GALATENI

 

„O galateni nechibzuiţi! Cine va fermecat pe voi? Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, pînă ce va lua Cristos chip în voi!" - Galateni 3:1; 4:19

 

Titulul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas" - „Către Galateni".

 

Autorul şi data: Prima vizită a lui Pavel în ţinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea suferinţă fizica pentru apostol. Iată ce găsim scris:

 

„Ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia oară. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Cristos Isus... vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat" (Gal. 4:13-15).

 

Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferinţă cronică a ochilor care l-a făcut neplăcut la vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit şi probabil că apostolul şi-a petrecut convalescenţa de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le mîntuirea prin credinţa în jertfa lui Cristos.

 

A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe aşa de plăcută pentru apostol. Credinţa celor din Galatia se alterase şi îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm:

 

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie...” Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? "„M-am făcut eu oare vrăjmaşul vostru, pentru că v-am spus adevărul?" (Gal. 1:6; 5:7; 4:16).

 

Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare (anul 56 d.Cr.). Ea este mai mult o lucrare polemică decît o scrisoare obişnuită. Este pus în discuţie felul de creştinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit început la studiul epistolei către Galateni este textul din l Cor. 3:10-15:

 

„După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra... lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă...”

 

Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfîntă indignare. Inima lui de lucrător al Evangheliei era sfîşiată de durere. Ca şi în cazul Corintenilor, Pavel tremura pentru credincioşia celor convertiţi faţă de Mîntuitorul lor:

 

„Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată". (2 Cor. 11:2)

 

Galatia, ca şi Corintul fuseseră vizitate de „tulburători" veniţi din Iudeea. Aceşti iudaizatori răspîndiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia şi transformînd-o în ceva ce Domnul Isus nu a intenţionat niciodată să spună sau să facă. Atacul lor se îndrepta în două direcţii: împotriva lui Pavel însuşi şi împotriva mesajului propovăduit de el.

 

Vorbele lor sunau cam aşa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei doisprăzece. S-a făcut „apostol" el însuşi. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit, lăsînd afară părţi esenţiale ale Evangheliei. Haideţi să vă spunem noi cum stau lucrurile...”

 

Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai cîte puţin la mesajul mîntuirii. „Credeţi în Cristos", spuneau ei, că doar se considerau creştini, „dar să faceţi bine să vă şi tăiaţi împrejur". Argumentul lor era că şi Pavel, la început a recomandat şi practicat acest ritual pentru cei nou convertiţi. Într-adevăr, în Fapte ni se aminteşte că după ce l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era grec" (Fapte 16:1-3).

 

Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru aşa de mare ca să se facă o rupere în Biserică din cauza ei, dar Pavel a văzut puţin mai departe. Dacă cei din Galatia acceptau să fie tăiaţi împrejur, aceasta nu va fi decît primul pas pe un drum fără întoarcere înspre revenirea la ţinerea întregii Legi (Gal. 5:3). Aceasta însemna „pierderea libertăţii" (Gal.4:9), „robie spirituală" (Gal. 5:1), părăsirea Evangheliei.

 

Evanghelia este vestea bună despre mîntuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacă adaugi ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte.

 

Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată cîteva exclamaţii categorice pe care nu ne-am fi aşteptat să le găsim în gura apostolului:

 

„Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi" (Gal. 4:11).

 

„Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic" (Gal. 5:2).

 

„Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!" (Gal. 5:12).

 

Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacţia lui contra învăţătorilor veniţi din Iudeea. La urma urmei, credeau şi ei în Domnul Isus şi erau fraţi cu toţi credincioşii! Dilema era însă cu mult mai adîncă. La ceasul disputei, problema era dacă noua religie a creştinilor are caracter universal sau dacă mîntuirea adusă de Cristos este numai pentru cei din neamul iudeilor. Ca să fii mîntuit, era suficient să crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întîi să accepţi să devii iudeu? Trebuia să accepţi şi să-ţi însuşeşti toate obiceiurile evreieşti? Trebuia să te îmbraci ca un evreu şi să împlineşti ritualurile religiei evreilor (cum predicau „iudaizatorii" veniţi pe urmele lui Pavel)?

 

Dacă aceşti „iudaizatori" ar fi fost lăsaţi să-şi facă jocul, probabil că noua învăţătură adusă de Domnul Isus, „Calea cea nouă" cum o numeşte Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul primului secol. Dar n-a fost aşa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfînd. Biserica a înaintat cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legată de Templu, de sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile păgîne nu ştiau nimic şi nici nu vroiau să ştie. Prin străduinţele lui Pavel, ale lui Ştefan şi ale altor lucrători ca ei, creştinismul a ieşit din găoacea evreiască, patronată de Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturală cu caracter universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însuşi întemeietorul ei:

 

„Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit" (Marcu 16:15).

 

Conţinutul cărţii: Scrisoarea se desfăşoară în trei mişcări distincte, fiecare acoperind cîte două capitole. Primele două capitole sînt „narative" şi se ocupă de Pavel însuşi, autoritatea lui apostolică şi natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el. Următoarele două capitole sînt o „dispută" privitoare la natura şi mesajul Evangheliei creştine, iar ultimele două capitole sînt „îndemnuri" adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele două capitole sînt „personale", următoarele două sînt „doctrinale", iar cele două de la urmă sînt „practice".

 

Cuvinte cheia şi teme caracteristice:

 

1. Poziţia lui Pavel între apostoli

 

Iudaizatorii veniţi în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat asupra calităţii lui de apostol şi asupra calităţii Evangheliei vestite de el.

 

Întradevăr, Pavel a fost o figură controversată în mişcarea creştină de la începutul primului secol. Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus şi că nu a fost martor al învierii Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic". El nu-i însoţise pe apostoli „în toată vremea în care a trăit Domnul Isus...  cu începere de la botezul lui Ioan pînă în ziuă cînd s-a înălţat la cer". În Faptele Apostolilor l:16-26 ni se spune că Matia a fost ales „apostol" în locul vînzătorului Iuda, exact pentru calităţile care-i lipseau lui Pavel şi astfel cercul de 12 „martori ai învierii" (Fapte 1:22) fusese reîntregit.

 

Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?

 

Capitolele 1 şi 2 sînt apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor aduse. În acest text găsim temelia apostolici lui Pavel şi specificul misiunii încredinţate lui de Domnul.

 

În capitolul 1, Pavel îşi numeşte mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine"(Gal. 1:11) recunoscînd că ea se deosebeşte în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită la Ierusalim".

 

Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărît ca Pavel să fie acela care să depăşească graniţele Iudaismului şi să ducă vestea mîntuirii înspre marginile pămîntului. Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui Israel" şi numai împotriva voinţei şi încredinţării lor au acceptat uneori să meargă la neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei şi vizita lui Petru în casa sutaşului Corneliu - Fapte 8 şi 10-11). A trebuit ca Dumnezeu să-l aleagă pe Pavel şi să-l trimeată ca „apostol al neamurilor". Recrutat pe drumul Damascului şi învăţat direct de Cristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la început tulburare oriunde şi-a propovăduit mesajul numit atît de semnificativ „Evanghelia mea" (Rom. 2:16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15). Spre surprinderea noastră aflăm din textul care consemnează lucrările adunării din Ierusalim că în sînul Bisericii erau „unii din partida fariseilor, care crezuseră... şi care ziceau că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise" (Fapte 15:5) Nu-i de mirare că înfruntarea dintre ei şi Pavel şi Barnaba a dat naştere la „multă vorbă" (Fapte 15:7). A trebuit ca Petru şi Iacov, „care sînt priviţi ca stîlpi" (Galat. 1:9) să ia cuvîntul şi să lămurească lucrurile. Ce au spus ei?

 

În primul rînd, Petru şi-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite şi anume că de fapt chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai slujba pentru care era acuzat acum Pavel:

 

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, şi să creadă" (Fapte 15:7).

 

Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu:

 

„Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat şi lor Duhul Sfint ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le-a curăţit inimile prin credinţă" (Fapte 15:8-9).

 

Concluzia lui Petru şi îndemnul lui au fost:

 

„Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, sîntem mîntuiţi prin harul Domnului Isus" (Fapte 15:10-11).

 

Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut" şi că au ascultat cu mai multă atenţie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte 15:12).

 

Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantă. Cu maturitatea care-l caracteriza, Iacov explică din profeţii cum Dumnezeu a hotărît o vreme în care neamurile să fie în centrul atenţiei divine în detrimentul Israelului, întărind cuvintele lui Petru, Iacov spune:

 

„Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume?- n.n.) Mă voi întoarce, (nu te poţi întoarce decît dacă te-ai depărtat! - n.n.), şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou; pentru ca rămăşiţa deoameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia îi sînt cunoscute din veşnicie" (Fapte 15:14-18).

 

Sînt convins că foarte puţini dintre evrei se gîndiseră cum trebuie la profeţia aceasta, după cum tot foarte puţini o bagă astăzi în seamă în sînul Bisericii. Importanţa ei este dublă: ea i-a anunţat pe evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre neamuri şi anunţă neamurile că în final Dumnezeu va ridica din prăbuşirea lui, cortul lui David!

 

Concluzia şi îndemnul lui Iacov au fost:

 

„De aceea, eu sînt de părere să nu se mai pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu...” (Fapte 15:19).

 

Cînd Pavel îşi scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atît de clare. Ierusalimul şi „fariseii" din Biserică îşi trimeteau încă „misionarii" să „convertească adunările creştine născute de Pavel". Tulburarea şi confuzia domneau pretutindeni. Iată de ce apostolul simte nevoia să se apere şi să apere adevărul mesajului Evangheliei sale:

 

„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obîrşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos...”(Galateni 1:11-23)

 

Pavel mărturiseşte că, deşi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără cunoştinţa şi încuviinţarea lor (Galateni 2:1-9). Această recunoaştere a Evangheliei lui Pavel fusese pusă la îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia:

 

„Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osîndit" (Galateni 3:1). Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creştinii dintre evrei şi creştinii dintre neamuri trebuia osîndită pe faţă şi Pavel nu a ezitat să o facă. Era în joc mîntuirea mulţimilor care primiseră credinţa:

 

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos" (Galateni 2:21).

 

Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creştin trebuia mai întîi să crezi în Cristos şi apoi să ajungi să împlineşti toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin creştin, trebuia să devii de asemenea „iudeu"; să accepţi tăierea împrejur, Sabatul şi toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru Pavel, aşa ceva era exact contrariul creştinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obţine atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne şi prin abilitatea cuiva de a ţine Legea. Pavel ştia însă că mîntuirea se primea prin har şi numai prin credinţă. Toate strădaniile omului nu puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos şi aruncarea în braţele iubitoare ale Mîntuitorului. iudeul era înclinat să spună: „Doamne uite lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul tăierii mele împrejur. Dă-mi acum mîntuirea pe care mi-am cîştigat-o." Pavel privea aşa ceva drept o blasfemie la adresa sacrificiului ispăşitor al lui Cristos.

 

„Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viaţa noastră ca popor al lui Dumnezeu este Legea dată nouă prin Moise. Fără ea n-am fi ştiut ce înseamnă să trăieşti după placul lui Dumnezeu. Cum să renunţăm acum la ea? Cum să renunţăm la trecutul nostru de popor al Domnului?"

 

„Foarte bine, răspundea Pavel în capitolul 3:1-29, să vedem atunci cine este strămoşul nostru: Moise sau Avraam? Avraam cu siguranţă. Şi cum a căpătat Avraam trecere înaintea lui Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credinţă?

 

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită neprihănire" (Gal. 3:6)

 

„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate în tine." Şi că nimeni nu este socotit neprihănit prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit va trăi prin credinţă”.

 

Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele". Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii... pentru ca binecuvîntarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Cristos Isus" (Gal. 3:8-14)

 

Într-adevăr, „sămînţa" lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntaţi toţi credincioşii (Gal. 3:16).

 

Pentru Pavel, Legea a funcţionat ca un „pedagog spre Cristos" (Gal. 3:24). Pedagogul era pe atunci sluga ce ducea elevul la şcoala maestrului său. Rolul pedagogului înceta odată cu apariţia profesorului:

 

„După ce a venit credinţa, nu mai sîntem sub îndrumătorul acesta... Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod... fiindcă toţi sînteţi una în Cristos Isus. Şi dacă sînteţi ai lui Cristos, sînteţi „sămînţa" lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă" (Gal. 3:25-29).

 

Se poate spune că Iudaismul a fost „leagănul creştinismului" şi noi am putea adăuga „şi era gata, gata să-i fie şi mormîntul!"

 

A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el să fim eliberaţi din robia „învăţăturilor începătoare" ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Cristos. Moise venise să ne dea „mărturia" şi ne-a făcut „robi ai păcatului care clocoteşte în noi". Pavel ne prezintă un Cristos al Crucii care a venit să ne facă „cu adevărat slobozi" (Ioan 8:36). El are „toată puterea în cer şi pe pămînt" şi poate face acest lucru!

 

2. Roada Duhului Sfînt

 

Pavel scrie unei colectivităţi de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această pricină el îşi alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare şi o deosebită pricepere în adaptarea mesajului la puterile şi vocabularul ascultătorilor. Vorbind despre rezultatele produse de lucrarea Crucii în viaţa celor credincioşi, el le numeşte „ROADA" şi le prezintă în contrast cu „faptele firii pămînteşti" (Gal. 5:16-26). Cele 17 fapte ale firii sînt contrastate cu cele 9 rodiri ale Duhului. Să nu credeţi cumva că această exprimare simplă este şi simplistă! Roada Duhului, aşa cum o prezintă aici Pavel, este aşezată în trei grupe distincte de cîte trei şi cuprinde într-o minunată aşezare transformarea totală pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci cînd pătrunde în viaţa cuiva.

 

Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea,

Rodire către alţii: Îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,

Rodire faţă de noi înşine: credincioşia, blîndeţea, înfrinarea poftelor.”

 

Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l putem „duce" pe Dumnezeu. Fiecare îşi va primi răsplata după alegerea pe care a făcut-o:

 

„Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pâmîntească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică" (Gal. 6:8).

 

Secerişul nu se va face după cît de mult am ştiut, ci după cît de mult am semănat!

 

3. „Semnele Domnului Isus Cristos"

 

Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui şi pentru care îl batjocoreau unii (Gal. 6:17). Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata"şi se poate traduce prin: sigiliu, semnul de proprietate aşezat uneori pe spatele, pe faţa sau pe braţul unui sclav şi pe pielea unor animale.

 

Care să fi fost „stigmata" lui Pavel?

 

Erau semnele bătăilor şi loviturilor primite pentru mărturia lui creştină!

 

„...arătăm că sîntem vrednici slujitori”...„în lovituri fără număr... De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine..." (2 Cor. 6:4; 11:23-25)

 

Mîinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneală, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl puneau în rînd cu „tulburătorii" şi cu făcătorii de rele, dovedeau credincioşia lui în slujirea creştină. Faţa arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat şi ridurile de pe fruntea unei mame nu sînt semne de dispreţuit. „Semnele Domnului Isus" purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de batjocură! „Iudaizatorii" aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul său semnele unei acreditări mult mai înalte. Ce suferinţe înduraseră „iudaizatorii" pentru Evanghelie? Niciuna. Ei au ştiut să-şi păzească pielea. Pavel în schimb devenise „dizgraţios" la privit pentru că se făcuse una cu „Omul durerii"!

 

CUPRINSUL CĂRŢII

"Eliberare prin Evanghelie"

 

Cuvînt de salut (1:1-5)

 

1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 şi 2)

Veritabilă în ce priveşte originea ei (cap. 1)

Veritabilă în ce priveşte natura ei (cap. 2)

 

2. Superioritatea Evangheliei creştine (3 şi 4)

În noile relaţii pe care le produce (cap.3)

În privilegiile pe care le aduce (cap. 4)

 

3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (5 şi 6)

Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (5:1-15)

Duhul pune capăt robiei în firea pămăntească (5:16-6:10)

Cuvînt de încheiere (6:11-18)

 

**************************************************