Isus, prin promisiunile repetate făcute ucenicilor cu privire la trimiterea Duhului Sfânt. La nivel personal, Ziua Cincizecimii este semnificativă pentru fiecare ucenic împuternicit cu acea ocazie prin faptul că a fost prima lui împuternicire. A fost prima experiență harismatică pe care au avut-o cu Duhul. Celălalt eveniment descris în 4:31 nu reprezintă decât un moment al misiunii Bisericii, iar la nivel personal, o nouă umplere cu Duhul Sfânt.

Relația temporală dintre convertire, botezul în apă și botezul cu Duhul Sfânt. citire chiar și fugitivă a cărții Faptele Apostolilor pune în evidență faptul că botezul cu Duhul Sfânt nu este dependent de vreo acțiune omenească, fie ea un ritual cum este botezul în apă sau un gest cum este punerea mâinilor. De asemenea, ordinea logică și normală a etapelor din experiența religioasă a unui creștin - convertire, botez în apă și botez cu Duhul Sfânt -nu este întotdeauna respectată. Totuși, atât în Faptele Apostolilor cât și în restul Noului Testament găsim indicii care, în cele din urmă, ne conduc spre o teologie consecventă cu privire la relația temporală dintre convertire, botezul în apă și primirea Duhului Sfânt.

Din cuvintele apostolului Petru din Fapte 2:38, deducem că există două condiții care trebuie îndeplinite pentru primirea Duhului Sfânt, și anume, pocăința și botezul în apă. O a treia condiție, credința, apare implicit în cuvintele „în Numele Domnului Isus" care definesc botezul creștin. Credința și pocăința sunt condiții absolute pentru primirea Duhului, adevăr confirmat în toate cazurile relatate din Fapte. în ce privește botezul în apă, el lipsește în două, posibil chiar trei din cele cinci cazuri de botez cu Duhul Sfânt relatate în Faptele Apostolilor. Apostolii au primit Duhul Sfânt fără să fie botezați în Numele Domnului Isus. La fel, Duhul Sfânt s-a coborât peste Corneliu și peste cei din casa lui înainte ca aceștia să fi avut ocazia să fie botezați în apă. în acest caz, inversarea ordinii de desfășurare a etapelor expuse în Fapte 2:38 este providențială. Era necesar ca Dumnezeu să le dea Neamurilor Duhul Sfânt înainte de botezul în apă, altfel Petru nu i-ar fi botezat. Atunci când își justifică în fața celorlalți apostoli acțiunea de a-i fi botezat pe Corneliu și pe cei din casa lui, apostolul Petru arată clar că ceea ce I-a determinat să-i boteze a fost tocmai inițiativa lui Dumnezeu de a le fi dat și acestora Duhul Sfânt (cf. Fapte 10:47; 11:15). în cazul în care concluzionăm că Duhul i-a fost dat lui Saul prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9:17), acesta este al treilea caz de primire a Duhului înainte de botez.

Așadar, coborârea ocazională a Duhului înainte de botez și posedarea Duhului de cei care nu au fost deloc botezați arată că ritualul nu este o condiție absolută pentru primirea Duhului. „Norma" din Fapte 2:38, împreună cu excepțiile de la această regulă, ne fac să concludem că cea mai importantă condiție este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat", mai precis, credința pe care botezul doar o simbolizează. Mai trebuie precizat și faptul că, în acele cazuri unde intervalul de timp dintre botezul în apă și botezul cu Duhul Sfânt este foarte scurt, primirea Duhului nu este un rezultat automat al botezului în apă.

În două situații, primirea Duhului este atribuită punerii mâinilor (8:17; 19:6). Dacă sunt cercetători care susțin că punerea mâinilor trebuie văzută chiar și acolo unde nu este menționată explicit, o exegeză atentă a pasajelor relevante ne arată că nu există dovezi clare că, în biserica primară, punerea mâinilor pentru primirea Duhului ar fi fost o practică curentă asociată cu botezul sau separată de acesta. Dimpotrivă, gestul nu apare regulat ci este asociat cu două ocazii speciale - la Samaria și în Efes. Este semnificativ faptul că acestea sunt singurele cazuri din Fapte când Duhul nu vine direct „de sus", imediat după convertire și botez. Conform promisiunii din 2:38-39, situația samaritenilor și a ucenicilor din Efes este neobișnuită, în sensul că ei nu au primit Duhul imediat după convertire, așa cum era de așteptat (8:15, 16; 19:2). Fiecare din aceste două situații neobișnuite este corectată prin punerea mâinilor de către cei doi apostoli implicați, Petru respectiv Pavel. Așadar, punerea mâinilor se dovedește a fi un ajutor benefic, în special atunci când, din anumite motive, Duhul Sfânt nu a fost primit chiar dacă au fost îndeplinite condițiile de bază stipulate în Fapte 2:38, și anume, pocăința/credința și botezul.

Pentru a conclude, referitor la secțiunea despre relația temporală dintre convertire, botezul în apă și primirea Duhului Sfânt, tot ceea ce putem spune este că singurul interes al lui Luca este să arate că venirea Duhului a fost o chestiune foarte importantă și că se aștepta ca aceasta să aibă loc în primele stagii ale experienței creștine a cuiva, de regulă după botez (cf. Fapte 2:38).

Cu toate că Luca nu manifestă un interes deosebit pentru o ordine precisă a acestor etape, totuși se pare că i-a fost familiar un mod obișnuit în care cei din zilele lui primeau Duhul, și anume, direct „de sus", fără intervenția vreunui om, așa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii și în casa lui Corneliu. Trei dintre verbele folosite pentru coborârea Duhului, și anume „a veni peste" (Fapte 1:8; 19:6), „a turna" (2:17, 18, 33; 10:45) și „a cădea peste" (8:16), sugerează foarte expresiv o revărsare bruscă și impresionantă a Duhului direct de sus, fără mijlocirea vreunui om. Imaginea este preluată din Vechiul Testament unde venirea Duhului este adeseori asemănată cu o ploaie roditoare (Ioel 3:1, 2; Ezec. 39:29; Zah. 12:10; cf. Isa. 32:15, 44:3 ș.u.; Ezec. 36:26 ș.u.; Ioel 2:23 ș.u.).

        

Vorbirea în limbi ca dovadă inițială a botezului cu Duhul Sfânt

 

În conformitate cu mărturia Scripturii cu privire la Duhul Sfânt, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, înțelegem coborârea Duhului Sfânt ca împuternicire pentru misiune este însoțită întotdeauna de manifestări supranaturale. Dacă în Vechiul Testament fenomenul cel mai frecvent care punea în evidență coborârea Duhului era proorocia, în cartea Faptele Apostolilor găsim că acesta este vorbirea în limbi. Punctul acesta de vedere este, desigur, contestat de anumite biserici istorice și, în general, de evanghelici. în ceea ce urmează, vom căuta să arătăm temeiul biblic al acestei învățături caracteristică penticostalismului clasic.

Trebuie precizat de la bun început că doctrina penticostală a vorbirii în limbi ca dovadă inițiala a botezului cu Duhul Sfânt se întemeiază pe cinci pasaje relevante din cartea Faptele Apostolilor, după cum urmează:

           1) în Ziua Cincizecimii, cei o sută douăzeci care erau adunați în același loc, „s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul Să vorbe-ască" (2:4).

         2) Pe când predica Petru în casa lui Corneliu, sutașul roman, „S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul", iar ucenicii care-l însoțeau pe Petru „îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu" (10:44, 46).

         3) Când Pavel și-a pus mâinile peste cei doisprezece ucenici din Efes, „Duhul Sfânt S-a coborât peste ei și vorbeau în alte limbi și prooroceau" (19:6).

         4) Din relatarea lui Luca, reiese că și în Samaria coborârea Duhului Sfânt a fost însoțită de o manifestare supranaturală, fiindcă Simon „a văzut" ceva dramatic întâmplându-se. Numai așa se explică faptul că a fost deosebit de interesat să cumpere de la Petru puterea de a împărți Duhul Sfânt prin punerea mâinilor (8:18, 19). După toate probabilitățile, așa cum arată mulți cercetători, această manifestare a fost vorbirea în limbi.

         5) Cu toate că primirea Duhului Sfânt de către Pavel nu este relatată de Luca, reiese din context că apostolul a primit darul Duhului cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o Anania în casa lui Iuda (9:17). Cu toate că din relatarea lui Luca nu putem dovedi că Pavel a vorbit în alte limbi atunci când „s-a umplut de Duhul Sfânt", cunoaștem din însăși relatarea apostolului că el a practicat glossolalia. Scriind bisericii din Corint unde fenomenul glossolalic  se manifesta din plin,  apostolul face afirmația: „Mulțumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți" (Icor 14:18). Este logic să gândim că Pavel a cunoscut prima manifestare a vorbirii în limbi la botezul său cu Duhul Sfânt, în prezența lui Anania (9:17). 

Primele trei texte de mai sus prezintă clar vorbirea în limbi ca pe un fenomen care a însoțit coborârea Duhului Sfânt. Semnificația pe care o are vorbirea în limbi ca dovadă inițială a botezului cu Duhul Sfânt este recunoscută de Luca atunci când relatează cazul lui Corneliu și a celor din casa lui: „Toți credincioșii tăiați împrejur care veniseră cu Petru, au rămas uimiți când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în alte limbi și mărind pe Dumnezeu". Fără această dovadă, iudeii care veniseră cu Petru nu aveau de unde să știe că Duhul Sfânt se coborâse peste Neamuri. Fenomenul vorbirii în limbi a fost pentru ei semnul că Neamurile au primit Duhul. Este firesc să ne întrebăm de unde au știut că acesta este semnul primirii Duhului? Este de remarcat faptul că, spre deosebire de Ziua Cincizecimii, când „mulțimea a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui", în casa lui Corneliu iudeii nu sunt uimiți datorită fenomenului glossolalic, ci pentru c㠄darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste Neamuri". Probabil că acești iudei au experimentat ei înșiși vorbirea în limbi în Ziua Cincizecimii. Dacă nu, fiindcă se învârteau în cercul apostolilor, cu siguranță au auzit de la aceștia despre cele întâmplate în acea zi. Faptul că Luca prezintă trei cazuri clare ale fenomenului vorbirii în alte limbi, legat de coborârea Duhului Sfânt, ne face să credem că atunci când și-a scris cartea, Luca a scris-o conștient că, în conformitate cu legea evreiască, susținerea unei cauze cerea doi sau trei martori. Orice eveniment consemnat de trei ori, așa cum este de exemplu convertirea apostolului Pavel, este foarte semnificativ nu numai pentru Luca, ci pentru orice scriitor din antichitate. Altfel, având în vedere costul ridicat al unei scrieri din perioada aceea, repetarea unor detalii sau evenimente ar fi nu numai redundantă, dar și un lux inutil.

Nu trebuie să ne îndoim de faptul că Luca a cunoscut vorbirea în limbi ca un fenomen cu largă răspândire printre creștini. în înțelegerea noastră, Luca a cunoscut mai mult decât a relatat cu privire la manifestările supranaturale care au însoțit botezul cu Duhul Sfânt în Biserica Primară. Probabil că a cunoscut și faptul că samaritenii și Pavel au vorbit în limbi atunci când Duhul S-a coborât peste ei. Găsim indicii chiar în aceste două relatări că ele nu sunt complete. Aceste două pasaje ar constitui, într-adevăr, o problemă majoră pentru penticostali dacă ar exista indicii că sunt complete și vorbirea în limbi nu ar fi menționată. Considerăm, așadar, că deși autorul cărții cunoștea mai multe despre vorbirea în limbi, el și-a ales în mod strategic trei cazuri prin care să arate că, de regulă, botezul cu Duhul Sfânt este pus în evidență prin fenomenul glossolalic.

A scoate argumente din „tăcerea Bibliei" (din ceea ce nu spune Biblia) este o metodă hermeneutică cunoscută ca eisegeză, o metodă prin care se introduce înțeles în text, spre deosebire de exegeză, prin care înțelesul este scos din text. Așadar, textele care descriu convertirea samaritenilor și convertirea apostolului Pavel nu trebuie folosite în argumentație. Și totuși, oponenții noștri ar trebui să recunoască faptul că există o diferență importantă între cele două poziții teologice, care dă o notă de probabilitate tezei noastre. Adică, în lumina experienței ucenicilor în Ziua Cincizecimii, în casa lui Corneliu și în Efes, cazuri în care vorbirea în limbi apare clar ca semn de necontestat al botezului cu Duhul Sfânt, cazul samaritenilor și cel al apostolului Pavel par să se încadreze într-un tipar pe care Luca îl intenționează. Având în vedere probabilitatea ridicată ca și în celelalte două cazuri fenomenul să fi fost identic (în special în cazul samaritenilor), putem afirma cu toată încrederea că, în teologia lui Luca, vorbirea în alte limbi capătă valoare de semn teofanic al coborârii Duhului Sfânt.

Așa cum afirmă teologul Howard M. Ervin, „un botez cu Duhul Sfânt fără dovada unei manifestări harismatice nu este un datum biblic; este o găselniță teologică, dictată de experiența bisericii din perioada postapostolică ..." Cei care nu acceptă valabilitatea acestui articol de credință al doctrinei penticostale despre Duhul Sfânt au propus alte dovezi ale primirii Duhului. Poate cel mai des întâlnită este sugestia că virtutea dragostei este cea mai puternică dovadă că cineva a fost botezat cu Duhul Sfânt. Sugestia nu are însă temei biblic. Conform afirmației făcute de apostolul Ioan, dragostea este o consecință, și o dovadă în același timp, a nașterii din nou: „Noi știm că am trecut din moarte la viață fiindcă iubim pe frați" (1 Ioan 3:14).

În ultimii ani, sub influența noilor doctrine ale mișcării harismatice, se aud tot mai des voci care contest㠄dreptul" vorbirii în limbi ca semn singular al botezului cu Duhul Sfânt. Auzim tot mai des întrebarea: „De ce numai vorbirea în limbi poate fi un semn al primirii Duhului Sfânt, nu și alte daruri, având în vedere faptul că toate darurile sunt date de „unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește"? (1 Cor 12:11). „La urma urmei, nu avem două semne în casa lui Corneliu (vorbirea în limbi și preamărirea lui Dumnezeu -Fapte 10:46) și două la coborârea Duhului peste ucenicii efeseni (vorbirea în limbi și proorocia - Fapte 19:6)?", întreabă ei. Un răspuns simplu decurge tocmai din versetul pe care acești contestatari îl folosesc ca argument. El este: „Pentru că așa a ales Duhul Sfânt, fiindcă El este stăpân pe darurile Sale!" Fiindcă subiectul studiului nostru nu privește însă darurile spirituale, ci semnul palpabil al botezului cu Duhul Sfânt, este necesar să precizăm ca celelalte harisme propuse ca posibile dovezi ale primirii Duhului, și anume darurile de vindecare, exorcizarea, profeția, nu puteau sluji ca semne doveditoare ale botezului cu Duhul în această nouă epocă a Bisericii. Cu mult înainte de Ziua Cincizecimii, ucenicii au rostit cuvinte profetice (Mat. 16:16, 17), au vindecat bolnavi (Mat. 10:8) și au scos demoni (Luca 10:17 etc), cu putere primită de la Isus. Mai mult, aceste abilități pot fi găsite chiar și în Vechiul Testament. Așadar, ele nu mai aveau puterea unui semn distinct prin care să fie pusă în evidență coborârea Duhului. Și totuși, penticostalii nu pot trece ușor peste faptul că în casa lui Corneliu cei care au primit Duhul vorbeau în alte limbi și măreau pe Dumnezeu, iar în Fapte 19:6, ucenicii din Efes au vorbit în alte limbi și au proorocit atunci când au fost botezați cu Duhul Sfânt. Inevitabil, ajungem la întrebarea inițială: Este vorbirea în limbi singurul semn care pune în evidență primirea Duhului? Este important să remarcăm faptul că, în fiecare din aceste două cazuri, vorbirea în limbi este prima manifestare menționată, detaliu care nu este deloc nesemnificativ. Apoi, trebuie să reținem faptul că în perioada Vechiului Testament venirea Duhului s-a manifestat cu precădere prin rostiri profetice, Profeția lui Ioel cu privire la revărsarea Duhului Sfânt în zilele de pe urmă include profeția ca unul dintre efectele venirii Duhului (Ioel 2:28; Fapte 2:17-18). Analizând textele relevante din Faptele Apostolilor, ajungem la concluzia că vorbirea în limbi din aceste texte se încadrează în categoria rostirilor profetice. în Ziua Cincizecimii, când ucenicii vorbeau în alte limbi, ei rosteau de fapt „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" (Fapte 2:11), cei din casa lui Corneliu „măreau pe Dumnezeu", iar ucenicii efeseni „prooroceau". Toate acestea sunt rostiri profetice în alte limbi. Așadar, toate cele trei texte relatează despre un singur fenomen, glossolalia, prin care cei care au primit Duhul Sfânt „vorbeau lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" (2:11), „măreau pe Dumnezeu" (10:46), sau „prooroceau" (19:6). în concluzie, conform acestei interpretări, venirea Duhului în Ziua Cincizecimii a marcat începutul unei noi ere a Duhului Sfânt. Vorbirea în alte limbi a fost manifestarea profetică specifică noii ere a Duhului, conform profeției lui Ioel.

 

Roada  Duhului Sfânt: Rolul Duhului în sfințirea credinciosului

 

         Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal 5:22,23).

Termenul grecesc pentru „roadă" (karpos) are înțelesurile: fruct, rezultat, câștig, rod, iar în sensul figurat, descendent sau lăstar. Așa cum se observă din formularea apostolului Pavel, termenul „roadă Duhului" apare la singular. „Roada Duhului" este un termen biblic care însumează nouă atribute vizibile ale vieții unui creștin. Cele nouă virtuți nu sunt separabile ca și când ar fi nouă roade separate. Fiecare virtute nu reprezintă decât o fațetă a portretului celui care umblă călăuzit de Duhul. Fiecare credincios care este altoit în Hristos trebuie să producă această roadă care să însumeze toate cele nouă virtuți.

Există cel puțin două interpretări ale textului din Galateni 5:22-23. Unii scriitori creștini înțeleg că prima virtute, dragostea, cuprinde pe celelalte opt și traduc versetele în felul următor: „Roada Duhului este dragostea care este pusă în evidență prin bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facerea de bine, credincioșie, blândețe și înfrânarea poftelor. " Astfel, spun ei, propoziția „Roada Duhului este dragostea" cuprinde întregul caracter al unui creștin. Această interpretare este în deplin acord cu învățătura integrală a Noului Testament. Porunca lui Isus: „Vă dau o poruncă nouă: «Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții» (Ioan 13:34) și afirmația Domnului că în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele se cuprinde toat㠄Legea și proorocii" (Mat. 22:37-40) par să prezinte dragostea ca o însumare a tuturor celorlalte virtuți.

Conform celei de-a doua interpretări, dragostea este una dintre cele nouă virtuți. Mai mulți autori clasifică cele nouă virtuți în trei grupuri de câte trei fiecare, fiecare grup definind o relație de un anumit tip. Primul grup cuprinde trei virtuți care descriu relația creștinului cu Dumnezeu  dragostea, bucuria și pacea. Al doilea grup este constituit din trei virtuți care ar trebui să definească relația creștinului cu alți creștini - îndelunga răbdare, bunătatea și facerea de bine. Virtuțile din ultimul grup îl definesc pe creștin în raport cu el însuși -credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor. Totuși, cu toate că există o oarecare simetrie și logică în această împărțire a virtuților, interpretarea este arbitrară și este greu de crezut că reflectă intenția apostolului Pavel. De exemplu, credincioșia nu poate fi raportată doar la propria persoană, întrucât definește un aspect al relației pe care credinciosul o are cu Dumnezeu cât și al relației cu ceilalți oameni.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt fiecare aspect al roadei Duhului, insistând mai cu seamă asupra definirii fiecărei virtuți.

Dragostea (agape). Ordinea în care așează Pavel virtuțile roadei Duhului este logică. Dragostea este Dumnezeu și, ca atare, prezența Duhului în fiecare credincios este manifestarea dragostei lui Dumnezeu în inima lui. Cuvântul grecesc folosit de apostolul Pavel pentru a se referi la această fațetă a roadei Duhului (agape) este cuvântul care apare în general în Noul Testament pentru a exprima dragostea divină ca un atribut distinct de dragostea omenească, sau de prietenie (în gr., filia). Dragostea agape exprimă esența importantei porunci dată de Domnul: „Să-L iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Luca 10:27). Așa cum a afirmat însuși Domnul Isus, posedarea și manifestarea acestei virtuți este o condiție pentru moștenirea vieții veșnice (Luca 10:28). Apostolul Pavel spune că în absența dragostei, orice altă virtute sau dar pe care îl are omul nu valorează absolut nimic (1 Cor. 13:1-3). Este virtutea care îi unește pe credincioși, asigurând armonia necesară în Trupul lui Hristos (Col. 2:2; 3:14). Caracterul dragostei este definit de actul lui Dumnezeu prin care S-a dat pe Sine omenirii prin cel mai suprem dar posibil, Fiul Său. Voia lui Dumnezeu este ca această virtute să-i definească pe fiecare credincios și acest lucru este posibil datorită Duhului Sfânt care ne ajută să cultivăm această virtute.

Bucuria (chara). Virtutea bucuriei apare constant în Scripturi ca un sentiment rezultant al relației pe care o are credinciosul cu Dumnezeu. De asemenea, este produsul relației de părtășie care există între copiii lui Dumnezeu. Se spune c㠄bucuria aparține dragostei așa după cum un fruct aparține plantei care I-a produs". Această virtute nu se manifestă numai în condiții favorabile. Apostolul Pavel scrie tesalonicenilor că ei au „primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt" (1 Tes. 1:6). Când lui Pavel și lui Sila li s-a aplicat unul dintre cele mai aspre tratamente în închisoarea din Filipi, ei „se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu' (Fapte 16:25). Nu trebuie să ne mire atunci faptul că Pavel, din închisoarea din Roma, a putut scrie mai târziu bisericii din Filipi: „Și chiar dacă ar trebui să fiu turnat ca o jertfii de băutură peste jertfa și slujba credinței voastre, eu mă bucur și mă bucur cu voi toți. Tot așa și voi bucurați-vă, și bucurați-vă împreună cu mine" (Filip. 2:17, 18). în aceeași epistolă, cu toate că trăia în perspectiva martirajului, exuberanța lui Pavel nu cunoaște limite: „Bucurați-vă întotdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!" (4:4).

Pacea (eirene). înainte de a pleca din mijlocul lor, Isus i-a asigurat pe ucenicii Săi: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea" (Ioan 14:27). Ca Domn al Păcii, Hristos a avut autoritatea să transmită această virtute discipolilor Săi. Duhul este cel care îl ajută pe credincios să cultive această virtute a păcii. Ca și virtutea bucuriei, pacea nu poate fi influențată de circumstanțele în mijlocul cărora ne desfășurăm activitatea sau de perspectiva sumbră a cursului evenimentelor, fiindcă este pacea lui Dumnezeu dăruită prin Duhul Sfânt. Prezența Duhului în credincios asigură prezența acestei virtuți. Absența Duhului îl privează automat de pace pe cel ce se consideră credincios, întrucât sursa ei nu mai este o realitate în viața acelui om. De aceea s-a rugat psalmistul: „Nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt" (Ps. 51:11). Așa cum se exprimă un autor, pacea este „calmul, liniștea și ordinea care au loc în sufletul omului mântuit".

Îndelunga răbdare (makrothumia). A avea îndelungă răbdare înseamnă a îndura imperfecțiunile și provocările altora, conștienți de faptul că Dumnezeu le-a îndurat pe ale noastre; înseamnă, de asemenea, a suporta toate necazurile și dificultățile vieții, fără murmurare sau răzvrătire; înseamnă să ne supunem voinței divine știind că acceptarea providenței lui Dumnezeu aduce întotdeauna beneficii vieții noastre. în esență, îndelunga răbdare este virtutea prin care credinciosul este abilitat să accepte și să suporte orice încercare, orice nedreptate ce i se face, orice supărare provocată de semeni etc. fără a produce în el vreo mutație cu privire la atitudinea lui față de semeni și față de Dumnezeu. Duhul Sfânt îl ajută pe credincios să dezvolte o astfel de virtute care, în esența ei, este din Dumnezeu.

Bunătatea (chrestos). A avea bunătate înseamnă a avea o atitudine deschisă, pozitivă față de semeni. Bunătatea este dragostea în acțiune, virtute care ar trebui să definească nu numai raporturile familiale între credincioși ci raporturile cu toți oamenii. Bunătatea este atributul lui Dumnezeu prin care El, atunci când eram răzvrătiți, ne-a adus la starea de pocăință. Este virtutea prin care posesorul ei nu ține cont de răutatea celor din jur, ci îi tratează cu amabilitate pe toți.

Facerea de bine (agathosune). Această fațetă a roadei Duhului presupune acțiune din partea credinciosului, așa cum rezultă și din utilizarea verbului a „face" în denumirea ei. Acțiunea acestei virtuți este îndreptată întotdeauna spre ajutorarea semenilor. Dacă la modul general „a face bine" include și separarea credinciosului de ceea ce este rău, „facerea de bine" este acțiunea dragostei îndreptată spre semeni. Apostolul Petru a văzut această calitate manifestându-Se în Isus Hristos: ,Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de Diavolul; căci Dumnezeu era cu El" (Fapte 10:38). Luca spune că bunătatea lui Barnaba a avut ca rezultat convertirea multora la credință: „Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință. Și destul de mult norod s-a adăugat la Domnul" (Fapte 11:24). Așadar, facerea de bine include și eforturile pe care le facem pentru a-i aduce la credință pe cei fără Dumnezeu.

Credincioșia (pistis). Cuvântul grecesc înseamnă atât credință cât și credincioșie. Alte sinonime ale termenului sunt: loialitate, fidelitate, încredere, convingere. Credința este harul prin care îl primim pe Hristos și ne sprijinim pe El. Credincioșia este aspectul de durată al credinței, prin care continuăm să trăim în Hristos. Credincioșia poate, însă, defini și relația dintre oameni. Credincioșia este o virtute creștină, întrucât L-a caracterizat pe Hristos, așa cum arată autorul Epistolei către Evrei: „De aceea, frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, ațintiți-vă privirile la Apostolul și Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui care L-a rânduit, cum și Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu" (Evr. 3:1-2). Credincioșia în raporturile credinciosului cu Mântuitorul poate fi definită ca obligația morală pe care o are acesta de a se încrede în El și de a rămâne în El, în pofida presiunilor la care este supus și prin care se caută separarea lui de Hristos (Rom 1:8). Iosif este un excelent exemplu biblic al credincioșiei față de Dumnezeu. în Evrei capitolul 11 găsim o listă a oamenilor lui Dumnezeu din vechime care i-au rămas credincioși cu prețul vieții lor.

Blândețea (prautes). Termenul are sensul atât de blândețe cât și de umilință. Scriind corintenilor, apostolul Pavel îi îndeamnă: „vă rog, prin blândețea și bunătatea lui Hristos ..." (2 Cor. 10:1). A fi blând nu înseamnă a fi slab. Dimpotrivă, cel care este blând în orice situație dă dovadă de tărie, de stăpânire de sine, virtute pe care omul nu o poate cultiva decât cu ajutorul Duhului. De asemenea, blândețea nu trebuie să-i determine pe un slujitor creștin să evite mustrarea și disciplinarea membrilor bisericii (2 Cor. 10:1). Creștinul care posedă darul Duhului Sfânt nu poate fi necivilizat, dur, nemanierat față de semenii săi. Blândețea este o atitudine care L-a caracterizat pe Isus Hristos: ,Învățați de la Mine, a spus El, căci sunt blând și smerit cu inima." Aceeași atitudine trebuie să-i caracterizeze și pe creștin atunci când vede pe un frate greșind (Gal. 6:1) sau când trebuie să mustre pe cei care greșesc (2 Tim. 2:25). A fi blând înseamnă a avea o atitudine moderată și a-ți subordona atitudinea lui Dumnezeu.

Înfrânarea poftelor (egkrateia). Virtutea aceasta mai este cunoscută sub denumirea de autocontrol. Având în vedere faptul că omul este căzut în păcat și dedat la orice lucru rău, fără puterea Duhului Sfânt care locuiește în credincios, această virtute nu poate exista, înțeleptul Solomon a făcut următoarea afirmație: „Cel încet la mânie prețuiește mai mult decât un viteaz și cine este stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți" (Prov 16:32). Nu există putere mai mare în viața unui om decât puterea de a se stăpâni pe sine. Apostolul Pavel a cunoscut importanța acestei virtuți. Descriind felul de luptă al credinciosului, el folosește analogia cu sportivul care, pentru a câștiga o competiție, trebuie să se înfrâneze: „Toți cei ce se luptă la jocurile de obște, se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veșteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji" (1 Cor 9:25). Stăpânirea de sine în viața unui creștin nu este o atitudine negativă, ascetică sau represivă. Dumnezeu nu cere credinciosului să renunțe la orice bucurie a vieții; doar pornirile rele ale firii trebuie supuse și, dacă este posibil, suprimate. în contextul postului și al rugăciunii, este necesar ca credinciosul să se înfrâneze de la anumite necesități fiziologice, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp. Prin înfrânarea poftelor cu ajutorul Duhului Sfânt, creștinul își răstignește firea păcătoasă pentru a învia împreună cu Hristos la o viață nouă. Apostolul Pavel exprimă atât de clar acest adevăr atunci când spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine" (Gal. 2:20). Așadar, roada Duhului este în viața credinciosului un seceriș pe care numai crucea lui Hristos îl face posibil. Isus Hristos a spus ucenicilor lui: „Dacă aduceți multă roadă,.prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; și voi veți fi astfel ucenicii Mei" (Ioan 15 8)

 

Darurile Duhului Sfânt

 

         Duhul Sfânt distribuie daruri spirituale credincioșilor pentru a fi folosite spre zidirea întregii biserici. Apostolul Pavel compară Biserica lui Hristos cu un trup compus din mai multe membre, fiecare având o anumită funcționalitate în trup. Fiecărui membru al Trupului lui Hristos, deci, i se dă un anumit dar de către Duhul, după rolul pe care îl îndeplinește în Trup. Aceste daruri nu sunt înzestrări naturale, ci sunt abilități date de Duhul Sfânt. Apostolul Pavel enumera aceste daruri în două pasaje: Romani 12:3-8 și 1 Corinteni 12:1-11. Singurul dar spiritual care apare în ambele pasaje este darul profeției, ceea ce sugerează faptul că cele două liste nu sunt exhaustive. înainte de a analiza cele două liste și de a le compara, este important să ne referim pe scurt la terminologia utilizată de apostolul Pavel cu referire la aceste daruri.

Darurile Duhului în 1 Corinteni 12. în pasajul acesta, Pavel explică natura și scopul darurilor spirituale și oferă o listă a acestora. Este posibil ca apostolul să fi răspuns în acest pasaj unor întrebări pe care i le-au pus corintenii într-o epistolă anterioară (5:9, 11), deși nu putem preciza de ce aveau nevoie de aceste clarificări. Apostolul le explică credincioșilor din Corint faptul că sunt felurite daruri spirituale (charismata), dar toate sunt de la același Duh, sunt felurite slujbe, dar toate de la același Domn, felurite lucrări, dar toate de la același Dumnezeu (v. 4-6). Scopul lui Pavel în aceste versete este să sublinieze unitatea care există între feluritele activități spirituale din Trupul lui Hristos. Diversitatea darurilor spirituale, care sunt expresii ale activității Duhului în Biserică, nu trebuie să distragă atenția Bisericii de la sursa comună a acestor daruri care este Duhul Sfânt.

După ce precizează faptul că manifestarea Duhului prin fiecare membru al Bisericii este în beneficiul întregii Biserici (v. 7), apostolul arată concret modul în care manifestarea Duhului este diversificată, oferind o listă cu nouă daruri spirituale (12:8-10), fără însă a le defini și fără a preciza dacă lista este completă sau nu. în cazul unor daruri, natura acestora reiese cu claritate din denumirea darului respectiv, dar în cazul altora este mai greu să ne dăm seama la ce anume se referă darul. înainte de a prezenta fiecare dar spiritual în parte, vom face câteva observații generale:

1) Darurile nu sunt enumerate în ordinea importanței. Dacă ar fi așa, ar însemna ca darul „cuvântului despre înțelepciune" să fie cel mai important, iar darul tălmăcirii limbilor să fie cel mai puțin important. Faptul că apostolul nu prezintă cele nouă daruri în ordinea importanței este confirmat de recomandarea lui din  14:1:  „Umblați după darurile duhovnicești, dar mai ales să proorociți". în lista darurilor din 12:8-10, proorocia este pe locul al șaselea! înseamnă, așadar, că vorbirea în limbi și tălmăcirea limbilor nu sunt cele mai neînsemnate daruri spirituale.

2) Toate cele nouă daruri sunt supranaturale în egală măsură. De exemplu, darul înțelepciunii este o manifestare tot atât de supranaturală ca darul de a face minuni, ca darul vorbirii în limbi sau cel al deosebirii duhurilor. Este greșit a confunda supranaturalul cu senzaționalul așa cum se întâmplă atunci  când un miracol este considerat,  în plan supranatural, deasupra profeției. Toate darurile spirituale din 1 Corinteni 12, desemnate prin termenul pneumatica, sunt supranaturale. Ele nu sunt o nuanțare sau amplificare a unei înzestrări naturale, ca în cazul unor harisme. De exemplu, darul „cuvântului despre înțelepciune", așa cum apare în textul grecesc, nu este o formă mai nuanțată a înțelepciunii omenești. Toate aceste nouă daruri sunt mai degrabă înzestrări divine care transced umanul, chiar dacă operează prin agenți umani.

3) Duhul Sfânt operează prin darurile Sale chiar dacă cel care le posedă nu înțelege modul lor de operare. Este posibil ca un dar să se manifeste printr-un credincios, fără ca acesta să poată identifica precis darul. Important este nu să fim în stare să identificăm aceste daruri sau să le cunoaștem modul de operare, ci să fim deschiși așa încât activitatea harică a Duhului Sfânt în viața noastră să nu fie împiedicată.

Cele nouă daruri ale Duhului Sfânt prezentate de apostolul Pavel în 1 Corinteni 12 sunt de regulă clasificate în trei grupuri de câte trei daruri, după cum urmează:

           I)          Daruri de descoperire: (1) cuvântul despre înțelepciune, (2) cuvântul cunoștinței și (3) darul deosebirii duhurilor.

           II)         Daruri de putere: (1) darul credinței, (2) darul tămăduirilor și (3) darul minunilor.

III)          Daruri de inspirație: (1) darul proorociei, (2) darul vorbirii în alte limbii și (3) darul tălmăcirii limbilor.

 

I. Daruri de descoperire

 

           (1) Darul înțelepciunii. Este darul care în Vechiul Testament era asociat cu conducerea poporului Israel. Este darul pe care îl poseda Moise, care i-a fost transmis lui Iosua și pe care I-a cerut Solomon. Este acel „duh de înțelepciune" care i-a fost dat lui Iosua prin punerea mâinilor, atunci când a fost investit ca succesor al lui Moise (Deut 34:9).

Chiar de la începutul epistolei sale către Corinteni, Pavel le aduce aminte acestor creștini că el nu a venit la ei cu „înțelepciunea vorbirii" (1:17) sau „cu o vorbire sau înțelepciune strălucită" (2:1, 5). Apostolul începe acum lista darurilor spirituale cu „înțelepciunea", un termen favorit al corintenilor care, în numele înțelepciunii, au fost gata să-i respingă pe Pavel și Evanghelia propovăduită de el. Ceea ce face apostolul aici este o redefinire a termenului în lumina activității Duhului, așa încât să dea acestui concept un conținut diferit de cel pe care-l avea în ochii corintenilor. Dacă în capitolul 2, „mesajul înțelepciunii" era o recunoaștere a faptului că propovăduirea lui Hristos cel crucificat este adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu, aici el se referă la o înțelegere specială a lucrurilor adânci și tainice ale lui Dumnezeu.

         (2) Darul cunoștinței. Pavel se adresează corintenilor ca unor oameni care erau pasionați de cunoaștere. Darul nu are nimic de a face cu cunoașterea omenească și nu este rezultatul studiului, fie el studiu teologic sau studiu biblic; altfel, nu ar mai fi un dar al Duhului.

Înțelegerea acestui „dar" ca o manifestare a Duhului nu este o chestiune tocmai simplă, întrucât „cunoștința" sau „cunoașterea" mai apare în alte două texte în epistolă și nici acestea nu sunt lipsite de ambiguitate (13:2; 14:6). Unii consideră că darul se referă la capacitatea supranaturală de a cunoaște lucruri, fapte, stări, care nu pot fi cunoscute pe altă cale, în genul cunoașterii profetice din Vechiul Testament. Un exemplu din Noul Testament ar putea fi cunoaștere de către Petru a vicleniei lui Anania și Safira (Fapte 5:1-11). în acest caz, darul poate fi numit „dar de descoperire." Alții cred că este vorba despre darul de a desluși Scripturile, de a da „o învățătură inspirată". Această interpretare se aplică însă mai bine darului înțelepciunii, cu ajutorul căruia credinciosul pătrunde tainele lui Dumnezeu și acționează inspirat de Dumnezeu.

Darul „cuvântului cunoștinței" sau „darul cunoștinței" se referă, prin urmare, la o rostire inspirată de Duhul, prin care se descoperă ceva. Acest fapt pare să fie confirmat de locul pe care-l ocupă darul în 14:6, între „descoperire" și „proorocie", cât și de faptul că, împreună cu proorocia și vorbirea în limbi, darul „cunoștinței" va avea un sfârșit la eshaton, la încheierea perioadei Bisericii (13:8-10). Ceea ce este dificil cu privire la acest dar este să înțelegem felul în care conținutul rostirii face ca darul să se distingă de darul „înțelepciunii" sau de „profeție".

(3) Darul deosebirii duhurilor. Darul deosebirii duhurilor este o pătrundere în lucrurile divine, o cunoaștere care vine de la Dumnezeu. Putem cunoaște natura duhurilor și prin criterii pe care le găsim în Scripturi: roadele omului, dacă primește sau nu slava de la oameni, dacă spune ceva contrar cu Scriptura, dacă încearcă să manipuleze oamenii etc. în 1 Ioan 4:1, apostolul îndeamnă biserica să cerceteze duhurile dacă sunt de la Dumnezeu: „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși." Este evident că acest gen de cunoaștere a duhurilor nu este darul deosebirii duhurilor, ci o cunoaștere bazată pe criteriile amintite mai sus. O recomandare similară o găsim în 1 Corinteni 14:29, unde apostolul Pavel afirmă: „ Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, ceilalți să judece ". In acest verset, însă, nu se pune problema deosebirii duhului prin care vine proorocia, ci referirea se face mai degrabă la analizarea conținutului proorociei, așa încât să existe siguranța că aceasta este în deplin acord cu Duhul lui Dumnezeu care locuiește în fiecare credincios.

Se pune întrebarea dacă toată biserica trebuie să aibă darul de deosebire a duhurilor? După cele afirmate de apostolul Pavel în 12:10, Duhul Sfânt este Cel care alege cui să îi dea darul. în 1 Corinteni 14:29, nu este clar dac㠄cei care judecă" sunt doar proorocii care tac sau toată adunarea (vezi versetul 24). Oricum, ceea ce trebuie judecat aici este conținutul proorociei, nu sursa ei. Pe de altă parte, cercetarea duhurilor în 1 Ioan 4:1 este responsabilitatea întregii adunări. Aici nu se mai pune problema de a analiza conținutul mesajului profetic sau de a analiza dacă acesta este compatibil cu învățătura creștină. „Cercetarea duhurilor" înseamnă a cerceta sursa mesajului profetic sau a învățăturii.

Realitatea este că și credincioșii pot fi înșelați. Apostolul îi atrage atenția lui Timotei: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor" (1 Tim. 4:1). Și apostolul Petru semnalează același pericol: „în norod s-au ridicat și prooroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat și vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică" (2 Pet. 2:1). Deosebirea duhurilor nu înseamnă neapărat vânătoare de ipocriți și de prooroci mincinoși. Cercetarea duhurilor trebuie făcută de pe o poziție neutră, fiind pregătiți să acceptăm ceea ce ne descoperă Dumnezeu. Atunci, însă, când deosebirea duhurilor se face prin operarea darului spiritual, nu va mai exista nici o îndoială cu privire la sursa mesajului în inimile celor care au Duhul.

 

II.   DARURI DE PUTERE

 

         Darul credinței. Acest dar nu se referă la credința care duce la mântuire, cu toate că este posibil ca și aceasta să fie considerată de apostolul Pavel ca fiind tot o lucrare a Duhului Sfânt (cf. 2 Cor. 4:13). Credința la care se referă aici apostolul este credința aceea deplină care „mută munții" (1 Cor. 13:2) sau o credință asemănătoare cu cea a „eroilor credinței" din Evrei 11. Este evident că Pavel are în vedere aici un dar supranatural care operează prin anumiți credincioși și care este pus în evidență prin manifestări supranaturale ca vindecări, semne și minuni. Darul nu se referă, însă, la efectele lui, ci la convingerea supranaturală a credinciosului că Dumnezeu va lucra, în pofida tuturor circumstanțelor nefavorabile. Totuși, nu este ușor să diferențiem între darul credinței și efectele lui, efecte care sunt substanța următoarelor două daruri - darul tămăduirilor și darul minunilor. Există un sens în care aceste două daruri conlucrează cu darul credinței. De exemplu, credința care „mută munții" poate fi identificată în mod legitim ca „darul minunilor".

         Darurile de tămăduire. Fenomenul vindecărilor a fost bine cunoscut în Biserica Primară fiind considerat ca o împlinire a proorociilor vechitestamentare în conformitate cu care, în epoca mesianică, Dumnezeu va vindeca pe poporul Său nu numai din punct de vedere spiritual, ci și trupește. De exemplu, proorocia lui Isaia, „prin rănile Lui suntem tămăduiți" (53:4), a fost interpretată de Matei în sensul vindecării trupești (8:17). în Faptele Apostolilor, Luca precizează că puterea cu care Isus a vindecat pe bolnavi și a scos demonii s-a datorat ungerii Duhului Sfânt care L-a însoțit (10:38). Apostolul Pavel însuși a fost folosit de Dumnezeu ca instrument prin care să opereze acest dar.Probabil că la „darurile de
tămăduire" se referă el când vorbește despre „semnele unui apostol" care s-au manifestat prin „semne, puteri și minuni" făcute în mijlocul bisericii din Corint (2 Cor.12.12) și în alte părți  (cf. Rom. 15: 19).

         Este de remarcat faptul că apostolul Pavel folosește în 1 Corinteni 12 un plural — „darurile tămăduirilor", expresie care se repetă de două ori în același capitol (v. 28, 30). Acest plural (charismata) sugerează că darul nu are un caracter permanent, în sensul că este dat unui credincios o dată pentru totdeauna, ci că fiecare manifestare a lui este un „dar" separat. Apoi, pluralul mai indică și diversitatea manifestărilor acestui dar, atât în ce privește metodele folosite pentru vindecare cât și efectele lui.

         Darurile minunilor. Apostolul Pavel listează separat „darurile de vindecare", cu toate că este posibil ca el să le fi inclus în „darurile minunilor" sau „darurile [săvârșirii] minunilor". Acest „dar" sau „manifestare" a Duhului, pare să includă toate celelalte activități supranaturale ale Duhului care pot fi descrise ca „manifestări de putere." în limba greacă, cuvântul tradus în limba română prin „minuni" este cuvântul obișnuit pentru „putere". În iudaismul contemporan lui Isus, conceptul de „putere" a fost asociat cu activitatea Duhului lui Dumnezeu. Dacă unii autori consideră că termenul „minuni" se referă aici la activitatea de exorcizare, în opinia noastră, termenul include o gamă largă de activități supranaturale
care pot fi descrise ca miraculoase. în versetele 28-30 unde apostolul repetă lista darurilor,
termenul mai apare de două ori la plural. Așa cum reiese și din Galateni 3:5 („Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi"), miracolele au fost un fenomen obișnuit în bisericile pauline și au fost asociate de regulă cu activitatea Duhului.

 

         III.DARURILE DE INSPIRAȚIE

 

         (1) Darul proorociei. Dintre toate harismele, darul proorociei este menționat cel mai des în Noul Testament. în scrierile pauline, apare în 1 Tes. 5:20; 1 Cor. 11:4-5; 12:10-14:40; Rom. 12:6; Efes. 2:20; 3:5; 4:11; 1 Tim. 1:18; 4:14. Probabil că tot la proorocie face apostolul Pavel referire când scrie tesalonicenilor: „să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh" (2 Tes. 2:2).

Ideea de proorocie este foarte comună în cultura grecească, dar înțelegerea ei de către Pavel este determinată de conceptul iudaic despre proorocie: Proorocul vorbește poporului lui Dumnezeu inspirat de Duhul. El rostește spontan mesaje inteligibile, în prezenta unei adunări a poporului, pentru edificare, încurajare, mustrare și chiar anunțarea pedepsei. Deseori mesajul profetic al proorocilor vechitestamentali a avut un element de prezicere, dar acesta nu a fost elementul predominant. Proorocii Vechiului Testament au recurs uneori la gesturi simbolice pe care apoi le interpretau, oferind în felul acesta o reprezentare grafică a mesajului pentru o mai bună înțelegere a lui (de ex, Osea 1:2; 3:1), dar nici acesta nu a fost un element predominant. în ce privește starea profetului în momentul în care transmitea profeția, este necesar să precizăm c㠄extazul" nu a caracterizat profeția Vechiului Testament. Chiar dacă găsim uneori situații de „extaz" sau „transă" (de ex, Saul în 1 Sam. 19:19-24), de cele mai multe ori, profeții au transmis mesajele într-o stare de deplină conștiență. în ceea ce urmează vom sublinia câteva aspecte ale darului profetic, așa cum este el înțeles de apostolul Pavel.

         a) Din modul în care tratează darul profetic în 1 Corinteni, reiese că apostolul Pavel este familiarizat cu caracteristicile profeției vechitestamentale și a conceptului iudaic despre profeție. El respinge orice formă de manifestare care include starea de extaz sau transă. Cu toate că spontaneitatea mesajelor este evidențiată (1 Cor. 14:20-32), cei care proorocesc dețin controlul asupra facultăților lor mintale (1 Cor. 14:23-25, 30-32).

         b)Dacă în Vechiul Testament proorocia a fost accesibilă unui număr restrâns de persoane alese de Dumnezeu pentru oficiul profetic, în Noul Testament, chiar dacă unii credincioși sunt numiți prooroci, darul este la îndemâna fiecărui credincios, cel puțin ca potențial (1 Cor. 14:24-25, 30-31). Accesul pe scară largă a credincioșilor la acest dar a fost prezis prin profeția lui Ioel („fiii și fiicele voastre vor prooroci", Ioel 2:28-30) și a devenit o realitate o dată cu coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:17-18). Epistolele pauline reflectă larga răspândire a fenomenului profetic (1 Tes. 5:19-22; 2 Tes. 2:2; Rom.12:6 etc), iar exersarea acestui dar este nu numai evidențiată de apostolul Pavel, ci și recomandată (1 Cor. 14:1).

         c) în gândirea paulină, proorocia nu este nicidecum infailibilă. Ea trebuie evaluată de comunitatea creștină (1 Tes. 5:21-22). Aceasta pare să fie cea dintâi atribuție a celor care au darul deosebirii duhurilor (1 Cor. 12:10), întrucât verbul pentru „a deosebi" apare și în 1 Corinteni 14:29, pentru „a judeca" („a evalua") proorociile. Necesitatea de a „judeca" un mesaj profetic pare să facă trimitere la caracterul spontan al acestuia. în gândirea lui Pavel, o proorocie este un mesaj primit ad hoc și nu poate niciodată să aibă autoritatea unui „text inspirat."

         d) Ca o proorocie să aibă loc este nevoie de două elemente: o descoperire de la Duhul Sfânt, care este sursa proorociei, și o relatare publică a acestei revelații, care este proorocia însăși. Fără aceste două elemente nu există proorocie. Descoperirile care nu sunt transmise și cele care nu sunt menite pentru a fi transmise nu sunt proorocii.

         e)Un aspect important care trebuie reținut este că în epistolele pauline nu găsim fenomenul „proorociei personale", când cineva proorocește despre un altul în chestiuni ce țin strict de viața acestuia. Profețiile făcute cu privire la alegerea lui Timotei (1 Tim. 1:18; 4:14) au fost de interes comunitar și au fost testate și aprobate de comunitatea creștină prin punerea mâinilor.

În ce privește funcțiunea proorociei noutestamentale, aceasta este multiplă. Iată câteva dintre scopurile pe care le poate avea un mesaj profetic: 1) De a indica alegerea pe care o face Dumnezeu unor oameni pentru lucrare (Fapte 13:1-3; Gal. 2:2; 1 Tim. 1:18, 4:14); b) de a aduce aminte comunității creștine de cuvintele lui Isus că în zilele din urmă răul va spori (1 Tim. 4:1); c) de a aduce Bisericii încurajare și zidire bisericii și mângâiere (1 Cor. 14:3); d) de a aduce învățătură (1 Cor. 14:31).

(2) Darul feluritelor limbi. Se pare că întregul argument al capitolului 14 din 1 Corinteni este dictat de preferința unilaterală a corintenilor pentru acest dar. Insistența apostolului asupra acestui dar spiritual, prin reglementările pe care le aduce cu privire la manifestarea lui, indică pe de-o parte faptul că biserica din Corint nu a înțeles rolul darului și că I-a folosit greșit, iar pe de altă parte importanța mare a acestui dar în biserică.

Câteva aspecte clare cu privire la vorbirea în limbi, care reies din lecturarea capitolelor 12 și 14 din 1 Corinteni, sunt:

a)   Ca și celelalte daruri, vorbirea în limbi este un dar inspirat de Duhul (12:7, 11);

b)  Regulile pe care le impune Pavel în capitolul 14 arată că cel care vorbește într-o altă limbă prin Duhul nu este în transă, ci deține controlul asupra facultăților sale mintale. Dacă ar fi fost altfel, cerința apostolului ca cei care vorbesc în limbi să vorbească pe rând și să tacă în cazul în care nu este cine să tălmăcească este de prisos;

c)   Vorbirea în limbi este necunoscută atât pentru cel care vorbește (14:14) cât și pentru cei care aud manifestarea darului (14:16);

d)   Spre deosebire de fenomenul vorbirii în limbi care a avut loc în Ziua Cincizecimii, unde limbile vorbite au fost cunoscute de cei care erau prezenți {xenolalia), în Corint vorbirea în limbi {glossolalia) trebuie tălmăcită. Folosirea limbilor omenești ca analogie în 14:10-12 denotă că vorbirea în alte limbi pe care o tratează apostolul în acest capitol nu se referă la limbi omenești. Posibil ca Pavel să fi socotit că glossolalia este o vorbire în „limbi îngerești" (cf. 13:1), având în vedere că sursa lor este Duhul. în orice caz, nu este vorba despre o „bolboroseală extaziată", așa cum o numesc cei care nu agreează ideea vorbirii în limbi, ci este o vorbire în limbi neînțelese de oameni, dar înțelese de Dumnezeu, căruia I Se adresează de fapt mesajul;

e) Dacă în Ziua Cincizecimii limbile vorbite erau un semn supranatural, dar inteligibil, pentru cei adunați, în Corint limbile sunt un dar prin care cel abilitat de Duhul rostește „taine" care nu pot fi altfel rostite cu înțelepciunea omenească (14:2, 14-15, 28). Așadar, când darul vorbirii în altă limbă este tălmăcit, se tălmăcește nu o vorbire menită să aducă un mesaj celorlalți, ci „tainele" pe care credinciosul le spune lui Dumnezeu.

         O întrebare legitimă care se pune frecvent de către penticostali sau de alți creștini interesați în fenomenul vorbirii în limbi este dacă un credincios botezat cu Duhul Sfânt trebuie să vorbească în mod constant în limbi. Răspunsul la această întrebare îl dă apostolul Pavel însuși. El arată că și acest dar, împreună cu toate celelalte, este împărțit după cum Duhul voiește să îl împartă. întrebarea retorică din ICorinteni 12:30 - „Toți vorbesc în alte limbi?" - cere un răspuns negativ. Insistența unor penticostali că vorbirea în limbi trebuie să fie practicată de toți cei care au fost botezați cu Duhul Sfânt nu are suport biblic. Totuși, apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioșii din Corint să caute darurile       spirituale. Dacă un credincios din zilele noastre manifestă interes pentru darul vorbirii în alte limbi, face dovada credinței și se lasă condus de Duhul Sfânt, așa cum a făcut atunci când a " avut experiența pneumatică inițială, el poate beneficia din nou de vorbirea în limbi. întrucât acest dar este în primul rând pentru zidirea personală, noi credem că Dumnezeu însuși dorește ca fiecare credincios să ceară acest dar.

         În ceea ce urmează vom prezenta o scurtă trecere în revistă a reglementărilor impuse de apostolul Pavel bisericii din Corint, cu privire la practicarea darului vorbirii în alte limbi:

Versetul 1: Credincioșii sunt îndemnați să caute darurile spirituale, printre acestea  fiind și vorbirea în alte limbi.

Versetele 2-4: Vorbirea în limbi zidește pe cel care are darul, dar proorocia, care este f o rostire inspirată într-o limbă cunoscută, îi zidește pe ceilalți.

Versetul 5: Apostolul Pavel a dorit ca fiecare credincios să vorbească în alte limbi, dar a recomandat corintenilor să caute mai degrabă să proorocească. La întâlnirile publice ale bisericii, profeția este mai importantă decât vorbirea în limbi, cu excepția cazului când limbile necunoscute sunt tălmăcite.

Versetele 6-11: Fără tălmăcire, vorbirea în limbi într-un cadru public nu este de folos  bisericii.

Versetele 12-14: Credincioșii trebuie să facă uz de darurile spirituale numai în folosul întregii biserici.

Versetele 15-19: Apostolul Pavel s-a rugat și a cântat atât prin Duhul (aluzia fiind aproape sigur la cântarea în altă limbă), cât și într-o limbă cunoscută. Rugăciunea publică trebuie făcută într-o limbă înțeleasă de public. Personal, Pavel a vorbit în limbi mai mult decât oricare dintre creștinii din Corint, dar în public a preferat să vorbească într-o limbă cunoscută, așa încât ceilalți să beneficieze.

Versetul 20: Credincioșilor li se cere să fie maturi și să știe când este potrivit și când nu este potrivit să dea curs darului vorbirii în alte limbi.

Versetele 21-22: Vorbirea în limbi este un semn pentru necredincioși, în timp ce profeția este pentru credincioși. Cu alte cuvinte, darul vorbirii în alte limbi are menirea de a atrage atenția asupra fenomenului miraculos și, astfel, de a inspira credință în cei care aud, așa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. După convertirea acestora, însă, ei trebuie să primească, în limba lor, învățătură și descoperire.

Versetele 23-25: Dacă cineva vorbește în continuu în limbi, în biserică, va părea în ochii celor necredincioși ca un nebun. Dacă, pe de altă parte, cineva proorocește în limba pe care o înțelege întreaga adunare, ascultătorii vor fi zidiți și îndrumați spre Dumnezeu. Chiar dacă, inițial, vorbirea în limbi atrage atenția ascultătorilor, nu le slujește nici credincioșilor nici necredincioșilor dacă întregul serviciu divin este consumat cu vorbirea în limbi.

Versetele 26-31: Aceste versete conțin concluziile cu privire la ordinea care trebuie păstrată în întâlnirile publice ale bisericii. în condiții normale, un serviciu divin ar trebui să includă cântări de laudă, învățătură, vorbirea în limbi, descoperiri (revelarea unor adevăruri spirituale într-o limbă cunoscută) și tălmăcirea limbilor. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc spre folosul întregii adunări.

(3) Darul tălmăcirii limbilor. Darul tălmăcirii limbilor este îngemănat cu darul vorbirii în limbi, întrucât existența lui este dictată de caracterul neinteligibil al vorbirii în alte limbi. Verbul grecesc hermeneuo este tradus de obicei prin „a traduce" sau „a interpreta" dar poate însemna și „a pune în cuvinte." Evident, în contextul discuției de față, verbul înseamnă a pune mesajul într-o limbă înțeleasă de comunitate. Dacă este vorba despre o traducere cuvânt cu cuvânt sau doar de o interpretare a ideilor principale conținute în mesaj contează mai puțin. Oricum, întrucât și vorbirea în limbi și tălmăcirea limbilor este activitatea Duhului, este dificil, dacă nu imposibil, să ne pronunțăm dacă tălmăcirea înseamnă traducere sau interpretare. Chiar în cazul traducerii dintr-o limbă omenească în alta, traducerea și interpretarea se întrepătrund în sensul că unele cuvinte trebuie explicate chiar în procesul traducerii. Din afirmațiile apostolului Pavel în 12:11 și în 14:5, 13, 27-28, reiese că acesta este un dar inspirat de Duhul. Cel care tălmăcește vorbirea în limbi nu cunoaște limba respectivă, tălmăcirea fiind completamente activitatea Duhului. Tălmăcirea limbilor este un miracol tot atât de mare ca și vorbirea în limbi. Mai reiese din pasajele indicate mai sus că darul tălmăcirii poate fi dat atât celui care vorbește într-o altă limbă cât și altuia.

 

         IV. ALTE DARURI ALE DUHULUI SFÂNT  

 

           În versetele 28-30 din același capitol 12 din 1 Corinteni, apostolul Pavel menționează din nou câteva dintre cele nouă daruri spirituale enumerate la începutul capitolului, împreună cu alte câteva slujbe duhovnicești cum ar fi apostolia, slujba de prooroc și cea de învățător. Mai sunt menționate două daruri care nu apar la începutul capitolului, și anume, darul ajutorărilor și darul cârmuirilor. Această enumerare împreună a darurilor și a slujbelor face parte din argumentul lui Pavel pentru unitate în diversitate. El arată că diversele daruri și slujbe care există în biserică trebuie să contribuie la unitatea acesteia, după modelul conlucrării mădularelor unui trup omenesc.

Darul cârmuirilor este exprimat în greacă printr-un substantiv la plural, „cârmuiri", plural care exprimă o varietate de aptitudini care sunt necesare în conducere sau administrație. Un substantiv înrudit cu acesta apare în Fapte 27:11 și înseamn㠄cârmaci" al unei corăbii. în afara Noului Testament, substantivul mai înseamnă și „sfătuire." Deducem, așadar, că, în contextul bisericii creștine, termenul se poate referi atât la aspectul administrativ al conducerii, cât și la cel spiritual. Pluralul mai poate fi un indiciu că darul cârmuirilor este disponibil mai multor slujbe de conducere eclesială, cum ar fi cele de apostol, învățător, prezbiter, episcop etc. Apostolul face referire la darul cârmuirilor și în Epistola către Romani 12:8.

Darul ajutorărilor apare la plural („ajutorări") ca și darul cârmuirilor, sugerând varietatea modurilor în care un credincios este inspirat de Duhul Sfânt să-i ajute pe semeni. Cuvântul grecesc apare numai aici în Noul Testament, cu toate că apare în formă verbală în Septuaginta, cu sensul de „a ajuta" sau „a asista" pe cineva la nevoie. Este posibil ca apostolul să fi făcut referire la același dar pe care îl menționează și în lista din Romani 12:8 sub trei forme, a îmbărbăta, a da și a face milostenie. Acesta este darul care îi este necesar prin excelență unui diacon. Așa cum găsim și în capitalul 6 din Faptele Apostolilor, pentru a beneficia de acest dar, credinciosul trebuie să fie plin de Duhul Sfânt și de înțelepciune (6:3).

Al treilea pasaj în epistolele pauline care enumera darurile spirituale se găsește în Romani 12:6-8: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, cine are darul proorociei să-i întrebuințeze după măsura credinței lui. Cine este chemat la o slujbă să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții să se țină de învățătură. Cine îmbărbătează pe alții să se țină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuiește să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie. " Ca și în 1 Corinteni 12:28- 30, și aici avem același amestec de daruri și slujbe. în opinia noastră, chiar dacă se poate face o diferențiere între cele două, slujbele sunt privite de apostol ca niște daruri (charismata) ale Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, numai un credincios care are astfel de daruri din partea Duhului Sfânt poate îndeplini o slujbă în biserică. Darurile din Romani 12:6-8 diferă de cele enumerate în 1 Corinteni 12:8-10 prin faptul că nu sunt daruri supranaturale, ci înzestrări naturale, nuanțate de către Duhul Sfânt în măsura în care fiecare credincios se lasă călăuzit de Duhul.

 

 

 

Isus i-a răspuns: "Adevărat, adevărat îți spun, că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.

 

Ioan 3-5