Duhul Sfânt

 

Cuprins

 

1.Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament

Semnificaţia termenului ruah în Vechiul Testament

Ruah ca Duhul lui Dumnezeu

Rolul Duhului Sfânt în actul creaţiei

Duhul şi poporul lui Dumnezeu

Duhul Sfânt şi conducătorii lui Israel

 

2.Duhul Sfânt în viaţa şi activitatea lui Isus

Rolul Duhului Sfânt în naşterea lui Isus

Coborârea Duhului Sfânt peste Isus

Semnificaţia coborârii Duhului Sfânt peste Isus

Rolul Duhului Sfânt în ispitirea lui Isus

Activitatea profetică a lui Isus

Activitatea miraculoasă a lui Isus

Hula împotriva Duhului Sfânt

 

3.Duhul Sfânt şi naşterea din nou

Naşterea din nou în Evanghelia după Ioan

Naşterea din nou în epistolele apostolului Pavel

 

4.Promisiunea cu privire la Duhul Sfânt

Duhul în proorocia lui Ioel

Duhului Sfânt promis de Ioan Botezătorul

Promisiunea făcută de Isus

Duhul promis la înălţarea lui Isus

 

5.Botezul cu Duhul Sfânt

Terminologia pentru botezul cu Duhului Sfânt

Statutul spiritual al ucenicilor înainte de cincizecime

Coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii

Semnificaţia coborârii Duhului la cincizecime

Relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi botezul cu Duhului Sfânt

 

6.Vorbirea în limbi ca dovadă iniţială a botezului cu Duhului Sfânt

 

7.Roada Duhului Sfânt: Rolul Duhului în sfinţirea credinciosului

 

8.Darurile Duhului Sfânt

Darurile Duhului în 1 Corinteni 12

 

 

Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament

 

Semnificaţia termenului ruah în Vechiul Testament. În marea majoritate a pasajelor unde apare ruah, termenul este folosit cu un înţeles antropologic, descriind principiul vieţii in cele trei aspecte ale lui: fiziologic, psihologic şi spiritual. Aşadar, termenul poate fi tradus în aceste pasaje, după caz, prin suflare (sau respiraţie), suflet sau  duh (al omului).

În Geneza 2:7, sensul termenului este „suflare [ruah] de viaţă". Despre Iov citim că el trăieşte atâta timp cât suflarea [ruah] lui Dumnezeu este în nările lui (Iov 27:3; 33:4; 34:14). Vorbind despre moartea semenilor săi, psalmistul afirmă că atunci când „suflarea [ruah] lor trece, se întorc în pământ" (Ps. 146:4; cf. Ps. 104:29). Atunci când omul este bolnav sau leşină, „suflarea" lui „se pierde" (Iov 17:1), dar se întoarce din nou ca o „a doua suflare" atunci când i se înviorează „duhul" (Jud. 15:19; 1 Sam 30:12; cf Gen. 45:27). Suflarea (ruah) tuturor oamenilor este în mâinile lui Dumnezeu (Iov 12:10; Isa. 42:5). Aşadar, traducerea corectă a textului din Geneza 6:3 este: „Suflarea mea nu va rămâne pururea în om". Pentru că omul îi datorează suflarea (sau viaţa) lui Dumnezeu, Dumnezeu este numit „Dumnezeul duhurilor oricărui trup" (Num 16:22; 27:16).

Termenul ruah poate descrie şi starea de spirit (dispoziţia) sau atitudinea cuiva. Chiar dacă nu poate fi tradus în toate aceste cazuri prin „suflet", referirea este fără îndoială la stări ale sufletului. Iată câteva exemple: Duhul (ruah) lui Caleb a fost diferit de cel al tovarăşilor săi (Num. 14:24). „Duhul" lui Sanherib descrie, de asemenea, o stare sufletească, o atitudine, care îl determină să acţioneze într-un anumit fel (2 Regi 19:7). Duhul (ruah) unei persoane poate fi „trist" (1 Regi 21:5; în Cornilescu, „inima"), „mâhnit" (Ps. 77:3) sau „zdrobit" (Isa. 57:15). Poate fi „potolit" (Prov. 17:27), „gelos" (Num. 5:7) şi „răbdător" („bun" în Cornilescu) sau „îngâmfat" (Ecl. 7:8).

Ceea ce caracterizează în mod unic viaţa umană nu este aspectul fizic al ei, ci cel spiritual. Spre deosebire de animale, „suflarea" i-a fost dată omului printr-un act creator al lui Dumnezeu (Gen 2:7 în contrast cu Gen 1:24). Ca rezultat, în adâncul fiinţei sale omul reflectă chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). El posedă inteligenţă şi îşi exercită autoritatea peste celelalte fiinţe. Aşadar, ruah poate face referire la „mintea" omului (Ezec. 11:5; 29:32). „Duhul" (ruah) lui Nebucadneţar s-a împietrit (Dan. 5:20). Ruah denotă partea imaterială, conştiinţa omului: „Duhul meu te caută înăuntrul meu" (Isa. 26:9); un om înţelept este „stăpân pe duhul său" (Prov 16:32; în Cornilescu, „stăpân pe sine"). Acest ruah este partea componentă a omului care asigură legătura dintre el şi divinitate. Este centrul asupra căruia acţionează Dumnezeu, împărţind omului viaţa divină. Prin proorocul Ezechiel, Dumnezeu îi spune lui Israel: „Vă voi da o inimă şi voi pune în voi un duh nou" (Ezec. 36:26). Un alt exemplu se găseşte în proorocul Ieremia: „Domnul a trezit duhul împăraţilor Mediei, pentru că vrea să nimicească Babilonul" (Ier 51:11).

Ruah ca Duhul lui Dumnezeu. Exemplul suprem de „personalitate spirituală" este Dumnezeu" (Isa. 31:3). Termenul Duhul Sfânt apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Ps. 51:11, Isa. 63:10, 11), însă expresia Duhul Domnului apare mult mai frecvent, cuvântul ruah fiind folosit pentru Duhul lui Dumnezeu de 136 de ori (de ex, Gen. 1:2; Exod 31:3; Ps. 104:30; Iov 33:4; Gen. 6:3; Ps. 139:7-10; Ezec. 36:26, 27; Mica 3:8 etc). Ruah ca Duh al lui Dumnezeu poate avea o gamă largă de sensuri: „Suflarea" lui Dumnezeu poate fi un vânt puternic (Isa. 40:7; 59:19; cf. Num. 11:31). Cu un sens mult mai moderat, „duhul" Lui poate indica pur şi simplu o putere activă sau o dispoziţie a lui Dumnezeu: „Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?" (Isa. 40:13). în cele mai multe cazuri, atât contextul cât şi analogia cu texte din Noul Testament indică faptul că ruah-ul divin este Duhul Sfânt.

Rolul Duhului Sfânt în actul creaţiei. Rolul Duhului în creaţie a fost acela de a da formă materiei deja existente, de a declanşa viaţa care exista în stare latentă în materie, şi de a imprima o direcţie de dezvoltare vieţii şi de a o dirija spre destinul pregătit de Dumnezeu Deşi totul era acoperit de întuneric, Dumnezeu era la lucru. Prin Duhul lui Dumnezeu mişca deasupra apelor (Gen. 1:2), starea de haos a universului material a fost îndreptată o stare superioară a existenţei. Apele adânci au fost stârnite, şi din această mişcare a Duhului deasupra apelor a apărut viaţa. Duhul este asociat cu darul vieţii şi cu fiecare nou început Dumnezeu a suflat în nările lui Adam, şi ţărâna a prins viaţă (Gen. 2:7). Nu ar exista nici o formă de viaţă, dacă viaţa n-ar fi fost insuflată de Duhul vieţii. Duhul este, într-adevăr, dătător de viaţă.

Utilizarea numelui Elohim pentru Dumnezeu în naraţiunile care tratează despre Creaţie este un argument în plus că Duhul Sfânt s-a implicat în actul creaţiei. Termenul Elohim este tradus de regulă cu „Dumnezeu". Cu toate că este un plural, întotdeauna verbele utilizate împreună cu acest cuvânt iau forme la singular. Numele plural pentru Divinitate. Elohim, apare în Geneza 1:1, iar Duhul Sfânt este menţionat în versetul următor. Atât pluralitatea numelui cât şi proximitatea menţiunii Duhului şi a activităţii Sale indică ca claritate faptul că Duhul Sfânt a fost activ în actul Creaţiei.

Rolul Duhului Sfânt în crearea omului este revelat chiar din primul text biblic ca privire la acest act. în Geneza 2:7, Duhul apare implicit ca agent al creării: ,Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut, astfel, un suflet viu". în Iov 33:4, suflarea lui Dumnezeu este identificată cu Duhul lui Dumnezeu: ,,Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Preaînalt îmi dă viaţă". Participarea Duhului Sfânt în Creaţie poate fi dedusă şi din pluralul folosit în Geneza 1:26-27: „ Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră ". în Iov 34:14, Elihu arată că dacă Dumnezeu „Şi-ar lua înapoi Duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână ".

Duhul şi poporul lui Dumnezeu. Pentru a duce la îndeplinire scopurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a lucrat nu numai cu conducătorii poporului, cu profeţii şi cu regii, ci chiar şi cu oameni de rând, demonstrându-Şi astfel suveranitatea Sa. Astfel, în decursul istoriei poporului Israel, Duhul Sfânt a venit peste anumiţi bărbaţi, influenţând prin ei soarta întregului popor.   

Faraon recunoaşte că Duhul lui Dumnezeu este în Iosif: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu? ... Dumnezeu ţi-a făcut de cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca tine" (Gen 41:38, 39). Pentru Iosif, posedarea Duhului Sfânt însemna înţelepciune şi o capacitate de a vedea lucrurile spirituale.

La construirea Cortului întâlnirii, era nevoie de revelaţie divină şi de abilităţi speciale din partea celor care conduceau lucrarea de facere a cortului (Exod 25-31). în acest scop, Duhul Sfânt care i-a umplut pe Beţaleel şi Oholiab, i-a înzestrat cu înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări (Exod 31:3, cf. 35:31), cât şi cu darul de a-i învăţa pe alţii (Exod 35:34). Dar nu numai cei doi au fost înzestraţi de Duhul Sfânt cu capacităţi deosebite.

Duhul Sfânt şi conducătorii lui Israel. în perioada Vechiului Testament, Duhul Sfânt s-a manifestat cu precădere prin conducătorii poporului Israel. Faptul că Moise conduce poporul prin Duhul lui Dumnezeu (ruah yhwh) este transparent pe tot parcursul Pentateuhului, dar este exprimat clar în Numeri 11 şi Isaia 63:7-14. Toate rolurile de conducere - pe care le-a avut Moise ca judecător, dătător al legii, prooroc, mijlocitor, făcător de minuni - au fost îndeplinite cu succes, datorită prezenţei Duhului lui Dumnezeu în el. De o împuternicire din partea Duhului au avut nevoie şi cei şaptezeci de bătrâni ai lui Israel care l-au ajutat pe Moise să conducă poporul (Num 11:16-29). Dumnezeu a pus peste ei acelaşi Duh care era şi peste Moise, fapt care a fost pus în evidenţă prin faptul că cei şaptezeci de bătrâni au început să proorocească. Acesta este primul text în Sfintele Scripturi care subliniază aspecte relevante şi esenţiale cu privire la împuternicirea făcută de Duhul Sfânt: 1) în primul rând, reiese din text faptul că lucrarea lui Dumnezeu se poate înfăptui numai de persoane împuternicite de Duhul Sfânt. 2) în al doilea rând, textul arată că Duhul Sfânt nu este o prerogativă a conducătorilor de frunte ai poporului, ci este la îndemâna tuturor celor care sunt activi în lucrarea Domnului. 3) în al treilea rând, textul arată că coborârea Duhului lui Dumnezeu peste oameni este însoţită de manifestări supranaturale, în cazul de faţă manifestarea fiind proorocia. Descrierea acestui eveniment în Numeri 11, cât şi aşezarea lui în această carte, sugerează că trebuie privit ca un prototip a ceea ce se aşteaptă de la toţi cei care sunt angajaţi în lucrarea lui Dumnezeu. Principiile care pot fi scoase din acest text sunt, deci, normative pentru orice conducător al poporului lui Dumnezeu. Apoi, dorinţa exprimată de Moise ca întregul popor al Domnului să fie împuternicit pentru lucrare de către Duhul Sfânt, nu doar conducătorii, trebuie văzută în lumina proorociei lui Ioel despre o revărsare generală a Duhului în zilele de pe urmă.

Despre Iosua, succesorul lui Moise, se afirmă în cartea Deuteronom că „a fost plin de duhul înţelepciunii căci Moise îşi pusese mâinile peste el" (34:9). Este foarte important să reţinem că Iosua a posedat Duhul înainte de momentul selectării lui pentru a sluji în rolul de conducător al poporului. înseamnă că „duhul înţelepciunii" pe care I-a primit la învestirea lui în lucrare nu a fost Duhul Sfânt, ci un dar suplimentar, o înzestrare de natură spirituală, prin care a fost abilitat să conducă poporul.

În cartea Judecătorilor, Duhul lui Dumnezeu nu este niciodată prezentat doar ca o influenţă care vine de la un Dumnezeu îndepărtat. Dumnezeu, prin Duhul Său, a fost mereu aproape de poporul său, lucrând prin oameni pentru a izbăvi pe poporul său. Această operare a Duhului Sfânt în domeniul natural este caracteristică pentru Vechiul Testament, în comparaţie cu Noul Testament, unde Duhul Sfânt are un rol minor în astfel de evenimente.

Cu toate că instituţia monarhiei în Israel a fost întemeiată împotriva voinţei lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a acţionat, totuşi, în popor şi prin faptul că S-a manifestat în viaţa împăraţilor săi. Astfel, când Saul şi David au fost unşi ca împăraţi, este menţionat şi Duhul Sfânt. Duhul este agentul activ în ritualul de ungere cu untdelemn; untdelemnul nu conţine nici o putere magică, fiind doar un simbol al prezenţei Duhului Sfânt. Totuşi, în ambele cazuri, acţiunea simbolică de turnare a untdelemnului a fost urmată de manifestarea Duhului în viaţa lor. în cazul lui Saul, manifestarea supranaturală a fost proorocia (1 Sam. 10:6, 9). Această manifestare era semnul că Duhul Domnului era peste Saul, ca împărat al lui Israel şi că el era alesul Domnului sau „unsul Domnului". Aceeaşi funcţie de confirmare a avut-o venirea Duhului şi peste David, dar în cazul lui a lipsit manifestarea supranaturală.

Duhul Sfânt nu a fost implicat în viaţa poporului Israel doar prin faptul că a lucrat în viaţa conducătorilor săi, ci şi prin faptul că Se împotriveşte oricărui alt duh potrivnic planurilor lui Dumnezeu cu Israelul. în Zaharia 4:6,7, Domnul spune: ,,Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul meu — zice Domnul oştirilor. " Atunci când slujitorii lui Dumnezeu sunt sub puterea Duhului, nici o putere nu poate împiedica planurile lui Dumnezeu cu poporul său.

În perioada Vechiului Testament, darul Duhului lui Dumnezeu nu a fost acordat întregului popor. Duhul a venit peste anumite persoane chemate la o slujbă specială. Nici chiar peste aceşti conducători ai poporului Duhul nu „S-a odihnit" cu caracter permanent. El a fost perceput ca o influenţă divină care se cobora peste o anumită persoană apoi se retrăgea.

Pe tot parcursul Vechiului Testament, dorinţa lui Moise ca tot poporul să primească Duhul lui Dumnezeu a rămas neîmplinită. Ziua aceea aştepta de partea cealaltă a istoriei omenirii, în epoca Bisericii. în Vechiul Testament, Duhul S-a coborât peste un număr limitat de oameni cu scopul de a-i înzestra cu abilităţi pentru anumite slujbe speciale. Cei care au primit Duhul au fost de obicei lideri. Israelitul de rând nu a beneficiat de prezenţa nemijlocită a Duhului în viaţa sa, sau de puterea Lui.

Prin Duhul Sfânt, proorocul Isaia (61:1-2) a anunţat faptul că, într-o zi, Duhul Domnului se va odihni peste Mesia şi îl va unge să predice Evanghelia celor săraci, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor de război slobozenia şi să proclame anul de îndurare al Domnului. Această profeţie s-a împlinit la botezul lui Isus, când Duhul S-a coborât peste El pentru a-L împuternici pentru misiunea pe care o inaugura cu acea ocazie (Mat. 3:16 etc; cf. Luca 4:18, 19). Ioel, pe de altă parte, prooroceşte că în zilele de pe urmă Domnul îşi va turna Duhul Său peste tot poporul (Ioel 2:28), tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, bogaţi si săraci. Proorocia s-a împlinit în Ziua Cincizecimii, aşa cum a afirmat Petru în Fapte 2:17. Tot Petru spune că revărsarea Duhului va continua dincolo de Ziua Cincizecimii (Fapte 2:39).

 

Duhul Sfânt în viaţa şi activitatea lui Isus

 

Rolul Duhului Sfânt în naşterea lui Isus. Doi din cei patru evanghelişti îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al zămislirii lui Isus. Evanghelistul Matei relatează: „Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt... Dar pe când se gândea el [Iosif] la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: «Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale»" (Mat 1:18, 20-21). Relatarea lui Luca este şi mai detaliată: „îngerul i-a răspuns: «Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu»" (Luca 1:35).

Umbrirea Mariei de către „puterea Celui Preaînalt", poate fi înţeleasă în două feluri: 1) ca o acţiune a Dumnezeirii care vine să dubleze acţiunea Duhului Sfânt, confirmând participarea deopotrivă a Tatălui şi a Duhului la întruparea Fiului etern sau 2) ca o elaborare asupra primei propoziţii „Duhul Sfânt se va coborî peste tine". în acest al doilea sens, sintagmele „Duhul Sfânt" şi „puterea Celui Preaînalt" se referă la aceeaşi entitate - Duhul Sfânt - iar verbele „se va coborî" şi „va umbri" se referă la aceeaşi acţiune a Duhului. Cu alte cuvinte, conform acestei interpretări, Maria a fost „umbrită" sau „pătrunsă" de „puterea Duhului Sfânt", Duhul Sfânt fiind „puterea Celui Preaînalt". Este subliniat, aşadar, faptul că Duhul Sfânt este puterea sau agentul prin care Dumnezeu a făcut posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu şi naşterea Lui dintr-o fecioară (cf. de ex., Fapte 10:38).

Există indicii în evanghelii că, din momentul zămislirii, Duhul Sfânt a rămas în permanenţă cu Isus. Săltarea pruncului în pântecele Elisabetei atunci când a vizitat-o pe Maria şi umplerea ei cu Duhul Sfânt s-au datorat cu siguranţă unei influenţe divine care venea dinspre mama Domnului. Maria era ea însăşi plină de Duhul Sfânt, întrucât în pântecele ei era Cel zămislit de la Duhul Sfânt, Cel peste care continua să fie Duhul Sfânt (Luca 1:41-43). Acest punct de vedere este în concordanţă şi cu profeţia lui Isaia despre Hristos: „Apoi, o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Lăstar din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul" (Isa. 11:1-2; cf. Isa. 42:1-4 şi 61:1, 2). Această afirmaţia trebuie interpretată în sensul că nu a existat nici un moment din viaţa pământească a Fiului lui Dumnezeu când Duhul Sfânt să nu se odihnească peste El. Dacă ţinem cont că Isus, în calitate de copil, a dat dovadă de înţelepciune, de cunoştinţă, de pricepere, de frică de Domnul, înainte de a-Şi începe misiunea la Iordan (cf. Luca 2:40-52), concluzia inevitabilă este că Duhul Sfânt S-a odihnit peste El din pântecele mamei Lui.

Coborârea Duhului Sfânt peste Isus. Evenimentul botezării lui Isus la Iordan de către Ioan Botezătorul marchează începutul misiunii publice a lui Isus. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus la începutul misiunii lui publice, cu toate că Duhul era prezent în El de la zămislirea Lui, a fost semnul că, de aici încolo, Duhul îşi începea lucrarea de împuternicire a lui Isus în vederea ducerii la îndeplinire de către El a misiunii unice pe care o avea de la Tatăl.

Toate cele patru evanghelii relatează despre coborârea Duhului Sfânt peste Isus, în prezenţa lui Ioan Botezătorul, la Iordan. Evangheliştii sinoptici precizează că Duhul a venit peste Isus după ce acesta a fost botezat în apă (Mat. 3:16; Marcu 1:10; Luca 3:21-22), iar cel de-al patrulea evanghelist nu relatează despre botezul în apă a lui Isus, ci doar despre coborârea Duhului peste El, în timp ce Ioan se afla la Iordan, botezând poporul (Ioan 1:29-34). Această precizare este importantă mai ales când luăm în considerare faptul că unii teologi, în mod eronat, consideră că coborârea Duhului peste Isus ca fiind o consecinţă automată a botezării Sale. Luca, cel de-al treilea evanghelist, ne oferă două detalii importante. Primul este că Isus Se ruga atunci când Duhul Sfânt S-a coborât peste El. Legătura dintre rugăciune şi primirea Duhului este subliniată cu precădere de Luca (Luca 11:13; Fapte 1:14; 2:1; 4:31). Al doilea detaliu are de a face cu maniera în care Duhul Se coboară peste Hristos, şi anume „în chip trupesc, ca un porumbel." Această descriere accentuează manifestarea obiectivă, fizică a Duhului. Importanţa evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste Isus la Iordan este dată şi de faptul că, în acest moment decisiv pentru misiunea lui Isus, toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii au fost prezente, manifestându-Se într-o formă perceptibilă pentru simţurile omeneşti. Fiul era Isus care tocmai ieşea din apa botezului, Duhul Sfânt a luat chipul unui porumbel care, probabil, s-a aşezat pe Isus (Ioan 1:32, 33), iar Tatăl Şi-a manifestat prezenţa prin glasul care a fost auzit: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care îmi găsesc plăcerea" (Mat. 3:17).

Semnificaţia coborârii Duhului Sfânt peste Isus. în opinia unor cercetători, coborârea Duhului Sfânt peste Isus la Iordan a avut rolul de a-L iniţia pe Isus ca Mesia şi a fost, totodată, „ceremonia de inaugurare" a împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ. Biblia, însă, nu spune nimic despre vremea când a venit împărăţia lui Dumnezeu. într-un fel, ea era prezentă în activitatea lui Isus, ceea ce demonstra domnia lui Dumnezeu peste puterile veacului trecut (Mat. 12:28). Pe de altă parte, Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage şi să ceară venirea împărăţiei (Mat. 6:10 şi text. parai.). Avem motive solide să credem că ea a venit într-un sens mai profund de abia după lucrarea ispăşitoare şi înălţarea lui Hristos, adică la Cincizecime (cf. Marcu 9:1; Filip. 2:9-11). Prin urmare, oricât de important ar fi el, „botezul lui Isus în Duhul" nu trebuie considerat pivotul în jurul căruia „se învârte întregul plan al mântuirii", aşa cum susţin aceşti cercetători.

Experienţa lui Isus la Iordan a fost însă una de împuternicire, mai precis, prima Sa împuternicire de către Duhul, chiar la începutul misiunii Sale mesianice. La acest moment se gândeşte probabil Petru când, aflându-se în casa lui Corneliu, proclamă că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret" (Fapte 10:38). La Iordan nu numai Isus începea o nouă misiune, ci şi Duhul; dacă până în acest moment Duhul a contribuit la zămislirea pruncului, iar apoi la creşterea lui în înţelepciune şi har (Lc 2:40), de acum încolo El va fi Puterea sau Ungerea divină care îl va însoţi pe Fiul întrupat în orice acţiune de lucrare.

Rolul Duhului Sfânt în ispitirea lui Isus. Toţi cei trei evanghelişti sinoptici relatează că, după împuternicirea Sa cu Duhul Sfânt la Iordan, Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de Diavolul (Mat. 4:1; Marcu 1:12; Luca 4:1-2). Din relatarea lui Matei, înţelegem că ispitirea lui Isus timp de patruzeci de zile în pustie a făcut parte dintr-un plan divin în care era implicat şi Duhul. Luca nu îl prezintă pe Duhul ca pe un agent care îl „duce" sau îl „mână" pe Isus în pustie, ci spune simplu că Isus „a fost condus în Duhul în pustie", fără să spună cine L-a condus. Textul grecesc al pasajului din Luca poate fi interpretat în felul următor: „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om care era „în Duhul" sau „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om însoţit de Duhul", ceea ce ar fi un echivalent aproximativ al expresiei „un om plin de Duhul".

Pentru Luca important a fost nu faptul că Isus a fost „dus de Duhul" în pustie, ci că acolo în pustie El a acţionat „în Duhul". Prin nuanţa pe care o introduce în text, Luca are scopul de a arăta că Isus a fost plin de Duhul Sfânt în permanenţă, începând de la Iordan şi până la sfârşitul activităţii Sale (cf. Luca 4:1,14, 18-19, Fapte 10:38 etc). Luca relatează că, după ce a fost ispitit în toate felurile şi Diavolul a plecat de la el, desigur înfrânt, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului" (4:14). Această afirmaţie pare să sugereze că, în tot timpul ispitirii lui Isus în pustie, Duhul a fost alături de El şi L-a slujit.

În ce priveşte rolul avut de Duhul Sfânt în ispitirea lui Isus, trebuie precizat că evangheliile nu ne oferă suport pentru o teorie elaborată cu privire la nivelul implicării Duhului în viaţa lui Isus pe timpul ispitirii Lui. Dacă unii resping ideea că Duhul L-ar fi ajutat pe Isus pe parcursul celor patruzeci de zile de ispitire în pustie în biruinţa lui asupra Diavolului, alţii înţeleg că şi înţelepciunea lui Isus de a se folosi de Scripturi în disputa lui cu Satan este o abilitate pe care tot Duhul i-a dat-o, El fiind înarmat cu «sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu»".

Având în vedere precizarea lui Luca cu privire la faptul că Isus S-a întors de la Iordan „plin de Duhul Sfânt" şi că a fost dus în pustie „în Duhul", cât şi detaliul că, la sfârşitul perioadei de ispitire, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului", este cu neputinţă să evităm aluzia lui Luca la faptul că biruinţa Lui asupra Diavolului s-a datorat, măcar în parte, Duhului. Putem extinde această discuţie şi asupra activităţii Lui de zi cu zi, afirmând că, deşi nu există referinţe biblice care să arate clar felul în care Duhul Sfânt L-a asistat pe Isus în timpul ispitelor şi al suferinţelor de zi cu zi, Duhul a fost cu siguranţă implicat. Adevărul acesta poate fi dedus din faptul că, de regulă, Isus a refuzat să facă uz de atributele Sale divine. Având în vedere biruinţa Sa constantă asupra ispitelor şi faptul că Duhul Sfânt este întotdeauna gata să mângâie şi să întărească pe sfinţi, nu credem că greşim atunci când afirmăm că secretul biruinţelor lui Isus a constat şi în faptul că a fost însoţit în permanenţă de Duhul Sfânt (cf. Fapte 10:38). Nu spunem „în faptul" ci „şi în faptul" fiindcă altfel am face abstracţie de puterea proprie a lui Isus ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu.

Activitatea profetică a lui Isus. Cu siguranţă, în timpul misiunii Sale pe pământ, Isus a fost un profet, atât în sensul că a transmis mesajul lui Dumnezeu cu un glas profetic, cât şi prin faptul că a prezis multe evenimente din viitorul apropiat şi din viitorul îndepărtat, învăţăturile Sale, de asemenea, au atestat calitatea lui de profet. De fapt, pentru mulţi din popor el era „Proorocul" (Luca 7:16; 9:8, 19; Ioan 4:19). în tot timpul activităţii sale mesianice, Duhul Sfânt era peste Isus ca sursă a rostirilor Sale profetice. Matei 12:18-21 arată cu claritate că Isus a împlinit profeţia din Isaia 42:1-4, prin faptul că Duhul era peste El ca Duh profetic prin care va vesti judecata: „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti Neamurilor judecata . . . Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. " Cu aceeaşi claritate este prezentat aspectul acesta şi în Luca 4:21 unde, după ce Isus a citit Isaia 61:1-2, declară: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, după cum aţi auzit". Cu toate că Isus, ca Dumnezeu întrupat, nu S-a „golit" în chenoza Lui de atributele divine (cf. Filip 2:6-7), ci numai de slava Sa, El a ales să nu Se folosească de acestea ci să depindă în misiunea Sa de Duhul Sfânt.

Activitatea miraculoasă a lui Isus. Câteva referinţe biblice din evanghelii şi Faptele Apostolilor indică faptul că şi activitatea miraculoasă a lui Isus a depins de Duhul Sfânt. Pasajul din relatarea lui Luca ce urmează imediat după cel al ispitirii lui Isus, Luca 4:14-21, începe cu următoarele cuvinte: ,Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea". Urmează episodul din sinagoga din Nazaret, unde Isus citeşte din profetul Isaia 61:1-2 cu precizarea că despre El proorocea Isaia. „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit", spune Isus. în relatarea lui Luca, cuvintele profetice făceau referire, printre altele, la faptul că Duhul Sfânt trebuie creditat şi cu minunile pe care Isus avea să le săvârşească: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului" (Luca 4:18-19).

Pasajul din profeţia lui Isaia, citit de Isus în sinagogă, este introdus de Luca la începutul cărţii sale cu scopul de a-i utiliza ca un document programatic pentru activitatea lui Isus. Rolul Duhului prin care Isus a fost „uns", devenind astfel „Unsul", a fost interpretat în lumina înţelegerii contemporane a profeţiei lui Isaia 61:1-2: Era puterea lui Dumnezeu prin care Mesia va proclama o nouă eliberare a lui Israel, de data aceasta de sub robia lui Belial, eliberare care va fi pusă în lumină prin acte de izbăvire atât de sub puterea bolilor cât şi de sub influenţele demonice. Cu alte cuvinte, propovăduirea împărăţiei lui Dumnezeu era însoţită de semne care atestau faptul că împărăţia sosise deja. Aşadar, cel puţin în gândirea lui Luca, vedem această relaţie de subordonare a miraculosului faţă de activitatea kerigmatică a Duhului: Isus, împuternicit de Duhul, săvârşeşte miracole numai în măsura în care acestea sunt primite prin credinţă ca semne ale prezenţei împărăţiei.

S-a sugerat că Luca nu atribuie niciodată Duhului minunile, ci unei puteri pe care el o concepe în termeni elenistici, ca o substanţă asemănătoare manei (o forţă impersonală), ca un fluid care se scurge dintr-o persoană în alta sau dintr-un obiect în altul (cf. Marcu 5:30; Luca 8:46; 6:19). Dar, puterea prin care Isus săvârşea vindecările şi exorcizările nu era una impersonală, ci este puterea lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca precizează că „puterea Domnului era cu El, ca să vindece" (Luca 5:17). Apoi, în cea de-a doua carte a sa şi în deplină concordanţă cu interpretarea pe care o dă proorociei lui Isaia, Luca arată că această „putere a Domnului" cu care era înzestrat Isus este de fapt Duhul Sfânt: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei care erau apăsaţi de Diavolul" (Fapte 10:38). Aici, mai clar decât oricare autor al vreunei cărţi din Noul Testament, Luca arată că minunile şi exorcizările înfăptuite de Isus s-au datorat prezenţei Duhului în viaţa şi misiunea Sa. Nu numai vindecările, ci şi exorcizările sunt rezultatul activităţii Duhului în viaţa lui Isus. în Matei 12:28, Isus face următoarea afirmaţie: „Dar dacă eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi". Că scoaterea demonilor este săvârşită cu ajutorul Duhului reiese şi din versetele 31-32, unde, în continuarea dialogului, Isus subliniază gravitatea atribuirii unei lucrări a Duhului Sfânt unei forţe demonice. Fariseii care au atribuit exorcizarea îndrăcitului orb şi mut lui Beelzebul au hulit împotriva Duhului Sfânt, adevăratul autor al acestui miracol. Pasajul paralel din Marcu 3:20-30, chiar dacă nu menţionează „Duhul lui Dumnezeu" sau „degetul lui Dumnezeu", face totuşi o legătură între exorcizări, în general, şi Duhul Sfânt. Şi aici, a-L acuza pe Isus că „are duh necurat" şi a-i atribui lui Beelzebul lucrările Sale înseamnă a-L huli pe Duhul Sfânt care este în Isus şi care este autorul de drept al minunilor făcute de El (v. 29-30).

Hula împotriva Duhului Sfânt. Avertismentul sever pe care-l dă Isus fariseilor şi cărturarilor cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt este legat de controversa privind exorcizarea îndrăcitului orb şi mut (Mat. 12:22-37; cf. Mat. 9:34). Acuzat că scoate demoni cu Beelzebul, „domnul dracilor" (Mat 12:24), Isus răspunde printr-o replică ce conţine cel mai îngrozitor gând din întregul Nou Testament: „De aceea vă spun: «Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor»" (v. 31, 32). în versiunea lui Marcu, avertismentul este şi mai necruţător: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veşnic" (Marcu 3:28, 29).

Marcu oferă motivul pentru care Isus a dat fariseilor această usturătoare replică: „Aceasta pentru că ei ziceau: «Are un duh necurat!»" (v. 30). Reiese clar din relatarea lui Marcu faptul că a huli împotriva Duhului Sfânt înseamnă, de fapt, a-i atribui lui Satan lucrările pe care le face Duhul Sfânt. Aşa cum am arătat mai sus, există în text o recunoaştere implicită din partea lui Isus că exorcizările pe care le săvârşeşte sunt în realitate lucrările Duhului Sfânt; altfel spus, o recunoaştere că El, Isus, făcea exorcizări (şi prin extensie şi alte minuni) prin puterea Duhului Sfânt care era peste El.

Gravitatea acuzaţiei fariseilor la adresa lui Isus constă în faptul că, atribuind lui Satan puterea cu care lucra Isus, implicit fariseii L-au făcut pe Isus slujitorul lui Satan. Isus face aluzie la această logică atunci când spune: „ Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui. Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui?" (v. 25b-26). Chiar dacă acuzaţia fariseilor era îndreptată direct spre Isus, El nu o ia ca pe o ofensă ce i Se aduce Lui personal. Isus afirmă, chiar, că oricine îl vorbeşte de rău va fi iertat (desigur, dacă se căieşte), dar blasfemia rostită împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta niciodată. Aceasta se datorează faptului că Hristos este singurul Mântuitor, iar Duhul este singurul administrator al lucrării mântuitoare a lui Hristos. A-i atribui lui Satan, duşmanul cel vechi al Dumnezeirii, lucrarea pe care o face Duhul înseamnă a-L priva pe Duhul Sfânt de orice mijloc prin care El poate ajuta pe om să obţină mântuirea săvârşită de Hristos. înseamnă, cu alte cuvinte, a întrerupe complet accesul omului la Dumnezeu şi, invers, accesul lui Dumnezeu la om.

 

Duhul Sfânt şi naşterea din nou

 

         Ca şi în Vechiul Testament, mai multe pasaje din Noul Testament îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al regenerării. Dar activitatea Duhului Sfânt în viaţa unei persoane începe înainte de regenerarea acesteia. Unii autori susţin că prima lucrare a Duhului Sfânt în viaţa unui credincios este pocăinţa, urmată de naşterea din nou, sfinţirea şi botezul cu Duhul Sfânt. Trebuie precizat însă că nu există o bază biblică pentru afirmaţia că pocăinţa este lucrarea Duhului Sfânt. Dimpotrivă, există puternice argumente biblice prin care se poate susţine că pocăinţa este responsabilitatea exclusivă a omului. Singura activitate soteriologică a Duhului înainte de naşterea din nou este dovedirea vinovăţiei lumii, respectiv, a omului. Isus le spune ucenicilor că, atunci când va veni Paracletul, „El va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata (Ioan 16:8). Verbul folosit aici de apostolul Ioan (elegchein) poate fi tradus atât prin „a dovedi pe cineva vinovat" cât şi „a convinge pe cineva de vinovăţie ". Aşadar, grupul de cuvinte „va dovedi lumea vinovată ..." din traducerea Cornilescu, deşi corect tradus, poate fi înlocuit pentru nuanţare cu „va convinge lumea că este vinovată ..." Pocăinţa nu este menţionată în acest text, iar în restul Noului Testament unde este menţionată ea este ori poruncită (Mat. 3:2,11; 4:17; Marcu 1:15; Fapte 2:38; 3:19; 8:22; 17:30; 26:20; Rom. 2:4; cf. Luca 24:47; Fapte 20:21), ori prezentată ca o responsabilitate a omului (Mat. 11:20; 21:32; Marcu 6:12; Lc 5:32; 13:3, 5; 15:7; 16:30; 2 Pet. 3:9; cf. Tit 2:11,12).

Există doar trei pasaje biblice unde găsim într-adevăr afirmaţia că Dumnezeu dă pocăinţa lui Israel (Fapte 5:31), Neamurilor (Fapte 11:18) şi celor potrivnici (2 Tim. 2:25). Dar printre multele sensuri ale verbului „a da" (didâmi), folosit în aceste pasaje, este şi acela de „a permite", „a lăsa", „a da posibilitatea". Având în vedere faptul că, în propovăduirea lor, apostolii au fost atât de categorici arătând că pocăinţa este responsabilitatea omului, poruncind chiar pocăinţa prin autoritatea pe care au avut-o de la Duhul Sfânt, nu putem înţelege verbul „a da" în aceste versete decât cu sensul de „a permite", „a da posibilitatea". Aşadar, în aceste pasaje, Luca şi Pavel nu spun altceva decât că Dumnezeu dă lui Israel, Neamurilor şi celor potrivnici posibilitatea să se pocăiască.

Dumnezeu nu dă nimănui pocăinţa în sensul că îl forţează pe om să se pocăiască. Pocăinţa, repetăm, este responsabilitatea exclusivă a omului. Ceea ce face Duhul Sfânt este ca, într-o etapă premergătoare pocăinţei, să-i arate omului starea sa de păcat şi, astfel, să-1 ajute să realizeze nevoia de pocăinţă. Dacă am susţine că Duhul îi dă unuia pocăinţa, în sensul de a o stârni, atunci am transfera responsabilitatea pocăinţei de pe om pe Duhul Sfânt şi am fi obligaţi să acceptăm doctrina predestinării. în actul mântuirii, Dumnezeu şi omul acţionează alternativ, fiecare în baza acţiunii precedente întreprinse de celălalt. Iniţiativa o are, însă, Dumnezeu şi, de aceea, toate acţiunile care conduc la mântuire, atât acţiunile omului cât şi cele ale lui Dumnezeu, sunt expresii ale harului lui Dumnezeu. Elementele procesului de convertire şi mântuire (ordo salutis) a unui om sunt următoarele:

 

1) Dumnezeu: predicarea Evangheliei şi, prin ea, dovedirea lumii ca fiind păcătoasă;

2) Omul: credinţa şi pocăinţa;

3) Dumnezeu (Duhul Sfânt): naşterea din nou;       

4) Omul: mărturisirea credinţei în botezul în apă;   

5) Dumnezeu: botezul cu Duhul Sfânt (adică umplerea/împuternicirea cu Duhul Sfânt);   

   6) Omul asistat de Duhul Sfânt: sfinţirea.  

 

Naşterea din nou în Evanghelia după Ioan. Prima expunere a învăţăturii cu privire la naşterea din nou în Noul Testament se găseşte în Evanghelia după Ioan, ca parte a dialogului dintre Isus şi Nicodim (Ioan 3:1-21). Subiectul principal al conversaţiei este legat de condiţiile care trebuie îndeplinite pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. O primă afirmaţie pe care o face Isus este: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu " (3:3). întrucât „naşterea din nou" a fost înţeleasă de Nicodim ca o referire la naşterea fizică, Isus repetă ideea, formulând-o însă diferit, astfel încât interlocutorul Său să înţeleagă: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu " (3:5). O primă observaţie care poate fi făcută este că Ioan identifică naşterea din nou sau de sus cu naşterea din apă şi din Duh. Singura sursă, cauză şi origine a „naşterii de sus" este Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate acţiona asupra duhului omului, lucrarea fiind în întregime opera lui Dumnezeu. Nici un act fizic săvârşit de vreun om nu poate realiza ceea ce face Duhul lui Dumnezeu. Naşterea din nou începe cu „zămislirea", ca să ne exprimăm aşa, când Duhul lui Dumnezeu îl convinge pe om de păcat. Apoi, în baza pocăinţei omului, începe procesul de regenerare, de creare a unui om nou (comparabil cu „formarea intrauterină" a plodului). Punctul terminus al acestui proces de creare a omului nou, proces care poate fi mai scurt sau mai de durată, este cunoscut ca „naşterea din nou" sau „naşterea de sus" şi coincide, de regulă, cu botezul în apă. Chiar dacă lucrarea Duhului a început în viaţa omului mai înainte, prin acea „zămislire" şi „formare", Duhul îl „naşte din nou" pe credincios numai în momentul în care acesta îşi exprimă credinţa în Dumnezeu şi în Isus Hristos ca Mântuitor, în apa botezului. Numai atunci devine omul membru al Trupului lui Hristos - Biserica.

O altă precizare foarte importantă este că Duhul nu produce naşterea din nou datorită ritualului pe care-l înfăptuieşte credinciosul; aceasta are loc datorită credinţei pe care credinciosul o mărturiseşte în apa botezului. Cu toate acestea, botezul este însă foarte important atât pentru simbolistica lui bogată cât şi pentru faptul că este cadrul stabilit de Dumnezeu în care cel convertit îşi mărturiseşte credinţa. De aceea, botezul în apă este o condiţie a mântuirii (Marcu 16:16; Fapte 2:38).

Naşterea din nou în epistolele apostolului Pavel. Unul dintre pasajele controversate din scrierile pauline cu privire la activitatea Duhului în procesul convertirii este referirea la aşa-zisul „botez al Duhului Sfânt" din 1 Corinteni 12:13: ,Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup ... şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh ". Acesta este singurul loc din scrierile pauline unde apostolul foloseşte sintagma „botezat în Duhul". La prima vedere, cuvintele apostolului Pavel par să facă referire la botezul cu Duhul Sfânt. Textul menţionează însă un botez efectuat „de către Duhul" sau „în Duhul" (ambele traduceri sunt posibile) prin care credinciosul este încorporat în Trupul lui Hristos. Adevărul foarte important pe care îl subliniază aici Pavel este faptul că fiecare credincios este primit în Trupul lui Hristos nu printr-un ritual, ci printr-o experienţă spirituală, indiferent dacă aceasta este efectuată de către Duhul sau este rezultatul faptului că credinciosul a fost „scufundat" în Duhul.

Indiferent de traducerea adoptată, este evident că Pavel se referă în acest pasaj la naşterea din nou. Nu trebuie să ne surprindă faptul că Pavel se simte liber să folosească sintagma „botezat în Duhul" cu un alt sens decât cel pe care îl găsim în scrierile lui Luca. Contactul limitat al apostolului Pavel cu tradiţia palestiniană a creştinismului, formarea lui deosebită ca fariseu, cât şi libertatea cu care foloseşte alţi „termeni tehnici" într-un mod unic (e.g. apostol, Gal. 1:19) pot explica modul distinct în care el utilizează expresia aici.

Spre deosebire de prima propoziţie a versetului unde se subliniază rolul Duhului în convertire, cea de-a doua propoziţie pare să ne poarte într-o direcţie diferită. Pe lângă faptul că creştinii din Corint au fost „botezaţi în Duhul", ei au mai fost şi „adăpaţi" cu acelaşi Duh. Există indicii că metafora adăpării din acest verset se referă la o împuternicire de tip harismatic: Utilizarea verbului „am fost adăpaţi", introduce ideea de umplere. Este greu de crezut că Pavel nu a făcut aluzie la daruri spirituale când a scris despre „saturarea cu Duhul". Posedarea harismelor este un sinonim pentru umplerea cu Duhul. Printre altele, apa a fost înţeleasă ca un simbol al Duhului harismatic, în special în pasajele unde sunt descrise imagini care zugrăvesc ideea de revărsare şi saturare (cf. Ioan 4:10, 14; 7:37-39). Tocmai aceasta este conotaţia pe care o are verbul a adăpa şi cuvintele care provin din aceeaşi rădăcină (cf. Mat. 7:25 şi par.; Ioan 7:38; Apoc. 12:15; torent, revărsare). în plus, o interpretare harismatică a ultimei propoziţii din acest verset se încadrează foarte bine în contextul imediat care tratează despre darurile spirituale pe care le dă Duhul.

În concluzie, intenţia lui Pavel în 1 Corinteni 12:13 a fost aceea de a sublinia faptul că unitatea bisericii din Corint s-a bazat atât pe sursa comună a mântuirii lor („botezaţi de un singur Duh") cât şi pe sursa comună a manifestărilor lor harismatice („adăpaţi dintr-un singur Duh"). De fapt, sursa a fost aceeaşi, întrucât Cel care a lucrat la mântuirea lor şi care le-a împărţit darurile spirituale a fost acelaşi Duh. Aşadar, în 1 Corinteni 12:13, găsim atât lucrarea lăuntrică a Duhului în convertire prin care el îi integrează pe noii convertiţi în Trupul lui Hristos, dar şi experienţa ulterioară a umplerii cu Duhul Sfânt, prin care noilor membri ai Bisericii li se dă Duhul ca un dar suplimentar. Celălalt text major din epistolele apostolului Pavel care tratează despre rolul Duhului Sfânt în naşterea din nou este Tit 3:5-6: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire ci, datorită îndurării Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt pe care I-a vărsat din belşug peste noi". Dacă unii teologi interpretează acest pasaj ca o referire atât la naşterea din nou cât şi la botezul cu Duhul Sfânt, acesta din urmă fiind definit de sintagma „înnoirea făcută de Duhul Sfânt", noi susţinem că textul nu se referă decât la naşterea din nou. Traducerea corectă a textului grecesc este: „El ne-a mântuit... prin spălarea naşterii din nou şi a înnoirii, [spălare] înfăptuită de Duhul Sfânt". Conform acestei traduceri, „naşterea din nou" şi „înnoirea" depind în egală măsură de substantivul „spălare", iar „spălarea" este înfăptuită de Duhul Sfânt. Interpretarea face trimitere la o curăţire care este completamente spirituală (cf. 1 Cor. 6:11). 

Având în vedere faptul că „naşterea din nou" şi „înnoirea" exprimă idei similare, înţelegem aceşti doi termeni ca referindu-se la două aspecte complementare ale activităţii mântuitoare a Duhului. Astfel, primul termen se referă la activitatea Duhului de regenerare (vezi „făptura cea nouă" din 2 Cor. 5:7), pe când cel de-al doilea termen se referă la reînnoirea permanentă a vieţii prin Duhul (cf. 2 Cor. 4:6; Rom. 6:4; 12:2; 8:1-17) şi poate chiar la o împărţire constantă a Duhului (cf. 1 Tes. 4:8). în dogmatică, cei doi termeni corespund regenerării şi sfinţirii (cf. 1 Cor. 6:11).

În concluzie, rolul Duhului Sfânt în naşterea din nou este subliniat cu precădere în scrierile apostolilor Ioan şi Pavel. Pneumatologia lui Luca prezintă o singură faţetă a lucrării Duhului Sfânt, şi anume, rolul Duhului de a împuternicii pe credincios pentru a-şi duce la îndeplinire mandatul de martor al Evangheliei; aspectul soteriologic al lucrării Duhului nu este deloc subliniat de acest evanghelist. Atât apostolul Pavel cât şi apostolul Ioan îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agentul divin care, în baza lucrării mântuitoare a lui Hristos, crează „făpturi noi", reînnoieşte şi întreţine viaţa spirituală a credincioşilor.

 

Promisiunea cu privire la Duhul Sfânt

 

         Duhul în proorocia lui Ioel. Central cărţii lui Ioel este mesajul profetic cu privire la activitatea eshatologică a lui Dumnezeu în zilele din urmă (Ioel 2:28-32). Versetele 28 şi 29 se referă strict la activitatea Duhului: ,,După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea."

Ioel nu introduce o promisiune nouă, ci continuă promisiunea făcută prin proorocul Isaia: ,Până când se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pământ, şi pământul va fi privit ca o pădure" (Isa. 32:15). „Căci voi turna apă peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale" (Isa. 44:3). Aceeaşi promisiune este făcută de Dumnezeu şi prin Ezechiel: „Şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu" (39:29).

Dacă în profeţiile lui Isaia şi Ezechiel Duhul este promis în termeni mai generali ca o binecuvântare pentru popor, în Ioel promisiunea este că Duhul va fi turnat peste „orice făptură" (2:28), adică peste „toată carnea" (kol basar). Termenul basar se referă în Biblia ebraică la „cei care primesc viaţă nouă", „cei care sunt slabi", „cei lipsiţi de putere" şi „lipsiţi de speranţă", întrucât basar îl zugrăveşte pe om în slăbiciunea lui. Astfel, este trasat un contrast între statutul privilegiat al unor persoane care primiseră Duhul în trecut, anume conducătorii lui Israel, şi caracterul universal al coborârii Duhului peste fiecare credincios. Prin această „democratizare" a Duhului, vor beneficia de prezenţa Duhului nu doar "orice" făptură din comunitatea viitoare a lui Iuda. în Ioel 2:29 este sugerată chiar şi includerea străinilor, prin „robi şi roabe". Totuşi, Neamurile nu sunt incluse în această făgăduinţă decât în vremea Bisericii Primare (Fapte 10:44-47).

Duhul Sfânt promis de Ioan Botezătorul. Propovăduind despre apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul s-a referit la Mesia prin următoarele cuvinte: „...eu vă botez cu apă, dar... El vă va boteza cu Duhul Sfânt (şi cu foc) " (Mat. 3:11; Marcu 1:8 omite „cu foc"; Luca 3:16; cf. Ioan 1:33). Unii cercetători iau împreună ambii termeni -„Duhul Sfânt" şi „foc" - ca referindu-se la acelaşi aspect, anume la „focul Duhului Sfânt". Alţii văd în această sintagmă o referire la un singur botez „cu Duhul şi cu foc", care în viziunea lui Ioan era botezul lui Mesia pentru întreg norodul şi care va fi „purificator pentru cei care s-au pocăit şi distructiv pentru cei care au rămas nepocăiţi". Purificarea făcută de Duhul Sfânt va avea ca rezultat mântuirea celor care se pocăiesc. Cei care nu se pocăiesc vor fi nimiciţi de focul judecăţii. Totuşi, este dificil să ne imaginăm cum două categorii de oameni, cei ce se pocăiesc şi cei care nu se pocăiesc, pot fi botezaţi cu acelaşi botez şi cum acest botez poate avea un efect dublu asupra lor.

În înţelegerea noastră, când Ioan promite norodului că Mesia îi va boteza „cu Duhul Sfânt şi cu foc", el se referă la două botezuri, separate cronologic şi aplicabile diferit la două categorii de oameni: „în Duhul Sfânt", pentru cei ce se pocăiesc, şi „cu foc", pentru cei ce nu se căiesc. Biserica Primară a înţeles promisiunea făcută prin Ioan cu privire la Duhul Sfânt ca o referire la Cincizecime.

Promisiunea făcută de Isus. Faptul că o discuţie dintre Isus şi ucenicii Săi pe tema rugăciunii se încheie cu asigurarea că Tatăl ceresc este gata să dea darul Duhului celor care i-L cer este semnificativ. Isus tocmai se rugase şi ucenicii, probabil, mişcaţi de puterea şi duhul rugăciunii lui Isus, I-au cerut să îi înveţe să se roage şi ei (Luca 11:1). Ca răspuns, Isus le oferă un model de rugăciune, cunoscută de creştinii de mai târziu ca rugăciunea „Tatăl nostru" (Luca 11:2-4), rugăciune care este rostită de atunci de creştini din toate confesiunile, atât în închinarea particulară cât şi în cea publică. Discuţia despre rugăciune continuă cu situaţia ipotetică a unui prieten în nevoie, situaţie care ilustrează faptul că rugăciunea trebuie să izvorască dintr-o necesitate; la rândul ei, această necesitate este reliefată prin perseverenţa cu care rugăciunea este rostită (Luca 11:5-9). Isus insistă asupra perseverenţei în rugăciune (11:10) şi asupra disponibilităţii unui tată oarecare de a răspunde cererilor copiilor săi (11:11 -12). Punctul culminant al discuţiei îl constituie v. 13, în care, concluzionând întreaga lecţie despre rugăciune, Isus face referire la Tatăl şi la Duhul Sfânt: ,,Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!"

În acest text, Luca pune un accent pe faptul că Duhul este dat ca răspuns la rugăciune (Luca 11:13; cf. 3:21). Cu toate că referinţa pare să facă aluzie în primul rând la Cincizecime şi la împlinirea „făgăduinţei" în cartea Faptele Apostolilor - ocazii când Duhul vine ca răspuns la rugăciune - (1:14; 4:23-31; 8:14-17; 9:11, 17) cu siguranţă, Luca scrie pe baza experienţei comunităţii sale creştine din perioada de după Cincizecime. Textul din Luca 11:13 poate sluji ca un argument suplimentar în sprijinul ideii că Duhul se dă celor care sunt deja convertiţi, şi nu pentru a deveni creştini. Duhul se dă ca o împuternicire pentru misiune. Având, însă, în vedere faptul că Luca 11:13 se referă la o acţiune repetabilă, este rezonabil să afirmăm că Luca nu se gândeşte strict la primirea iniţială a Duhului, ci la viaţa de credinţă, în general.

În Ioan 7:37-39, Isus face una din cele mai dramatice afirmaţii cu privire la Duhul Sfânt din întreg Noul Testament. Ioan relatează: „în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura» " (v. 37-38). Dramatismul situaţiei ţine atât de oferta extraordinară făcută de Isus, dar şi de alegerea contextului în care el face strigarea. Era Sărbătoarea Corturilor când iudeii din toată lumea se adunau la Ierusalim atât ca să sărbătorească festivalul secerişului cât şi să comemoreze călătoria Israelului prin pustiu spre Canaan. Ultima şi cea mai importantă zi a praznicului, când mari mulţimi de închinători şi observatori erau adunaţi în Ierusalim, era ocazia cea mai potrivită ca Isus să-Şi facă de cunoscut oferta.

Apostolul Ioan interpretează cuvintele lui Isus în lumina celor întâmplate în Ziua Cincizecimii şi a experienţei Bisericii primului secol creştin. El arată că „apa" pe care a oferit-o Isus era, de fapt, Duhul Sfânt: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit" (Ioan 7:39).

Din scurta relatare a cuvântării lui Isus, reiese că pentru primirea Duhului sunt necesare trei condiţii: a) este necesar ca omul să simtă „setea", nevoia după Dumnezeu; 2) el trebuie să aibă voinţă şi să vină (cf. Mat. 11:28; Apoc. 3:20; 22:17) sau să ceară (Lc. 11:13); 3) el trebui .să creadă, o condiţie esenţială pentru primirea Duhului Sfânt (cf. Evr. 11:6).

Dacă în vechime Duhul „venea" peste anumiţi conducători ai poporului, în general pentru o scurtă perioadă de timp, aici El este primit în profunzimea fiinţei umane, unde urmează să locuiască şi să creeze un izvor nesecat care va curge ca „râuri de apă vie" şi va fi o binecuvântare şi pentru alţii. Mai mult, de data aceasta Duhul nu va fi selectiv, ci va fi pentru toţi cei care simt nevoia de Dumnezeu, se apropie de El şi cred în Fiul lui Dumnezeu. Dacă la toate cele spuse mai sus adăugăm şi comentariul lui Ioan din versetul 39 cu privire la o dată în viitor când Duhul va fi disponibil, şi anume, după proslăvirea lui Isus, referirea la Ziua Cincizecimii este cât se poate de clară. Când Duhul Sfânt Se va coborît nu numai peste ei, ci şi în ei, el Se va revărsa în exterior, prin darurile Lui, aşa încât prezenţa Lui va fi vizibilă.

Cea mai semnificativă învăţătură cu privire la Duhul Sfânt din Noul Testament se găseşte în capitolele 14-16 din Evanghelia după Ioan. Aici Duhul este prezentat ca înlocuitor al lui Isus pe pământ, cu menirea de a-i asista pe ucenici în misiunea lor: „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va trimite un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac " (Ioan 14:16).

Termenul grecesc Paracletos (în rom. Paraclet) pe care îl utilizează Ioan pentru Duhul Sfânt înseamnă „cel care este chemat alături" şi poate fi tradus prin mângâietor, avo­cat, sfetnic, patron, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajază în încercări.

Spre deosebire de Hristos care trebuia să plece la Tatăl, misiunea Lui pe Pământ fiind de scurtă durată, Paracletul va rămâne cu ucenicii „în veac". Promisiunea este făcută nu numai generaţiei de ucenici căreia i se adresa Isus, ci tuturor generaţiilor de credincioşi, pe întreaga durată a perioadei Bisericii dintre Cincizecime şi Parousia.

Un alt nume folosit de Isus pentru Duhul Sfânt este „Duhul adevărului" (Ioan 14:17; 15:26; 16:13), de fiecare dată utilizat în asociere cu prima denumire, Paracletul. Ca Duh al adevărului, Duhul Sfânt va învăţa pe ucenici toate lucrurile, le va aduce aminte de ceea ce le-a spus Isus (Ioan 14:26), îi va călăuzi în tot adevărul (16:13) şi le va descoperi lucrurile lui Hristos (16:15). Dacă misiunea lui Isus a fost aceea de a descoperi adevărurile lui Dumnezeu şi de a-L glorifica pe Dumnezeu Tatăl, misiunea Duhului este aceea de a-L glorifica pe Isus şi a descoperi lucrurile Sale Bisericii. Nu este de mirare cum primii ucenici, ca oameni simpli, au putut propovădui Evanghelia cu atâta claritate şi deseori făcând referire la spusele Mântuitorului. Reuşita activităţii lor kerigmatice se datorează Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, care i-a însoţit pe apostoli în predicare nu numai în sensul harismei, a ungerii, ci şi inspirându-i şi descoperindu-le tainele dumnezeieşti. în acelaşi fel se explică şi ortodoxia învăţăturilor apostolilor şi caracterul infailibil al Noului Testament.

Duhul promis la înălţarea lui Hristos. îndrăzneala şi înţelepciunea de care vor avea nevoie aceşti cei dintâi propovăduitori ai Evangheliei atunci când li se va cere socoteală de credinţa lor le vor fi asigurate numai de către Duhul Sfânt care este sursa de putere şi de înţelepciune. Aceasta este explicaţia pentru care Isus nu le dă voie ucenicilor să-şi înceapă misiunea înainte de a fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24:49). în acest context misionar, Isus le promite ucenicilor că nu peste mult timp le va trimite „făgăduinţa Tatălui", un sinonim pentru Duhul Sfânt, şi că primindu-L, vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus" (v. 49).

Dacă prima sintagmă „făgăduinţa Tatălui" se referă clar la Duhul Sfânt Cel promis de către Dumnezeu Tatăl prin profeţii din vechime (Isa. 44:3; Ioel 2:28-29), cea de-a doua -„putere de sus" - face referire la unul din efectele primirii Duhului de către ucenici. în mod similar, când, în a doua sa carte, Luca repetă promisiunea făcută de Isus, el foloseşte termenul „putere" nu pentru Duhul Sfânt, ci doar pentru efectele Lui: „Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi ... " (Fapte 1:8). De altfel, Luca nici nu confundă niciodată pneuma cu dunamis, dar nici nu le disociază în aşa fel încât dunamis (puterea) să devină o entitate impersonală, ruptă de Persoana Duhului sau de Persoana Fiului. Şi acolo unde cei doi termeni sunt gramatical separaţi printr-o conjuncţie copulativă - „Duhul Sfânt şi putere" (Fapte 10:38) - ei trebuie luaţi împreună ca o referire la „puterea Duhului Sfânt".

Întrucât promisiunea Duhului apare aici într-un context misionar, ca de altfel şi în Fapte 1:8, începe să se contureze perspectiva lui Luca asupra rolului Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor. Pentru Luca, Duhul Sfânt este, prin efectele Lui, puterea de misiune a apostolilor şi a întregii Biserici. Marea însărcinare pe care a dat-o Domnul apostolilor înseamnă mai mult decât a credita pe cineva cu o misiune; înseamnă a trimite şi a împuternici, împreună. Normal este ca atât trimiterea cât şi împuternicirea să aibă loc simultan, ca în cazul apostolului Pavel: el îşi primeşte însărcinarea de la Domnul (Fapte 9:15; 22:15; 26:17,18) şi este împuternicit imediat cu Duhul Sfânt (9:17). în cazul celor doisprezece apostoli, cele două elemente ale însărcinării, trimiterea şi împuternicirea, sunt menţionate împreună (trimiterea: 24:47,48,50; împuternicirea: 24:49), dar sunt separate în timp. Actul ridicării mâinilor peste ucenici şi rostirea binecuvântării în acest context misionar sugerează că ceea ce Luca numeşte „binecuvântare" a fost, de fapt, ceremonia de trimitere a primilor misionari. Cu toate că ucenicii sunt trimişi deja, ei trebuie să aştepte în Ierusalim până la Cincizecime, când, prin împuternicirea pe care aveau să o primească. însărcinarea lor avea să se întregească.

 

Botezul cu Duhul Sfânt

 

         Dorinţa lui Moise ca Dumnezeu să-şi pună Duhul Său peste tot poporul şi profeţia lui Ioel cu privire la o vreme când Domnul îşi va turna Duhul peste orice făptură s-au împlinit în Ziua Cincizecimii când Duhul Sfânt S-a coborât peste primul grup de creştini.

Terminologia pentru botezul cu Duhul Sfânt. Terminologia folosită în Noul Testament pentru a descrie botezul cu Duhul Sfânt este foarte variată. Sunt folosite opt verbe, după cum urmează: a) „a boteza cu Duhul Sfânt" (Luca 3:16; Fapte 1:5; 11:16); b) „a umple cu Duhul Sfânt" sau „plin de Duhul Sfânt" (Fapte 2:4; 4:8, 31; 6:3, 5; 7:55; 9:17; 11:24; 13:9, 52; Efes. 5:18); ; c) „a fi îmbrăcat cu putere de sus" (Luca 24:49); d) „a cădea peste" (Fapte 10:44; 11:15); e) „a se vărsa/turna peste" (Fapte 2:17,18, 33; 10:45); f) „a veni peste" (Fapte 1:8; 19:6); g) „a primi" (Fapte 2:38- 8:15, 17; 10:47; 19:2); h) „a da" (Luca 11:13). Primii trei termeni sunt folosiţi metaforic (a,b,c), următorii trei descriu modul în care Duhul îşi face prezenţa şi efectele Duhului asupra celor care îl primesc (d,e,f), iar ultimii doi descriu acţiunea omului (g) şi acţiunea lui Dumnezeu (h) în transmiterea Duhului.

Statutul spiritual al ucenicilor înainte de Cincizecime. Pentru a formula o doctrină corectă cu privire la botezul cu Duhul Sfânt, este esenţial să cunoaştem, printre altele, care a fost statutul spiritual al ucenicilor Domnului înainte de Ziua Cincizecimii. Teologii care consideră că ucenicii nu au fost născuţi din nou decât în Ziua Cincizecimii, atribuie evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste ei conotaţii soteriologice. Cei care consideră că ucenicii au fost regeneraţi înainte de Cincizecime, interpretează botezul cu Duhul Sfânt ca fiind o experienţă suplimentară convertirii şi ulterioară acesteia. Aşadar, au fost ucenicii născuţi din nou înainte de Cincizecime?

În ziua învierii Sale, Isus suflă peste ucenici spunându-le: „Luaţi Duh Sfânt" (Ioan 20:22). Versetul acesta a făcut atâta vâlvă printre teologi încât pe el s-au clădit teorii întregi cu privire la convertire. Unii teologi liberali numesc evenimentul „Cincizecimea ioanină", văzând în el o împlinire a promisiunii lui Ioan Botezătorul şi a multiplelor promisiuni ale lui Isus cu privire la trimiterea Duhului Sfânt (Ioan 1:33; 7:37-39; cap. 14-16). Alţii consideră că gestul lui Isus de a sufla peste ucenici, inclusiv cuvintele Lui „Luaţi Duh Sfânt", nu a fost decât un gest simbolic care anunţa doar Cincizecimea. Dar cuvântul tradus prin Luaţi! „nu poate fi înţeles doar ca o promisiune a unei primiri în viitor, ci exprimă o primire în prezent", având forţa lui „primeşte aici şi acum".

Pentru teologii penticostali, în general, dar nu numai pentru ei, acordarea Duhului în Ioan 20:22 coincide cu experienţa regenerării ucenicilor. Cu toate că au umblat împreună cu învăţătorul lor timp de trei ani şi jumătate, ucenicii nu puteau fi regeneraţi în această perioadă, aceasta aparţinând încă dispensaţiei Vechiului Legământ. Regenerarea nu se putea face decât în baza jertfei ispăşitoare, săvârşită de Isus Hristos. Chiar dacă Isus a afirmat că ucenicii erau curaţi înainte de moartea şi învierea Sa (13:10), cu siguranţă nu erau curaţi în sensul de „regeneraţi", „născuţi din nou". A fi regenerat înseamnă a fi o nouă creaţie, o făptură nouă. La momentul descris în Ioan 20:22, ispăşirea păcatelor prin jertfa lui Hristos era săvârşită, dar Duhul nu venise încă, pentru că Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7:39), adică înviat şi înălţat (Ioan 17:5). Chiar şi în aceste condiţii, Isus trebuia să lase pe Pământ un grup de ucenici născuţi din nou; era o condiţie necesară şi esenţială pentru continuarea lucrării începută de Isus. Aşadar, fiindcă Duhul nu era încă dat Bisericii, Isus cel înviat, Purtătorul Duhului, a suflat Duh Sfânt peste ucenici, act prin care au fost născuţi din nou, regeneraţi. Duhul nu a venit „de sus" în acest caz, ci de la Isus cel înviat, ca Purtător al Duhului. Aşadar, cazul ucenicilor a fost un caz unic în sensul că, în afara acestui grup, nici un alt creştin, indiferent de epoca în care a trăit, nu a mai beneficiat de două primiri ale Duhului. Aceasta a fost o consecinţă a poziţiei lor unice în istoria mântuirii. Ei trăiau în perioada de tranziţie dintre Vechiul Legământ şi Noul Legământ. După cum Dumnezeu a suflat din suflarea Lui peste Adam în ziua primei creaţii, tot aşa Dumnezeu-Fiul a împărţit ucenicilor Lui o nouă viaţă, una spirituală, suflând peste ei Duh Sfânt în ziua învierii, ziua Noii creaţii. Aşadar, ucenicii lui Isus au intrat în noua creaţie printr-o naştere din nou.

Coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii. Evenimentul coborârii Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii este descris de evanghelistul Luca în felul următor: „în Ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească " (Fapte 2:1-4).

Luca descrie manifestările exterioare care au însoţit coborârea Duhului Sfânt -sunetul şi limbile ca de foc - şi efectele coborârii Duhului - umplerea cu Duhul a ucenicilor, pusă în evidenţă prin vorbirea în alte limbi (2:4). Dramatismul situaţiei este redat de manifestările exterioare care însoţesc Duhul şi prin folosirea verbului „a turna", cu referire la Duhul, în expunerea predicii lui Petru (2:17, 33).

Rezultatele venirii Duhului sunt de natură harismatică: ucenicii vorbesc în alte limbi, iar Petru ţine prima lui predică misionară. Ziua Cincizecimii este ziua împuternicirii Bisericii pentru activitatea misionară. Ziua aceasta marchează inaugurarea misiunii Bisericii. Având în vedere rezultatele extraordinare pe care le are predica ţinută de Petru prin Duhul care tocmai „îl umpluse" (2.4), cititorul înţelege mai bine porunca dată de Isus ucenicilor să nu părăsească Ierusalimul până când nu vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24:49).

Coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime a fost însoţită de trei manifestări supranaturale. Acestea pot fi împărţite în două categorii: a) semnele exterioare (numite aşa fiindcă nu au avut nici o legătură cu ucenicii) care preced revărsarea Duhului - „sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic" şi „limbile ca de foc"; şi 2) semnul primirii Duhului de către ucenici şi în acelaşi timp consecinţa primirii Duhului — „vorbirea în limbi". Prezenţa sunetului puternic a avut un rol de mediatizare a evenimentului, având în vedere numărul mare de închinători care se aflau atunci în Ierusalim. Limbile ca de foc au avut scopul de a-i identifica pe beneficiarii miracolului de la Cincizecime. Semnele exterioare care au însoţit venirea Duhului, sunetul şi limbile ca de foc, nu s-au mai repetat cu ocazia celorlalte revărsări ale Duhului relatate de Luca.

Spre deosebire de cele două semne exterioare discutate mai sus, vorbirea în limbi este un fenomen manifestat prin cei asupra cărora S-a coborât Duhul Sfânt. în Vechiul Testament, manifestările supranaturale făceau parte, de regulă, din cadrul descinderii Duhului profetic asupra anumitor conducători ai lui Israel. Manifestarea în aceste situaţii a fost însă proorocia, nu vorbirea în limbi. Aceste manifestări supranaturale pun în evidenţă prezenţa Duhului, având, aşadar, un rol de confirmare. în cartea Faptele Apostolilor, aşa cum vom arăta mai jos, vorbirea în limbi este semnul distinctiv al coborârii Duhului Sfânt.

Luca precizează că vorbirea în limbi a celor care au fost umpluţi de Duhul în Ziua Cincizecimii a fost înţeleasă de participanţii la festivalul religios din Ierusalim. Datorită acestui fapt, fenomenul glossolalic care a pus în evidenţă pogorârea Duhului peste primii ucenici este cunoscut de teologi ca xenolalia (vorbire în limbi străine cunoscute de ascultători). Termenul glossolalia (vorbire în limbi necunoscute) este rezervat celorlalte cazuri de vorbire în limbi din Faptele Apostolilor şi, mai cu seamă, fenomenului corintian. Contrar opiniei unor teologi evanghelici care afirmă că fenomenul vorbirii în limbi din Ziua Cincizecimii a avut un scop de propovăduire a Evangheliei, evanghelistul Luca precizează că ucenicii doar rosteau „lucrările minunate ale lui Dumnezeu" (2:11). Conţinutul vorbirii în limbi trebuie înţeles mai degrabă ca o rostire profetică, ca o exclamaţie de laudă la adresa lui Dumnezeu, fără a avea un scop de predicare şi fără menirea de a stârni credinţă în cei care asistau la acest fenomen. Aceştia se vor converti numai în urma propovăduiţii lui Petru (v. 37-41). Aşadar, vorbirea în limbi nu a fost decât o manifestare a prezenţei Duhului profetic. Semnificaţia coborârii Duhului la Cincizecime. Am afirmat mai sus că, în conformitate cu relatarea lui Ioan, ucenici au avut prima lor experienţă cu Duhul în seara zilei învierii, când Isus a suflat peste ei Duh Sfânt (Ioan 20:22). Cu acea ocazie, ucenicii au fost născuţi din nou, agentul regenerării fiind Duhul Sfânt. în cadrul celei de-a doua experienţe pneumatice a ucenicilor, experienţă avută în Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a îndeplinit o funcţiune harismatică prin care a împuternicit ceea ce crease cu ocazia primei experienţe. Cu alte cuvinte, ucenicii care erau acum născuţi din nou, o nouă făptură, au fost abilitaţi de către Duhul Sfânt pentru a-şi duce la îndeplinire mandatul pe care îl aveau de a propovădui Evanghelia.

Mulţi cercetători au încercat să facă o legătură teologică între sărbătoarea evreiască a Cincizecimii şi evenimentul coborârii Duhului, peste timp, la Ierusalim. în Vechiul Testament, Cincizecimea mai era cunoscută ca Sărbătoarea Secerişului, sau Sărbătoarea celor dintâi roade. Alţi autori leagă Cincizecimea de sărbătoarea dării legământului la Sinai. Dacă în timpul lui Hristos esenţa sărbătorii a fost legată de aducerea celor dintâi roade ale secerişului, atunci coborârea Duhului la Cincizecime este semnificativă în sensul că cei o sută douăzeci de ucenici sunt primii care beneficiază de această revărsare generală a Duhului. Dacă sărbătoarea Cincizecimii era centrată pe aniversarea legământului de la Sinai, semnificaţia constă în faptul că ucenicii, sâmburele noii Biserici, formează Noul Popor al lui Dumnezeu, peste care El îşi revarsă Duhul Său harismatic.

Evenimentul Cincizecimii, o experienţă personală profundă a primilor ucenici, a constituit actul divin prin care aceştia au fost umpluţi de Duhul Sfânt. Dar starea de plinătate a Duhului nu este rezultatul unui act singular de umplere, mai precis a botezului cu Duhul Sfânt. Din naraţiunile cărţii Faptele Apostolilor deducem că umplerea cu Duhul este o experienţă repetabilă care garantează păstrarea unei stări permanente de umplere.

În Fapte 4:31, expresia „s-au umplut de Duhul Sfânt" utilizată de Luca pentru a descrie experienţa împuternicirii ucenicilor în Ziua Cincizecimii apare din nou: „ După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală ". Relatarea acestui eveniment se aseamănă cu cea a coborârii Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii în cel puţin două aspecte: în ambele cazuri, umplerea cu Duhul a fost însoţită de manifestări supranaturale exterioare şi a avut loc pe fondul unei stări de rugăciune. Efectul umplerii este, de asemenea, acelaşi în ambele cazuri: propovăduirea cu îndrăzneală a Cuvântului.

În concluzie, umplerea repetată a apostolilor cu Duhul Sfânt nu impietează cu nimic asupra interpretării umplerii cu Duhul din Ziua Cincizecimii ca începutul unei stări de plinătate a Duhului. Când vorbim despre aceste umpleri repetate, nu înseamnă neapărat că presupunem existenţa unor „scurgeri de Duh" sau goliri repetate de Duh care cer reumpleri. Domnul Isus S-a rugat deseori Tatălui Ceresc (Mat. 14:23; Marcu 6:46; Luca 5:16; Ioan 6:15) nu pentru a Se umple de putere, ci din nevoia de comuniune cu Tatăl. în ce-i priveşte pe ucenicii care se roagă pentru puterea de a propovădui Evanghelia şi de a face tămăduiri, semne şi minuni (4:29-30), nu înseamnă că ei şi-au consumat puterea primită la Cincizecime şi trebuie acum reumpluţi de Duhul. (Re)umplerea lor trebuie privită ca un semn al prezenţei Duhului în mijlocul comunităţii care se roagă. Desigur, din versetul 31 reiese clar că umplerea cu Duh a fost răspunsul divin la rugăciunea grupului de ucenici. Repetăm, umplerea nu trebuie înţeleasă ca o necesitate în urma unei „goliri de Duh", ci mai degrabă ca o manifestare a prezenţei Duhului şi a bunăvoinţei Tatălui de a da „Duhul Sfânt celor ce I-L cer" (Luca 11:13), nu o singură dată, ci ori de câte ori este nevoie sau ori de câte ori alege El să-L dea.

În concluzie, în planul experienţei, ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii în Fapte 4:31 nu diferă cu nimic de ceea ce s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. Există însă o mare diferenţă între cele două evenimente în planul istoriei mântuirii. Ziua Cincizecimii marchează inaugurarea misiunii Bisericii, eveniment anticipat de Isus, prin promisiunile repetate făcute ucenicilor cu privire la trimiterea Duhului Sfânt. La nivel personal, Ziua Cincizecimii este semnificativă pentru fiecare ucenic împuternicit cu acea ocazie prin faptul că a fost prima lui împuternicire. A fost prima experienţă harismatică pe care au avut-o cu Duhul. Celălalt eveniment descris în 4:31 nu reprezintă decât un moment al misiunii Bisericii, iar la nivel personal, o nouă umplere cu Duhul Sfânt.

Relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt. citire chiar şi fugitivă a cărţii Faptele Apostolilor pune în evidenţă faptul că botezul cu Duhul Sfânt nu este dependent de vreo acţiune omenească, fie ea un ritual cum este botezul în apă sau un gest cum este punerea mâinilor. De asemenea, ordinea logică şi normală a etapelor din experienţa religioasă a unui creştin - convertire, botez în apă şi botez cu Duhul Sfânt -nu este întotdeauna respectată. Totuşi, atât în Faptele Apostolilor cât şi în restul Noului Testament găsim indicii care, în cele din urmă, ne conduc spre o teologie consecventă cu privire la relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi primirea Duhului Sfânt.

Din cuvintele apostolului Petru din Fapte 2:38, deducem că există două condiţii care trebuie îndeplinite pentru primirea Duhului Sfânt, şi anume, pocăinţa şi botezul în apă. O a treia condiţie, credinţa, apare implicit în cuvintele „în Numele Domnului Isus" care definesc botezul creştin. Credinţa şi pocăinţa sunt condiţii absolute pentru primirea Duhului, adevăr confirmat în toate cazurile relatate din Fapte. în ce priveşte botezul în apă, el lipseşte în două, posibil chiar trei din cele cinci cazuri de botez cu Duhul Sfânt relatate în Faptele Apostolilor. Apostolii au primit Duhul Sfânt fără să fie botezaţi în Numele Domnului Isus. La fel, Duhul Sfânt s-a coborât peste Corneliu şi peste cei din casa lui înainte ca aceştia să fi avut ocazia să fie botezaţi în apă. în acest caz, inversarea ordinii de desfăşurare a etapelor expuse în Fapte 2:38 este providenţială. Era necesar ca Dumnezeu să le dea Neamurilor Duhul Sfânt înainte de botezul în apă, altfel Petru nu i-ar fi botezat. Atunci când îşi justifică în faţa celorlalţi apostoli acţiunea de a-i fi botezat pe Corneliu şi pe cei din casa lui, apostolul Petru arată clar că ceea ce I-a determinat să-i boteze a fost tocmai iniţiativa lui Dumnezeu de a le fi dat şi acestora Duhul Sfânt (cf. Fapte 10:47; 11:15). în cazul în care concluzionăm că Duhul i-a fost dat lui Saul prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9:17), acesta este al treilea caz de primire a Duhului înainte de botez.

Aşadar, coborârea ocazională a Duhului înainte de botez şi posedarea Duhului de cei care nu au fost deloc botezaţi arată că ritualul nu este o condiţie absolută pentru primirea Duhului. „Norma" din Fapte 2:38, împreună cu excepţiile de la această regulă, ne fac să concludem că cea mai importantă condiţie este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat", mai precis, credinţa pe care botezul doar o simbolizează. Mai trebuie precizat şi faptul că, în acele cazuri unde intervalul de timp dintre botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt este foarte scurt, primirea Duhului nu este un rezultat automat al botezului în apă.

În două situaţii, primirea Duhului este atribuită punerii mâinilor (8:17; 19:6). Dacă sunt cercetători care susţin că punerea mâinilor trebuie văzută chiar şi acolo unde nu este menţionată explicit, o exegeză atentă a pasajelor relevante ne arată că nu există dovezi clare că, în biserica primară, punerea mâinilor pentru primirea Duhului ar fi fost o practică curentă asociată cu botezul sau separată de acesta. Dimpotrivă, gestul nu apare regulat ci este asociat cu două ocazii speciale - la Samaria şi în Efes. Este semnificativ faptul că acestea sunt singurele cazuri din Fapte când Duhul nu vine direct „de sus", imediat după convertire şi botez. Conform promisiunii din 2:38-39, situaţia samaritenilor şi a ucenicilor din Efes este neobişnuită, în sensul că ei nu au primit Duhul imediat după convertire, aşa cum era de aşteptat (8:15, 16; 19:2). Fiecare din aceste două situaţii neobişnuite este corectată prin punerea mâinilor de către cei doi apostoli implicaţi, Petru respectiv Pavel. Aşadar, punerea mâinilor se dovedeşte a fi un ajutor benefic, în special atunci când, din anumite motive, Duhul Sfânt nu a fost primit chiar dacă au fost îndeplinite condiţiile de bază stipulate în Fapte 2:38, şi anume, pocăinţa/credinţa şi botezul.

Pentru a conclude, referitor la secţiunea despre relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi primirea Duhului Sfânt, tot ceea ce putem spune este că singurul interes al lui Luca este să arate că venirea Duhului a fost o chestiune foarte importantă şi că se aştepta ca aceasta să aibă loc în primele stagii ale experienţei creştine a cuiva, de regulă după botez (cf. Fapte 2:38).

Cu toate că Luca nu manifestă un interes deosebit pentru o ordine precisă a acestor etape, totuşi se pare că i-a fost familiar un mod obişnuit în care cei din zilele lui primeau Duhul, şi anume, direct „de sus", fără intervenţia vreunui om, aşa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii şi în casa lui Corneliu. Trei dintre verbele folosite pentru coborârea Duhului, şi anume „a veni peste" (Fapte 1:8; 19:6), „a turna" (2:17, 18, 33; 10:45) şi „a cădea peste" (8:16), sugerează foarte expresiv o revărsare bruscă şi impresionantă a Duhului direct de sus, fără mijlocirea vreunui om. Imaginea este preluată din Vechiul Testament unde venirea Duhului este adeseori asemănată cu o ploaie roditoare (Ioel 3:1, 2; Ezec. 39:29; Zah. 12:10; cf. Isa. 32:15, 44:3 ş.u.; Ezec. 36:26 ş.u.; Ioel 2:23 ş.u.).

        

Vorbirea în limbi ca dovadă iniţială a botezului cu Duhul Sfânt

 

În conformitate cu mărturia Scripturii cu privire la Duhul Sfânt, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, înţelegem coborârea Duhului Sfânt ca împuternicire pentru misiune este însoţită întotdeauna de manifestări supranaturale. Dacă în Vechiul Testament fenomenul cel mai frecvent care punea în evidenţă coborârea Duhului era proorocia, în cartea Faptele Apostolilor găsim că acesta este vorbirea în limbi. Punctul acesta de vedere este, desigur, contestat de anumite biserici istorice şi, în general, de evanghelici. în ceea ce urmează, vom căuta să arătăm temeiul biblic al acestei învăţături caracteristică penticostalismului clasic.

Trebuie precizat de la bun început că doctrina penticostală a vorbirii în limbi ca dovadă iniţiala a botezului cu Duhul Sfânt se întemeiază pe cinci pasaje relevante din cartea Faptele Apostolilor, după cum urmează:

           1) în Ziua Cincizecimii, cei o sută douăzeci care erau adunaţi în acelaşi loc, „s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul Să vorbe-ască" (2:4).

         2) Pe când predica Petru în casa lui Corneliu, sutaşul roman, „S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul", iar ucenicii care-l însoţeau pe Petru „îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu" (10:44, 46).

         3) Când Pavel şi-a pus mâinile peste cei doisprezece ucenici din Efes, „Duhul Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau în alte limbi şi prooroceau" (19:6).

         4) Din relatarea lui Luca, reiese că şi în Samaria coborârea Duhului Sfânt a fost însoţită de o manifestare supranaturală, fiindcă Simon „a văzut" ceva dramatic întâmplându-se. Numai aşa se explică faptul că a fost deosebit de interesat să cumpere de la Petru puterea de a împărţi Duhul Sfânt prin punerea mâinilor (8:18, 19). După toate probabilităţile, aşa cum arată mulţi cercetători, această manifestare a fost vorbirea în limbi.

         5) Cu toate că primirea Duhului Sfânt de către Pavel nu este relatată de Luca, reiese din context că apostolul a primit darul Duhului cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o Anania în casa lui Iuda (9:17). Cu toate că din relatarea lui Luca nu putem dovedi că Pavel a vorbit în alte limbi atunci când „s-a umplut de Duhul Sfânt", cunoaştem din însăşi relatarea apostolului că el a practicat glossolalia. Scriind bisericii din Corint unde fenomenul glossolalic  se manifesta din plin,  apostolul face afirmaţia: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi" (Icor 14:18). Este logic să gândim că Pavel a cunoscut prima manifestare a vorbirii în limbi la botezul său cu Duhul Sfânt, în prezenţa lui Anania (9:17). 

Primele trei texte de mai sus prezintă clar vorbirea în limbi ca pe un fenomen care a însoţit coborârea Duhului Sfânt. Semnificaţia pe care o are vorbirea în limbi ca dovadă iniţială a botezului cu Duhul Sfânt este recunoscută de Luca atunci când relatează cazul lui Corneliu şi a celor din casa lui: „Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în alte limbi şi mărind pe Dumnezeu". Fără această dovadă, iudeii care veniseră cu Petru nu aveau de unde să ştie că Duhul Sfânt se coborâse peste Neamuri. Fenomenul vorbirii în limbi a fost pentru ei semnul că Neamurile au primit Duhul. Este firesc să ne întrebăm de unde au ştiut că acesta este semnul primirii Duhului? Este de remarcat faptul că, spre deosebire de Ziua Cincizecimii, când „mulţimea a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui", în casa lui Corneliu iudeii nu sunt uimiţi datorită fenomenului glossolalic, ci pentru că „darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri". Probabil că aceşti iudei au experimentat ei înşişi vorbirea în limbi în Ziua Cincizecimii. Dacă nu, fiindcă se învârteau în cercul apostolilor, cu siguranţă au auzit de la aceştia despre cele întâmplate în acea zi. Faptul că Luca prezintă trei cazuri clare ale fenomenului vorbirii în alte limbi, legat de coborârea Duhului Sfânt, ne face să credem că atunci când şi-a scris cartea, Luca a scris-o conştient că, în conformitate cu legea evreiască, susţinerea unei cauze cerea doi sau trei martori. Orice eveniment consemnat de trei ori, aşa cum este de exemplu convertirea apostolului Pavel, este foarte semnificativ nu numai pentru Luca, ci pentru orice scriitor din antichitate. Altfel, având în vedere costul ridicat al unei scrieri din perioada aceea, repetarea unor detalii sau evenimente ar fi nu numai redundantă, dar şi un lux inutil.

Nu trebuie să ne îndoim de faptul că Luca a cunoscut vorbirea în limbi ca un fenomen cu largă răspândire printre creştini. în înţelegerea noastră, Luca a cunoscut mai mult decât a relatat cu privire la manifestările supranaturale care au însoţit botezul cu Duhul Sfânt în Biserica Primară. Probabil că a cunoscut şi faptul că samaritenii şi Pavel au vorbit în limbi atunci când Duhul S-a coborât peste ei. Găsim indicii chiar în aceste două relatări că ele nu sunt complete. Aceste două pasaje ar constitui, într-adevăr, o problemă majoră pentru penticostali dacă ar exista indicii că sunt complete şi vorbirea în limbi nu ar fi menţionată. Considerăm, aşadar, că deşi autorul cărţii cunoştea mai multe despre vorbirea în limbi, el şi-a ales în mod strategic trei cazuri prin care să arate că, de regulă, botezul cu Duhul Sfânt este pus în evidenţă prin fenomenul glossolalic.

A scoate argumente din „tăcerea Bibliei" (din ceea ce nu spune Biblia) este o metodă hermeneutică cunoscută ca eisegeză, o metodă prin care se introduce înţeles în text, spre deosebire de exegeză, prin care înţelesul este scos din text. Aşadar, textele care descriu convertirea samaritenilor şi convertirea apostolului Pavel nu trebuie folosite în argumentaţie. Şi totuşi, oponenţii noştri ar trebui să recunoască faptul că există o diferenţă importantă între cele două poziţii teologice, care dă o notă de probabilitate tezei noastre. Adică, în lumina experienţei ucenicilor în Ziua Cincizecimii, în casa lui Corneliu şi în Efes, cazuri în care vorbirea în limbi apare clar ca semn de necontestat al botezului cu Duhul Sfânt, cazul samaritenilor şi cel al apostolului Pavel par să se încadreze într-un tipar pe care Luca îl intenţionează. Având în vedere probabilitatea ridicată ca şi în celelalte două cazuri fenomenul să fi fost identic (în special în cazul samaritenilor), putem afirma cu toată încrederea că, în teologia lui Luca, vorbirea în alte limbi capătă valoare de semn teofanic al coborârii Duhului Sfânt.

Aşa cum afirmă teologul Howard M. Ervin, „un botez cu Duhul Sfânt fără dovada unei manifestări harismatice nu este un datum biblic; este o găselniţă teologică, dictată de experienţa bisericii din perioada postapostolică ..." Cei care nu acceptă valabilitatea acestui articol de credinţă al doctrinei penticostale despre Duhul Sfânt au propus alte dovezi ale primirii Duhului. Poate cel mai des întâlnită este sugestia că virtutea dragostei este cea mai puternică dovadă că cineva a fost botezat cu Duhul Sfânt. Sugestia nu are însă temei biblic. Conform afirmaţiei făcute de apostolul Ioan, dragostea este o consecinţă, şi o dovadă în acelaşi timp, a naşterii din nou: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă fiindcă iubim pe fraţi" (1 Ioan 3:14).

În ultimii ani, sub influenţa noilor doctrine ale mişcării harismatice, se aud tot mai des voci care contestă „dreptul" vorbirii în limbi ca semn singular al botezului cu Duhul Sfânt. Auzim tot mai des întrebarea: „De ce numai vorbirea în limbi poate fi un semn al primirii Duhului Sfânt, nu şi alte daruri, având în vedere faptul că toate darurile sunt date de „unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte"? (1 Cor 12:11). „La urma urmei, nu avem două semne în casa lui Corneliu (vorbirea în limbi şi preamărirea lui Dumnezeu -Fapte 10:46) şi două la coborârea Duhului peste ucenicii efeseni (vorbirea în limbi şi proorocia - Fapte 19:6)?", întreabă ei. Un răspuns simplu decurge tocmai din versetul pe care aceşti contestatari îl folosesc ca argument. El este: „Pentru că aşa a ales Duhul Sfânt, fiindcă El este stăpân pe darurile Sale!" Fiindcă subiectul studiului nostru nu priveşte însă darurile spirituale, ci semnul palpabil al botezului cu Duhul Sfânt, este necesar să precizăm ca celelalte harisme propuse ca posibile dovezi ale primirii Duhului, şi anume darurile de vindecare, exorcizarea, profeţia, nu puteau sluji ca semne doveditoare ale botezului cu Duhul în această nouă epocă a Bisericii. Cu mult înainte de Ziua Cincizecimii, ucenicii au rostit cuvinte profetice (Mat. 16:16, 17), au vindecat bolnavi (Mat. 10:8) şi au scos demoni (Luca 10:17 etc), cu putere primită de la Isus. Mai mult, aceste abilităţi pot fi găsite chiar şi în Vechiul Testament. Aşadar, ele nu mai aveau puterea unui semn distinct prin care să fie pusă în evidenţă coborârea Duhului. Şi totuşi, penticostalii nu pot trece uşor peste faptul că în casa lui Corneliu cei care au primit Duhul vorbeau în alte limbi şi măreau pe Dumnezeu, iar în Fapte 19:6, ucenicii din Efes au vorbit în alte limbi şi au proorocit atunci când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Inevitabil, ajungem la întrebarea iniţială: Este vorbirea în limbi singurul semn care pune în evidenţă primirea Duhului? Este important să remarcăm faptul că, în fiecare din aceste două cazuri, vorbirea în limbi este prima manifestare menţionată, detaliu care nu este deloc nesemnificativ. Apoi, trebuie să reţinem faptul că în perioada Vechiului Testament venirea Duhului s-a manifestat cu precădere prin rostiri profetice, Profeţia lui Ioel cu privire la revărsarea Duhului Sfânt în zilele de pe urmă include profeţia ca unul dintre efectele venirii Duhului (Ioel 2:28; Fapte 2:17-18). Analizând textele relevante din Faptele Apostolilor, ajungem la concluzia că vorbirea în limbi din aceste texte se încadrează în categoria rostirilor profetice. în Ziua Cincizecimii, când ucenicii vorbeau în alte limbi, ei rosteau de fapt „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" (Fapte 2:11), cei din casa lui Corneliu „măreau pe Dumnezeu", iar ucenicii efeseni „prooroceau". Toate acestea sunt rostiri profetice în alte limbi. Aşadar, toate cele trei texte relatează despre un singur fenomen, glossolalia, prin care cei care au primit Duhul Sfânt „vorbeau lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" (2:11), „măreau pe Dumnezeu" (10:46), sau „prooroceau" (19:6). în concluzie, conform acestei interpretări, venirea Duhului în Ziua Cincizecimii a marcat începutul unei noi ere a Duhului Sfânt. Vorbirea în alte limbi a fost manifestarea profetică specifică noii ere a Duhului, conform profeţiei lui Ioel.

 

Roada  Duhului Sfânt: Rolul Duhului în sfinţirea credinciosului

 

         Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal 5:22,23).

Termenul grecesc pentru „roadă" (karpos) are înţelesurile: fruct, rezultat, câştig, rod, iar în sensul figurat, descendent sau lăstar. Aşa cum se observă din formularea apostolului Pavel, termenul „roadă Duhului" apare la singular. „Roada Duhului" este un termen biblic care însumează nouă atribute vizibile ale vieţii unui creştin. Cele nouă virtuţi nu sunt separabile ca şi când ar fi nouă roade separate. Fiecare virtute nu reprezintă decât o faţetă a portretului celui care umblă călăuzit de Duhul. Fiecare credincios care este altoit în Hristos trebuie să producă această roadă care să însumeze toate cele nouă virtuţi.

Există cel puţin două interpretări ale textului din Galateni 5:22-23. Unii scriitori creştini înţeleg că prima virtute, dragostea, cuprinde pe celelalte opt şi traduc versetele în felul următor: „Roada Duhului este dragostea care este pusă în evidenţă prin bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facerea de bine, credincioşie, blândeţe şi înfrânarea poftelor. " Astfel, spun ei, propoziţia „Roada Duhului este dragostea" cuprinde întregul caracter al unui creştin. Această interpretare este în deplin acord cu învăţătura integrală a Noului Testament. Porunca lui Isus: „Vă dau o poruncă nouă: «Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii» (Ioan 13:34) şi afirmaţia Domnului că în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se cuprinde toată „Legea şi proorocii" (Mat. 22:37-40) par să prezinte dragostea ca o însumare a tuturor celorlalte virtuţi.

Conform celei de-a doua interpretări, dragostea este una dintre cele nouă virtuţi. Mai mulţi autori clasifică cele nouă virtuţi în trei grupuri de câte trei fiecare, fiecare grup definind o relaţie de un anumit tip. Primul grup cuprinde trei virtuţi care descriu relaţia creştinului cu Dumnezeu  dragostea, bucuria şi pacea. Al doilea grup este constituit din trei virtuţi care ar trebui să definească relaţia creştinului cu alţi creştini - îndelunga răbdare, bunătatea şi facerea de bine. Virtuţile din ultimul grup îl definesc pe creştin în raport cu el însuşi -credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor. Totuşi, cu toate că există o oarecare simetrie şi logică în această împărţire a virtuţilor, interpretarea este arbitrară şi este greu de crezut că reflectă intenţia apostolului Pavel. De exemplu, credincioşia nu poate fi raportată doar la propria persoană, întrucât defineşte un aspect al relaţiei pe care credinciosul o are cu Dumnezeu cât şi al relaţiei cu ceilalţi oameni.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt fiecare aspect al roadei Duhului, insistând mai cu seamă asupra definirii fiecărei virtuţi.

Dragostea (agape). Ordinea în care aşează Pavel virtuţile roadei Duhului este logică. Dragostea este Dumnezeu şi, ca atare, prezenţa Duhului în fiecare credincios este manifestarea dragostei lui Dumnezeu în inima lui. Cuvântul grecesc folosit de apostolul Pavel pentru a se referi la această faţetă a roadei Duhului (agape) este cuvântul care apare în general în Noul Testament pentru a exprima dragostea divină ca un atribut distinct de dragostea omenească, sau de prietenie (în gr., filia). Dragostea agape exprimă esenţa importantei porunci dată de Domnul: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10:27). Aşa cum a afirmat însuşi Domnul Isus, posedarea şi manifestarea acestei virtuţi este o condiţie pentru moştenirea vieţii veşnice (Luca 10:28). Apostolul Pavel spune că în absenţa dragostei, orice altă virtute sau dar pe care îl are omul nu valorează absolut nimic (1 Cor. 13:1-3). Este virtutea care îi uneşte pe credincioşi, asigurând armonia necesară în Trupul lui Hristos (Col. 2:2; 3:14). Caracterul dragostei este definit de actul lui Dumnezeu prin care S-a dat pe Sine omenirii prin cel mai suprem dar posibil, Fiul Său. Voia lui Dumnezeu este ca această virtute să-i definească pe fiecare credincios şi acest lucru este posibil datorită Duhului Sfânt care ne ajută să cultivăm această virtute.

Bucuria (chara). Virtutea bucuriei apare constant în Scripturi ca un sentiment rezultant al relaţiei pe care o are credinciosul cu Dumnezeu. De asemenea, este produsul relaţiei de părtăşie care există între copiii lui Dumnezeu. Se spune că „bucuria aparţine dragostei aşa după cum un fruct aparţine plantei care I-a produs". Această virtute nu se manifestă numai în condiţii favorabile. Apostolul Pavel scrie tesalonicenilor că ei au „primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt" (1 Tes. 1:6). Când lui Pavel şi lui Sila li s-a aplicat unul dintre cele mai aspre tratamente în închisoarea din Filipi, ei „se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu' (Fapte 16:25). Nu trebuie să ne mire atunci faptul că Pavel, din închisoarea din Roma, a putut scrie mai târziu bisericii din Filipi: „Şi chiar dacă ar trebui să fiu turnat ca o jertfii de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi. Tot aşa şi voi bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine" (Filip. 2:17, 18). în aceeaşi epistolă, cu toate că trăia în perspectiva martirajului, exuberanţa lui Pavel nu cunoaşte limite: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!" (4:4).

Pacea (eirene). înainte de a pleca din mijlocul lor, Isus i-a asigurat pe ucenicii Săi: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea" (Ioan 14:27). Ca Domn al Păcii, Hristos a avut autoritatea să transmită această virtute discipolilor Săi. Duhul este cel care îl ajută pe credincios să cultive această virtute a păcii. Ca şi virtutea bucuriei, pacea nu poate fi influenţată de circumstanţele în mijlocul cărora ne desfăşurăm activitatea sau de perspectiva sumbră a cursului evenimentelor, fiindcă este pacea lui Dumnezeu dăruită prin Duhul Sfânt. Prezenţa Duhului în credincios asigură prezenţa acestei virtuţi. Absenţa Duhului îl privează automat de pace pe cel ce se consideră credincios, întrucât sursa ei nu mai este o realitate în viaţa acelui om. De aceea s-a rugat psalmistul: „Nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt" (Ps. 51:11). Aşa cum se exprimă un autor, pacea este „calmul, liniştea şi ordinea care au loc în sufletul omului mântuit".

Îndelunga răbdare (makrothumia). A avea îndelungă răbdare înseamnă a îndura imperfecţiunile şi provocările altora, conştienţi de faptul că Dumnezeu le-a îndurat pe ale noastre; înseamnă, de asemenea, a suporta toate necazurile şi dificultăţile vieţii, fără murmurare sau răzvrătire; înseamnă să ne supunem voinţei divine ştiind că acceptarea providenţei lui Dumnezeu aduce întotdeauna beneficii vieţii noastre. în esenţă, îndelunga răbdare este virtutea prin care credinciosul este abilitat să accepte şi să suporte orice încercare, orice nedreptate ce i se face, orice supărare provocată de semeni etc. fără a produce în el vreo mutaţie cu privire la atitudinea lui faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Duhul Sfânt îl ajută pe credincios să dezvolte o astfel de virtute care, în esenţa ei, este din Dumnezeu.

Bunătatea (chrestos). A avea bunătate înseamnă a avea o atitudine deschisă, pozitivă faţă de semeni. Bunătatea este dragostea în acţiune, virtute care ar trebui să definească nu numai raporturile familiale între credincioşi ci raporturile cu toţi oamenii. Bunătatea este atributul lui Dumnezeu prin care El, atunci când eram răzvrătiţi, ne-a adus la starea de pocăinţă. Este virtutea prin care posesorul ei nu ţine cont de răutatea celor din jur, ci îi tratează cu amabilitate pe toţi.

Facerea de bine (agathosune). Această faţetă a roadei Duhului presupune acţiune din partea credinciosului, aşa cum rezultă şi din utilizarea verbului a „face" în denumirea ei. Acţiunea acestei virtuţi este îndreptată întotdeauna spre ajutorarea semenilor. Dacă la modul general „a face bine" include şi separarea credinciosului de ceea ce este rău, „facerea de bine" este acţiunea dragostei îndreptată spre semeni. Apostolul Petru a văzut această calitate manifestându-Se în Isus Hristos: ,Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul; căci Dumnezeu era cu El" (Fapte 10:38). Luca spune că bunătatea lui Barnaba a avut ca rezultat convertirea multora la credinţă: „Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul" (Fapte 11:24). Aşadar, facerea de bine include şi eforturile pe care le facem pentru a-i aduce la credinţă pe cei fără Dumnezeu.

Credincioşia (pistis). Cuvântul grecesc înseamnă atât credinţă cât şi credincioşie. Alte sinonime ale termenului sunt: loialitate, fidelitate, încredere, convingere. Credinţa este harul prin care îl primim pe Hristos şi ne sprijinim pe El. Credincioşia este aspectul de durată al credinţei, prin care continuăm să trăim în Hristos. Credincioşia poate, însă, defini şi relaţia dintre oameni. Credincioşia este o virtute creştină, întrucât L-a caracterizat pe Hristos, aşa cum arată autorul Epistolei către Evrei: „De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui care L-a rânduit, cum şi Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu" (Evr. 3:1-2). Credincioşia în raporturile credinciosului cu Mântuitorul poate fi definită ca obligaţia morală pe care o are acesta de a se încrede în El şi de a rămâne în El, în pofida presiunilor la care este supus şi prin care se caută separarea lui de Hristos (Rom 1:8). Iosif este un excelent exemplu biblic al credincioşiei faţă de Dumnezeu. în Evrei capitolul 11 găsim o listă a oamenilor lui Dumnezeu din vechime care i-au rămas credincioşi cu preţul vieţii lor.

Blândeţea (prautes). Termenul are sensul atât de blândeţe cât şi de umilinţă. Scriind corintenilor, apostolul Pavel îi îndeamnă: „vă rog, prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos ..." (2 Cor. 10:1). A fi blând nu înseamnă a fi slab. Dimpotrivă, cel care este blând în orice situaţie dă dovadă de tărie, de stăpânire de sine, virtute pe care omul nu o poate cultiva decât cu ajutorul Duhului. De asemenea, blândeţea nu trebuie să-i determine pe un slujitor creştin să evite mustrarea şi disciplinarea membrilor bisericii (2 Cor. 10:1). Creştinul care posedă darul Duhului Sfânt nu poate fi necivilizat, dur, nemanierat faţă de semenii săi. Blândeţea este o atitudine care L-a caracterizat pe Isus Hristos: ,Învăţaţi de la Mine, a spus El, căci sunt blând şi smerit cu inima." Aceeaşi atitudine trebuie să-i caracterizeze şi pe creştin atunci când vede pe un frate greşind (Gal. 6:1) sau când trebuie să mustre pe cei care greşesc (2 Tim. 2:25). A fi blând înseamnă a avea o atitudine moderată şi a-ţi subordona atitudinea lui Dumnezeu.

Înfrânarea poftelor (egkrateia). Virtutea aceasta mai este cunoscută sub denumirea de autocontrol. Având în vedere faptul că omul este căzut în păcat şi dedat la orice lucru rău, fără puterea Duhului Sfânt care locuieşte în credincios, această virtute nu poate exista, înţeleptul Solomon a făcut următoarea afirmaţie: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi" (Prov 16:32). Nu există putere mai mare în viaţa unui om decât puterea de a se stăpâni pe sine. Apostolul Pavel a cunoscut importanţa acestei virtuţi. Descriind felul de luptă al credinciosului, el foloseşte analogia cu sportivul care, pentru a câştiga o competiţie, trebuie să se înfrâneze: „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji" (1 Cor 9:25). Stăpânirea de sine în viaţa unui creştin nu este o atitudine negativă, ascetică sau represivă. Dumnezeu nu cere credinciosului să renunţe la orice bucurie a vieţii; doar pornirile rele ale firii trebuie supuse şi, dacă este posibil, suprimate. în contextul postului şi al rugăciunii, este necesar ca credinciosul să se înfrâneze de la anumite necesităţi fiziologice, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp. Prin înfrânarea poftelor cu ajutorul Duhului Sfânt, creştinul îşi răstigneşte firea păcătoasă pentru a învia împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Apostolul Pavel exprimă atât de clar acest adevăr atunci când spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Gal. 2:20). Aşadar, roada Duhului este în viaţa credinciosului un seceriş pe care numai crucea lui Hristos îl face posibil. Isus Hristos a spus ucenicilor lui: „Dacă aduceţi multă roadă,.prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei" (Ioan 15 8)

 

Darurile Duhului Sfânt

 

         Duhul Sfânt distribuie daruri spirituale credincioşilor pentru a fi folosite spre zidirea întregii biserici. Apostolul Pavel compară Biserica lui Hristos cu un trup compus din mai multe membre, fiecare având o anumită funcţionalitate în trup. Fiecărui membru al Trupului lui Hristos, deci, i se dă un anumit dar de către Duhul, după rolul pe care îl îndeplineşte în Trup. Aceste daruri nu sunt înzestrări naturale, ci sunt abilităţi date de Duhul Sfânt. Apostolul Pavel enumera aceste daruri în două pasaje: Romani 12:3-8 şi 1 Corinteni 12:1-11. Singurul dar spiritual care apare în ambele pasaje este darul profeţiei, ceea ce sugerează faptul că cele două liste nu sunt exhaustive. înainte de a analiza cele două liste şi de a le compara, este important să ne referim pe scurt la terminologia utilizată de apostolul Pavel cu referire la aceste daruri.

Darurile Duhului în 1 Corinteni 12. în pasajul acesta, Pavel explică natura şi scopul darurilor spirituale şi oferă o listă a acestora. Este posibil ca apostolul să fi răspuns în acest pasaj unor întrebări pe care i le-au pus corintenii într-o epistolă anterioară (5:9, 11), deşi nu putem preciza de ce aveau nevoie de aceste clarificări. Apostolul le explică credincioşilor din Corint faptul că sunt felurite daruri spirituale (charismata), dar toate sunt de la acelaşi Duh, sunt felurite slujbe, dar toate de la acelaşi Domn, felurite lucrări, dar toate de la acelaşi Dumnezeu (v. 4-6). Scopul lui Pavel în aceste versete este să sublinieze unitatea care există între feluritele activităţi spirituale din Trupul lui Hristos. Diversitatea darurilor spirituale, care sunt expresii ale activităţii Duhului în Biserică, nu trebuie să distragă atenţia Bisericii de la sursa comună a acestor daruri care este Duhul Sfânt.

După ce precizează faptul că manifestarea Duhului prin fiecare membru al Bisericii este în beneficiul întregii Biserici (v. 7), apostolul arată concret modul în care manifestarea Duhului este diversificată, oferind o listă cu nouă daruri spirituale (12:8-10), fără însă a le defini şi fără a preciza dacă lista este completă sau nu. în cazul unor daruri, natura acestora reiese cu claritate din denumirea darului respectiv, dar în cazul altora este mai greu să ne dăm seama la ce anume se referă darul. înainte de a prezenta fiecare dar spiritual în parte, vom face câteva observaţii generale:

1) Darurile nu sunt enumerate în ordinea importanţei. Dacă ar fi aşa, ar însemna ca darul „cuvântului despre înţelepciune" să fie cel mai important, iar darul tălmăcirii limbilor să fie cel mai puţin important. Faptul că apostolul nu prezintă cele nouă daruri în ordinea importanţei este confirmat de recomandarea lui din  14:1:  „Umblaţi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi". în lista darurilor din 12:8-10, proorocia este pe locul al şaselea! înseamnă, aşadar, că vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor nu sunt cele mai neînsemnate daruri spirituale.

2) Toate cele nouă daruri sunt supranaturale în egală măsură. De exemplu, darul înţelepciunii este o manifestare tot atât de supranaturală ca darul de a face minuni, ca darul vorbirii în limbi sau cel al deosebirii duhurilor. Este greşit a confunda supranaturalul cu senzaţionalul aşa cum se întâmplă atunci  când un miracol este considerat,  în plan supranatural, deasupra profeţiei. Toate darurile spirituale din 1 Corinteni 12, desemnate prin termenul pneumatica, sunt supranaturale. Ele nu sunt o nuanţare sau amplificare a unei înzestrări naturale, ca în cazul unor harisme. De exemplu, darul „cuvântului despre înţelepciune", aşa cum apare în textul grecesc, nu este o formă mai nuanţată a înţelepciunii omeneşti. Toate aceste nouă daruri sunt mai degrabă înzestrări divine care transced umanul, chiar dacă operează prin agenţi umani.

3) Duhul Sfânt operează prin darurile Sale chiar dacă cel care le posedă nu înţelege modul lor de operare. Este posibil ca un dar să se manifeste printr-un credincios, fără ca acesta să poată identifica precis darul. Important este nu să fim în stare să identificăm aceste daruri sau să le cunoaştem modul de operare, ci să fim deschişi aşa încât activitatea harică a Duhului Sfânt în viaţa noastră să nu fie împiedicată.

Cele nouă daruri ale Duhului Sfânt prezentate de apostolul Pavel în 1 Corinteni 12 sunt de regulă clasificate în trei grupuri de câte trei daruri, după cum urmează:

           I)          Daruri de descoperire: (1) cuvântul despre înţelepciune, (2) cuvântul cunoştinţei şi (3) darul deosebirii duhurilor.

           II)         Daruri de putere: (1) darul credinţei, (2) darul tămăduirilor şi (3) darul minunilor.

III)          Daruri de inspiraţie: (1) darul proorociei, (2) darul vorbirii în alte limbii şi (3) darul tălmăcirii limbilor.

 

I. Daruri de descoperire

 

           (1) Darul înţelepciunii. Este darul care în Vechiul Testament era asociat cu conducerea poporului Israel. Este darul pe care îl poseda Moise, care i-a fost transmis lui Iosua şi pe care I-a cerut Solomon. Este acel „duh de înţelepciune" care i-a fost dat lui Iosua prin punerea mâinilor, atunci când a fost investit ca succesor al lui Moise (Deut 34:9).

Chiar de la începutul epistolei sale către Corinteni, Pavel le aduce aminte acestor creştini că el nu a venit la ei cu „înţelepciunea vorbirii" (1:17) sau „cu o vorbire sau înţelepciune strălucită" (2:1, 5). Apostolul începe acum lista darurilor spirituale cu „înţelepciunea", un termen favorit al corintenilor care, în numele înţelepciunii, au fost gata să-i respingă pe Pavel şi Evanghelia propovăduită de el. Ceea ce face apostolul aici este o redefinire a termenului în lumina activităţii Duhului, aşa încât să dea acestui concept un conţinut diferit de cel pe care-l avea în ochii corintenilor. Dacă în capitolul 2, „mesajul înţelepciunii" era o recunoaştere a faptului că propovăduirea lui Hristos cel crucificat este adevărata înţelepciune a lui Dumnezeu, aici el se referă la o înţelegere specială a lucrurilor adânci şi tainice ale lui Dumnezeu.

         (2) Darul cunoştinţei. Pavel se adresează corintenilor ca unor oameni care erau pasionaţi de cunoaştere. Darul nu are nimic de a face cu cunoaşterea omenească şi nu este rezultatul studiului, fie el studiu teologic sau studiu biblic; altfel, nu ar mai fi un dar al Duhului.

Înţelegerea acestui „dar" ca o manifestare a Duhului nu este o chestiune tocmai simplă, întrucât „cunoştinţa" sau „cunoaşterea" mai apare în alte două texte în epistolă şi nici acestea nu sunt lipsite de ambiguitate (13:2; 14:6). Unii consideră că darul se referă la capacitatea supranaturală de a cunoaşte lucruri, fapte, stări, care nu pot fi cunoscute pe altă cale, în genul cunoaşterii profetice din Vechiul Testament. Un exemplu din Noul Testament ar putea fi cunoaştere de către Petru a vicleniei lui Anania şi Safira (Fapte 5:1-11). în acest caz, darul poate fi numit „dar de descoperire." Alţii cred că este vorba despre darul de a desluşi Scripturile, de a da „o învăţătură inspirată". Această interpretare se aplică însă mai bine darului înţelepciunii, cu ajutorul căruia credinciosul pătrunde tainele lui Dumnezeu şi acţionează inspirat de Dumnezeu.

Darul „cuvântului cunoştinţei" sau „darul cunoştinţei" se referă, prin urmare, la o rostire inspirată de Duhul, prin care se descoperă ceva. Acest fapt pare să fie confirmat de locul pe care-l ocupă darul în 14:6, între „descoperire" şi „proorocie", cât şi de faptul că, împreună cu proorocia şi vorbirea în limbi, darul „cunoştinţei" va avea un sfârşit la eshaton, la încheierea perioadei Bisericii (13:8-10). Ceea ce este dificil cu privire la acest dar este să înţelegem felul în care conţinutul rostirii face ca darul să se distingă de darul „înţelepciunii" sau de „profeţie".

(3) Darul deosebirii duhurilor. Darul deosebirii duhurilor este o pătrundere în lucrurile divine, o cunoaştere care vine de la Dumnezeu. Putem cunoaşte natura duhurilor şi prin criterii pe care le găsim în Scripturi: roadele omului, dacă primeşte sau nu slava de la oameni, dacă spune ceva contrar cu Scriptura, dacă încearcă să manipuleze oamenii etc. în 1 Ioan 4:1, apostolul îndeamnă biserica să cerceteze duhurile dacă sunt de la Dumnezeu: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi." Este evident că acest gen de cunoaştere a duhurilor nu este darul deosebirii duhurilor, ci o cunoaştere bazată pe criteriile amintite mai sus. O recomandare similară o găsim în 1 Corinteni 14:29, unde apostolul Pavel afirmă: „ Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, ceilalţi să judece ". In acest verset, însă, nu se pune problema deosebirii duhului prin care vine proorocia, ci referirea se face mai degrabă la analizarea conţinutului proorociei, aşa încât să existe siguranţa că aceasta este în deplin acord cu Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în fiecare credincios.

Se pune întrebarea dacă toată biserica trebuie să aibă darul de deosebire a duhurilor? După cele afirmate de apostolul Pavel în 12:10, Duhul Sfânt este Cel care alege cui să îi dea darul. în 1 Corinteni 14:29, nu este clar dacă „cei care judecă" sunt doar proorocii care tac sau toată adunarea (vezi versetul 24). Oricum, ceea ce trebuie judecat aici este conţinutul proorociei, nu sursa ei. Pe de altă parte, cercetarea duhurilor în 1 Ioan 4:1 este responsabilitatea întregii adunări. Aici nu se mai pune problema de a analiza conţinutul mesajului profetic sau de a analiza dacă acesta este compatibil cu învăţătura creştină. „Cercetarea duhurilor" înseamnă a cerceta sursa mesajului profetic sau a învăţăturii.

Realitatea este că şi credincioşii pot fi înşelaţi. Apostolul îi atrage atenţia lui Timotei: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor" (1 Tim. 4:1). Şi apostolul Petru semnalează acelaşi pericol: „în norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică" (2 Pet. 2:1). Deosebirea duhurilor nu înseamnă neapărat vânătoare de ipocriţi şi de prooroci mincinoşi. Cercetarea duhurilor trebuie făcută de pe o poziţie neutră, fiind pregătiţi să acceptăm ceea ce ne descoperă Dumnezeu. Atunci, însă, când deosebirea duhurilor se face prin operarea darului spiritual, nu va mai exista nici o îndoială cu privire la sursa mesajului în inimile celor care au Duhul.

 

II.   DARURI DE PUTERE

 

         Darul credinţei. Acest dar nu se referă la credinţa care duce la mântuire, cu toate că este posibil ca şi aceasta să fie considerată de apostolul Pavel ca fiind tot o lucrare a Duhului Sfânt (cf. 2 Cor. 4:13). Credinţa la care se referă aici apostolul este credinţa aceea deplină care „mută munţii" (1 Cor. 13:2) sau o credinţă asemănătoare cu cea a „eroilor credinţei" din Evrei 11. Este evident că Pavel are în vedere aici un dar supranatural care operează prin anumiţi credincioşi şi care este pus în evidenţă prin manifestări supranaturale ca vindecări, semne şi minuni. Darul nu se referă, însă, la efectele lui, ci la convingerea supranaturală a credinciosului că Dumnezeu va lucra, în pofida tuturor circumstanţelor nefavorabile. Totuşi, nu este uşor să diferenţiem între darul credinţei şi efectele lui, efecte care sunt substanţa următoarelor două daruri - darul tămăduirilor şi darul minunilor. Există un sens în care aceste două daruri conlucrează cu darul credinţei. De exemplu, credinţa care „mută munţii" poate fi identificată în mod legitim ca „darul minunilor".

         Darurile de tămăduire. Fenomenul vindecărilor a fost bine cunoscut în Biserica Primară fiind considerat ca o împlinire a proorociilor vechitestamentare în conformitate cu care, în epoca mesianică, Dumnezeu va vindeca pe poporul Său nu numai din punct de vedere spiritual, ci şi trupeşte. De exemplu, proorocia lui Isaia, „prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (53:4), a fost interpretată de Matei în sensul vindecării trupeşti (8:17). în Faptele Apostolilor, Luca precizează că puterea cu care Isus a vindecat pe bolnavi şi a scos demonii s-a datorat ungerii Duhului Sfânt care L-a însoţit (10:38). Apostolul Pavel însuşi a fost folosit de Dumnezeu ca instrument prin care să opereze acest dar.Probabil că la „darurile de
tămăduire" se referă el când vorbeşte despre „semnele unui apostol" care s-au manifestat prin „semne, puteri şi minuni" făcute în mijlocul bisericii din Corint (2 Cor.12.12) şi în alte părţi  (cf. Rom. 15: 19).

         Este de remarcat faptul că apostolul Pavel foloseşte în 1 Corinteni 12 un plural — „darurile tămăduirilor", expresie care se repetă de două ori în acelaşi capitol (v. 28, 30). Acest plural (charismata) sugerează că darul nu are un caracter permanent, în sensul că este dat unui credincios o dată pentru totdeauna, ci că fiecare manifestare a lui este un „dar" separat. Apoi, pluralul mai indică şi diversitatea manifestărilor acestui dar, atât în ce priveşte metodele folosite pentru vindecare cât şi efectele lui.

         Darurile minunilor. Apostolul Pavel listează separat „darurile de vindecare", cu toate că este posibil ca el să le fi inclus în „darurile minunilor" sau „darurile [săvârşirii] minunilor". Acest „dar" sau „manifestare" a Duhului, pare să includă toate celelalte activităţi supranaturale ale Duhului care pot fi descrise ca „manifestări de putere." în limba greacă, cuvântul tradus în limba română prin „minuni" este cuvântul obişnuit pentru „putere". În iudaismul contemporan lui Isus, conceptul de „putere" a fost asociat cu activitatea Duhului lui Dumnezeu. Dacă unii autori consideră că termenul „minuni" se referă aici la activitatea de exorcizare, în opinia noastră, termenul include o gamă largă de activităţi supranaturale
care pot fi descrise ca miraculoase. în versetele 28-30 unde apostolul repetă lista darurilor, termenul mai apare de două ori la plural. Aşa cum reiese şi din Galateni 3:5 („Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi"), miracolele au fost un fenomen obişnuit în bisericile pauline şi au fost asociate de regulă cu activitatea Duhului.

 

         III.DARURILE DE INSPIRAŢIE

 

         (1) Darul proorociei. Dintre toate harismele, darul proorociei este menţionat cel mai des în Noul Testament. în scrierile pauline, apare în 1 Tes. 5:20; 1 Cor. 11:4-5; 12:10-14:40; Rom. 12:6; Efes. 2:20; 3:5; 4:11; 1 Tim. 1:18; 4:14. Probabil că tot la proorocie face apostolul Pavel referire când scrie tesalonicenilor: „să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh" (2 Tes. 2:2).

Ideea de proorocie este foarte comună în cultura grecească, dar înţelegerea ei de către Pavel este determinată de conceptul iudaic despre proorocie: Proorocul vorbeşte poporului lui Dumnezeu inspirat de Duhul. El rosteşte spontan mesaje inteligibile, în prezenta unei adunări a poporului, pentru edificare, încurajare, mustrare şi chiar anunţarea pedepsei. Deseori mesajul profetic al proorocilor vechitestamentali a avut un element de prezicere, dar acesta nu a fost elementul predominant. Proorocii Vechiului Testament au recurs uneori la gesturi simbolice pe care apoi le interpretau, oferind în felul acesta o reprezentare grafică a mesajului pentru o mai bună înţelegere a lui (de ex, Osea 1:2; 3:1), dar nici acesta nu a fost un element predominant. în ce priveşte starea profetului în momentul în care transmitea profeţia, este necesar să precizăm că „extazul" nu a caracterizat profeţia Vechiului Testament. Chiar dacă găsim uneori situaţii de „extaz" sau „transă" (de ex, Saul în 1 Sam. 19:19-24), de cele mai multe ori, profeţii au transmis mesajele într-o stare de deplină conştienţă. în ceea ce urmează vom sublinia câteva aspecte ale darului profetic, aşa cum este el înţeles de apostolul Pavel.

         a) Din modul în care tratează darul profetic în 1 Corinteni, reiese că apostolul Pavel este familiarizat cu caracteristicile profeţiei vechitestamentale şi a conceptului iudaic despre profeţie. El respinge orice formă de manifestare care include starea de extaz sau transă. Cu toate că spontaneitatea mesajelor este evidenţiată (1 Cor. 14:20-32), cei care proorocesc deţin controlul asupra facultăţilor lor mintale (1 Cor. 14:23-25, 30-32).

         b)Dacă în Vechiul Testament proorocia a fost accesibilă unui număr restrâns de persoane alese de Dumnezeu pentru oficiul profetic, în Noul Testament, chiar dacă unii credincioşi sunt numiţi prooroci, darul este la îndemâna fiecărui credincios, cel puţin ca potenţial (1 Cor. 14:24-25, 30-31). Accesul pe scară largă a credincioşilor la acest dar a fost prezis prin profeţia lui Ioel („fiii şi fiicele voastre vor prooroci", Ioel 2:28-30) şi a devenit o realitate o dată cu coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:17-18). Epistolele pauline reflectă larga răspândire a fenomenului profetic (1 Tes. 5:19-22; 2 Tes. 2:2; Rom.12:6 etc), iar exersarea acestui dar este nu numai evidenţiată de apostolul Pavel, ci şi recomandată (1 Cor. 14:1).

         c) în gândirea paulină, proorocia nu este nicidecum infailibilă. Ea trebuie evaluată de comunitatea creştină (1 Tes. 5:21-22). Aceasta pare să fie cea dintâi atribuţie a celor care au darul deosebirii duhurilor (1 Cor. 12:10), întrucât verbul pentru „a deosebi" apare şi în 1 Corinteni 14:29, pentru „a judeca" („a evalua") proorociile. Necesitatea de a „judeca" un mesaj profetic pare să facă trimitere la caracterul spontan al acestuia. în gândirea lui Pavel, o proorocie este un mesaj primit ad hoc şi nu poate niciodată să aibă autoritatea unui „text inspirat."

         d) Ca o proorocie să aibă loc este nevoie de două elemente: o descoperire de la Duhul Sfânt, care este sursa proorociei, şi o relatare publică a acestei revelaţii, care este proorocia însăşi. Fără aceste două elemente nu există proorocie. Descoperirile care nu sunt transmise şi cele care nu sunt menite pentru a fi transmise nu sunt proorocii.

         e)Un aspect important care trebuie reţinut este că în epistolele pauline nu găsim fenomenul „proorociei personale", când cineva prooroceşte despre un altul în chestiuni ce ţin strict de viaţa acestuia. Profeţiile făcute cu privire la alegerea lui Timotei (1 Tim. 1:18; 4:14) au fost de interes comunitar şi au fost testate şi aprobate de comunitatea creştină prin punerea mâinilor.

În ce priveşte funcţiunea proorociei noutestamentale, aceasta este multiplă. Iată câteva dintre scopurile pe care le poate avea un mesaj profetic: 1) De a indica alegerea pe care o face Dumnezeu unor oameni pentru lucrare (Fapte 13:1-3; Gal. 2:2; 1 Tim. 1:18, 4:14); b) de a aduce aminte comunităţii creştine de cuvintele lui Isus că în zilele din urmă răul va spori (1 Tim. 4:1); c) de a aduce Bisericii încurajare şi zidire bisericii şi mângâiere (1 Cor. 14:3); d) de a aduce învăţătură (1 Cor. 14:31).

(2) Darul feluritelor limbi. Se pare că întregul argument al capitolului 14 din 1 Corinteni este dictat de preferinţa unilaterală a corintenilor pentru acest dar. Insistenţa apostolului asupra acestui dar spiritual, prin reglementările pe care le aduce cu privire la manifestarea lui, indică pe de-o parte faptul că biserica din Corint nu a înţeles rolul darului şi că I-a folosit greşit, iar pe de altă parte importanţa mare a acestui dar în biserică.

Câteva aspecte clare cu privire la vorbirea în limbi, care reies din lecturarea capitolelor 12 şi 14 din 1 Corinteni, sunt:

a)   Ca şi celelalte daruri, vorbirea în limbi este un dar inspirat de Duhul (12:7, 11);

b)  Regulile pe care le impune Pavel în capitolul 14 arată că cel care vorbeşte într-o altă limbă prin Duhul nu este în transă, ci deţine controlul asupra facultăţilor sale mintale. Dacă ar fi fost altfel, cerinţa apostolului ca cei care vorbesc în limbi să vorbească pe rând şi să tacă în cazul în care nu este cine să tălmăcească este de prisos;

c)   Vorbirea în limbi este necunoscută atât pentru cel care vorbeşte (14:14) cât şi pentru cei care aud manifestarea darului (14:16);

d)   Spre deosebire de fenomenul vorbirii în limbi care a avut loc în Ziua Cincizecimii, unde limbile vorbite au fost cunoscute de cei care erau prezenţi {xenolalia), în Corint vorbirea în limbi {glossolalia) trebuie tălmăcită. Folosirea limbilor omeneşti ca analogie în 14:10-12 denotă că vorbirea în alte limbi pe care o tratează apostolul în acest capitol nu se referă la limbi omeneşti. Posibil ca Pavel să fi socotit că glossolalia este o vorbire în „limbi îngereşti" (cf. 13:1), având în vedere că sursa lor este Duhul. în orice caz, nu este vorba despre o „bolboroseală extaziată", aşa cum o numesc cei care nu agreează ideea vorbirii în limbi, ci este o vorbire în limbi neînţelese de oameni, dar înţelese de Dumnezeu, căruia I Se adresează de fapt mesajul;

e) Dacă în Ziua Cincizecimii limbile vorbite erau un semn supranatural, dar inteligibil, pentru cei adunaţi, în Corint limbile sunt un dar prin care cel abilitat de Duhul rosteşte „taine" care nu pot fi altfel rostite cu înţelepciunea omenească (14:2, 14-15, 28). Aşadar, când darul vorbirii în altă limbă este tălmăcit, se tălmăceşte nu o vorbire menită să aducă un mesaj celorlalţi, ci „tainele" pe care credinciosul le spune lui Dumnezeu.

         O întrebare legitimă care se pune frecvent de către penticostali sau de alţi creştini interesaţi în fenomenul vorbirii în limbi este dacă un credincios botezat cu Duhul Sfânt trebuie să vorbească în mod constant în limbi. Răspunsul la această întrebare îl dă apostolul Pavel însuşi. El arată că şi acest dar, împreună cu toate celelalte, este împărţit după cum Duhul voieşte să îl împartă. întrebarea retorică din ICorinteni 12:30 - „Toţi vorbesc în alte limbi?" - cere un răspuns negativ. Insistenţa unor penticostali că vorbirea în limbi trebuie să fie practicată de toţi cei care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt nu are suport biblic. Totuşi, apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să caute darurile       spirituale. Dacă un credincios din zilele noastre manifestă interes pentru darul vorbirii în alte limbi, face dovada credinţei şi se lasă condus de Duhul Sfânt, aşa cum a făcut atunci când a " avut experienţa pneumatică iniţială, el poate beneficia din nou de vorbirea în limbi. întrucât acest dar este în primul rând pentru zidirea personală, noi credem că Dumnezeu însuşi doreşte ca fiecare credincios să ceară acest dar.

         În ceea ce urmează vom prezenta o scurtă trecere în revistă a reglementărilor impuse de apostolul Pavel bisericii din Corint, cu privire la practicarea darului vorbirii în alte limbi:

Versetul 1: Credincioşii sunt îndemnaţi să caute darurile spirituale, printre acestea  fiind şi vorbirea în alte limbi.

Versetele 2-4: Vorbirea în limbi zideşte pe cel care are darul, dar proorocia, care este f o rostire inspirată într-o limbă cunoscută, îi zideşte pe ceilalţi.

Versetul 5: Apostolul Pavel a dorit ca fiecare credincios să vorbească în alte limbi, dar a recomandat corintenilor să caute mai degrabă să proorocească. La întâlnirile publice ale bisericii, profeţia este mai importantă decât vorbirea în limbi, cu excepţia cazului când limbile necunoscute sunt tălmăcite.

Versetele 6-11: Fără tălmăcire, vorbirea în limbi într-un cadru public nu este de folos  bisericii.

Versetele 12-14: Credincioşii trebuie să facă uz de darurile spirituale numai în folosul întregii biserici.

Versetele 15-19: Apostolul Pavel s-a rugat şi a cântat atât prin Duhul (aluzia fiind aproape sigur la cântarea în altă limbă), cât şi într-o limbă cunoscută. Rugăciunea publică trebuie făcută într-o limbă înţeleasă de public. Personal, Pavel a vorbit în limbi mai mult decât oricare dintre creştinii din Corint, dar în public a preferat să vorbească într-o limbă cunoscută, aşa încât ceilalţi să beneficieze.

Versetul 20: Credincioşilor li se cere să fie maturi şi să ştie când este potrivit şi când nu este potrivit să dea curs darului vorbirii în alte limbi.

Versetele 21-22: Vorbirea în limbi este un semn pentru necredincioşi, în timp ce profeţia este pentru credincioşi. Cu alte cuvinte, darul vorbirii în alte limbi are menirea de a atrage atenţia asupra fenomenului miraculos şi, astfel, de a inspira credinţă în cei care aud, aşa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. După convertirea acestora, însă, ei trebuie să primească, în limba lor, învăţătură şi descoperire.

Versetele 23-25: Dacă cineva vorbeşte în continuu în limbi, în biserică, va părea în ochii celor necredincioşi ca un nebun. Dacă, pe de altă parte, cineva prooroceşte în limba pe care o înţelege întreaga adunare, ascultătorii vor fi zidiţi şi îndrumaţi spre Dumnezeu. Chiar dacă, iniţial, vorbirea în limbi atrage atenţia ascultătorilor, nu le slujeşte nici credincioşilor nici necredincioşilor dacă întregul serviciu divin este consumat cu vorbirea în limbi.

Versetele 26-31: Aceste versete conţin concluziile cu privire la ordinea care trebuie păstrată în întâlnirile publice ale bisericii. în condiţii normale, un serviciu divin ar trebui să includă cântări de laudă, învăţătură, vorbirea în limbi, descoperiri (revelarea unor adevăruri spirituale într-o limbă cunoscută) şi tălmăcirea limbilor. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc spre folosul întregii adunări.

(3) Darul tălmăcirii limbilor. Darul tălmăcirii limbilor este îngemănat cu darul vorbirii în limbi, întrucât existenţa lui este dictată de caracterul neinteligibil al vorbirii în alte limbi. Verbul grecesc hermeneuo este tradus de obicei prin „a traduce" sau „a interpreta" dar poate însemna şi „a pune în cuvinte." Evident, în contextul discuţiei de faţă, verbul înseamnă a pune mesajul într-o limbă înţeleasă de comunitate. Dacă este vorba despre o traducere cuvânt cu cuvânt sau doar de o interpretare a ideilor principale conţinute în mesaj contează mai puţin. Oricum, întrucât şi vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor este activitatea Duhului, este dificil, dacă nu imposibil, să ne pronunţăm dacă tălmăcirea înseamnă traducere sau interpretare. Chiar în cazul traducerii dintr-o limbă omenească în alta, traducerea şi interpretarea se întrepătrund în sensul că unele cuvinte trebuie explicate chiar în procesul traducerii. Din afirmaţiile apostolului Pavel în 12:11 şi în 14:5, 13, 27-28, reiese că acesta este un dar inspirat de Duhul. Cel care tălmăceşte vorbirea în limbi nu cunoaşte limba respectivă, tălmăcirea fiind completamente activitatea Duhului. Tălmăcirea limbilor este un miracol tot atât de mare ca şi vorbirea în limbi. Mai reiese din pasajele indicate mai sus că darul tălmăcirii poate fi dat atât celui care vorbeşte într-o altă limbă cât şi altuia.

 

         IV. ALTE DARURI ALE DUHULUI SFÂNT  

 

           În versetele 28-30 din acelaşi capitol 12 din 1 Corinteni, apostolul Pavel menţionează din nou câteva dintre cele nouă daruri spirituale enumerate la începutul capitolului, împreună cu alte câteva slujbe duhovniceşti cum ar fi apostolia, slujba de prooroc şi cea de învăţător. Mai sunt menţionate două daruri care nu apar la începutul capitolului, şi anume, darul ajutorărilor şi darul cârmuirilor. Această enumerare împreună a darurilor şi a slujbelor face parte din argumentul lui Pavel pentru unitate în diversitate. El arată că diversele daruri şi slujbe care există în biserică trebuie să contribuie la unitatea acesteia, după modelul conlucrării mădularelor unui trup omenesc.

Darul cârmuirilor este exprimat în greacă printr-un substantiv la plural, „cârmuiri", plural care exprimă o varietate de aptitudini care sunt necesare în conducere sau administraţie. Un substantiv înrudit cu acesta apare în Fapte 27:11 şi înseamnă „cârmaci" al unei corăbii. în afara Noului Testament, substantivul mai înseamnă şi „sfătuire." Deducem, aşadar, că, în contextul bisericii creştine, termenul se poate referi atât la aspectul administrativ al conducerii, cât şi la cel spiritual. Pluralul mai poate fi un indiciu că darul cârmuirilor este disponibil mai multor slujbe de conducere eclesială, cum ar fi cele de apostol, învăţător, prezbiter, episcop etc. Apostolul face referire la darul cârmuirilor şi în Epistola către Romani 12:8.

Darul ajutorărilor apare la plural („ajutorări") ca şi darul cârmuirilor, sugerând varietatea modurilor în care un credincios este inspirat de Duhul Sfânt să-i ajute pe semeni. Cuvântul grecesc apare numai aici în Noul Testament, cu toate că apare în formă verbală în Septuaginta, cu sensul de „a ajuta" sau „a asista" pe cineva la nevoie. Este posibil ca apostolul să fi făcut referire la acelaşi dar pe care îl menţionează şi în lista din Romani 12:8 sub trei forme, a îmbărbăta, a da şi a face milostenie. Acesta este darul care îi este necesar prin excelenţă unui diacon. Aşa cum găsim şi în capitalul 6 din Faptele Apostolilor, pentru a beneficia de acest dar, credinciosul trebuie să fie plin de Duhul Sfânt şi de înţelepciune (6:3).

Al treilea pasaj în epistolele pauline care enumera darurile spirituale se găseşte în Romani 12:6-8: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, cine are darul proorociei să-i întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie. " Ca şi în 1 Corinteni 12:28- 30, şi aici avem acelaşi amestec de daruri şi slujbe. în opinia noastră, chiar dacă se poate face o diferenţiere între cele două, slujbele sunt privite de apostol ca nişte daruri (charismata) ale Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, numai un credincios care are astfel de daruri din partea Duhului Sfânt poate îndeplini o slujbă în biserică. Darurile din Romani 12:6-8 diferă de cele enumerate în 1 Corinteni 12:8-10 prin faptul că nu sunt daruri supranaturale, ci înzestrări naturale, nuanţate de către Duhul Sfânt în măsura în care fiecare credincios se lasă călăuzit de Duhul.

 

 

 

Isus i-a răspuns: "Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Ioan 3-5