Focul naşte foc!

 

 

Oamenii rugăciunii trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.

Rugăciunea care este un fel de petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea, în strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, ,,Arma Rugăciunii", E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată." Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în continuarea lucrării Dom­nului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sânt oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă."

Desigur, trezirea lipseşte fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să trăieşti lung. Un bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută de ani în înţelepciune. Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor de safir către câmpiile înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva zile. Şi totuşi nici o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea platoşelor ei. La fel şi în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale sufletului se ţes pe suveica rugăciunii şi sânt colorate în durerile care împlinesc suferinţele lui Hristos.

Colegii misionari l-au invidiat pe Henry Martyn pentru evlavia sa. Unul din ei scria: „O, dacă am putea să-l ajun­gem în excelenţa gândirii, în înălţimea evlaviei, în ascultare, în iubirea pentru alţii, în dorinţa sa aprinsă de a face bine al­tora, în înţelegerea sa asupra voii lui Dumnezeu şi în câştigarea unui temperament ceresc!" Iată secretul vieţii lui în India. Martyn scrie el însuşi: „Căile înţelepciunii îmi apar încântător de frumoase, iar traiul lumesc mi se pare fără gust si neplăcut." El adaugă: „Un lucru deplâng: Slăbiciunea mea şi lipsa de zel în rugăciunile mele când mijlocesc pentru cei nemântuiţi. Iar căldura sufletului meu nu se măreşte în proporţia luminii pe care am primit-o." E cineva care ar fi gata să arunce prima piatră împotriva lui Henry Martyn? N-ar trebui să mărturisim cu toţii că în rugăciunile noastre de mijlocire ne lipseşte căldura?

Prin natura sa, focul naşte foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte domeniul. „Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!" Gheaţa nu produce foc; diavolul nu naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot naşte credincioşi care să lupte în rugăciune. Şi totuşi, o sin­gură scânteie care sare de pe nicovală aprinde un oraş. Dintr-o singură lumânare, alte zece mii îşi aprind lumina! Din rugăciunea fără seamăn a lui David Brainerd şi-au început strălucirea stele mari pe firmamentul câştigătorilor de suflete (ca Payson, Carey şi alţii). William Carey a citit istoria vieţii lui Brainerd, şi un dinam a început să se mişte în sufletul lui de tânăr, si n-a mai avut astâmpăr până ce n-a plecat spre stâncile de corali ale Indiei. La făclia sufletului topit al lui Brainerd, s-a aprins lumânarea inimii lui Edward Payson. Astfel, din jurnalul de călătorie al acelui apostol sărac si bolnăvicios al Indienilor nord-americani, Payson şi-a găsit la vârsta de douăzeci de ani inspiraţia destinului său într-o viaţă de rugăciune care aproape a eclipsat-o pe cea a lui Brainerd. Ca să mai adaug un fiu născut din scânteia vieţii lui Brainerd, un alt cavaler al rugăciunii, care s-a stins din viaţă la numai douăzeci si nouă de ani, Robert Murray McCheyne. Acest gigant al rugăciunii a citit viata lui Brainerd si a fost inspirat la rugăciune, a fost magnetizat de „forţa aceasta unică si mag­nifică pe care o poate exercita sufletul omenesc." Apoi încă unul, marele Jonathan Edwards, l-a privit pe Brainerd (în timp ce fiica lui, Jerusha, plângea), când valurile suferinţelor creşteau tot mai mari în trupul firav al lui Brainerd. Cu milă, Edwards scrie: „Slăvesc pe Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca Brainerd să moară în casa mea, ca astfel să-i aud rugăciunile, ca să-i văd consacrarea, ca să fiu inspirat de exemplul lui." în timp ce Brainerd se stingea, Wesley era în floarea cuceririlor sale. Ascultaţi-l pe Wesley vorbind la congresul metodist de atunci în Anglia. (Şi, vă rog, faceţi comparaţie cu ce spunea Dr. Sangster la Con­ferinţa Metodistă Anuală în 1958, citat în capitolul anterior). Wesley spunea: „Ce putem face ca să reînviem lucrarea Domnului acolo unde lâncezeşte?" Şi răspunsul îl dă tot el, acest neobosit evanghelist care a scuturat trei im­perii cu propovăduirea Evangheliei: „Fiecare predicator să citească cu atenţie viaţa lui David Brainerd!"

Să facem totalul. Să-i punem la rând: Payson, Mc­Cheyne, Carey, Edwards, Wesley  oameni de renume, şi toţi aprinşi de o singură scânteie, şi toţi datori unui Brainerd cuprins de slăbiciune şi de foc în rugăciune.

Conflictul veacurilor a venit peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare de rătăcire de nedescris de la învăţăturile biblice si în cuscrenie cu lumea, biserica de azi e mai degrabă o fraudă, fiindcă îl dezonorează pe Domnul. Adevărata Biserică e născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara ei nu există sfinţi. Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în „registrele" ei, şi nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din ele. Această Biserică, din care — binecuvântat să fie Numele Domnului -- mai există o rămăşiţă, trăieşte si se mişcă si există prin rugăciune. Rugăciunea e dorinţa sinceră a sufletului omenesc.

După cum prima bombă atomică a scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura inimile oamenilor de azi. La porţile noastre zace un păgânim culturalizat, dar cu temple şi idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi întorşi la Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin rugăciune oamenii sânt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap şi înfrânt. El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii cu uşa ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie reale, fie imaginare, care iau proporţii colosale, în cazul acesta, lupta noastră de apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile care ne sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau cel puţin în şoaptă.

Avansând astfel, câştigând teren asupra diavolului, următorul izvor de» putere îl găsim în „făgăduinţele Dom­nului nespus de mari şi scumpe." Aici stăm pe o temelie de granit. Aici sîntem la punctul de schimb si tranzacţii cu cerul. Aici Dumnezeu Şi-a spus Cuvântul făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-l onorăm oferta. Dar aici noi avem de luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i place să fie înfrânt. Sufletele oamenilor sânt comoara după care umblă el. Suflete cuprinse de îndoială, de beţie, de neascultare, suflete bol­nave, suflete tinere sau bătrâne, orice suflete în afara puterii renăscătoare a Duhului Sfânt, toate acestea sânt sub puterea sa, deşi gradul de stăpânire e diferit de la caz la caz. Sîntem ţinta săgeţilor arzătoare ale diavolului, şi numai „scutul credinţei" ne poate apăra de ele; cu ea, slavă Domnului, scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare. Scutul credinţei e pentru aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?). Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Hristos l-a biruit acum două mii de ani. Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă st suflă şi ameninţă, iar noi îl luăm în serios si uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!" Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor acestor lucruri!" Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la rugăciune.

Rugăciunea ia timp. în fazele elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi vorbim de rău, si niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm! Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Hristos ne spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri curăţitoare.

Satana uneori ne lasă să ne mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem de rugăciune, care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite din Sfânta Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de cunoştinţe, când inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea noastră în ochii oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun ar fi o igienă impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul murdar? La ce ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot lumesc? Şi ce ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce ne-ar folosi bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea mângâia cu gândul popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e cunoscut şi de temut în iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri spirituale.

Sufletul care vrea să fie liber de falsele aparenţe ale acestei vremi are nevoie să se oţelească într-o umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de pace a gândirii cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor divine va ajunge însă, mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să mănânce din „pâinea întristării." Piedici din partea familiei sau a societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la fel de bine, s-ar putea să le aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte spirituale şi tăceri adânci (adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de unii dintre cei mai dragi, de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le place să rămână singuri, şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în singurătate. Iar poetul spune:

Am auzit chemarea, Cu duioşie si har: „ Vino după Mine!" Atâta doar...

Şi bucuriile lumii Au dispărut uitate, Iar eu am pornit Pe căi neumblate.

M-a chemat Isus. Cu duioşie si har Şi-am mers după El, Atâta doar...

Dar tu ce crezi? Tu nu L-ai urma Dacă şi pe tine Isus te-ar chema?

 

AMIN