Hoardele iadului

Mărşăluiesc

 

Oştirea demonilor era atât de numeroasă încât se întin­dea cât vedeai cu ochii. Era împărţită în divizii, şi fiecare divizie avea un steag diferit. Primele divizii mărşăluiau sub steagurile Mândriei, Neprihănirii proprii, Demnităţii, Ambiţiei egoiste, Judecăţii nedrepte şi Geloziei. Existau mult mai multe divizii ale demonilor decât puteam cuprinde cu privirea, dar cele aflate în avangarda acestei hoarde îngrozitoare a iadului păreau a fi cele mai puternice. Conducătorul acestei armate era chiar Acuzatorul fraţilor.

Armele acestei hoarde aveau şi ele nume. Săbiile erau numite Intimidare, suliţele Trădare, iar săgeţile Acuzare, Bârfeală, Defăimare şi Critică, înaintea acestei armate erau trimise, cu misiunea de a pregăti terenul pentru atacul principal, iscoade şi companii mai mici de demoni, purtând nume precum Respingere, Amărăciune, Nerăbdare, Neiertare si Poftă trupească sau Senzualitate.

Numărul iscoadelor si al acestor companii era mult mai mic, dar erau la fel de puternice ca şi diviziile mai mari, care veneau după ele. Mărimea lor era strict determinată de motive strategice. Aşa cum lui Ioan Botezătorul, în pofida faptului că era singur, i-a fost încredinţată o ungere extra­ordinară pentru a boteza masele, pregătindu-le pentru întâlnirea cu Domnul, acestor mici companii demonice li s-au dat puteri malefice extraordinare pentru a „boteza masele". Un singur demon al Amărăciunii putea să-şi răspândească otrava în mari mulţimi de oameni, chiar în rase şi culturi întregi. Un demon al Senzualităţii, purtat de un singur artist, un film sau o reclamă, îşi putea lansa săgeţile lui de murdărie provocatoare care loveau şi „insen­sibilizau" mari mase de oameni. Toţi aceştia pregăteau calea imensei hoarde a răului care venea din urmă. Această armată mărşăluia în mod specific împotriva bisericii, dar ataca pe oricine putea. Ştiam că urmărea să împiedice o viitoare acţiune a lui Dumnezeu, care era menită să conducă mari mulţimi de oameni în biserici.

Strategia principală a acestei armate era să aducă dezbinare în relaţiile de la orice nivel posibil - între adunări, între biserică şi pastor, între soţi şi soţii, copii şi părinţi şi chiar între copii şi prietenii lor. Iscoadele erau trimise să identifice punctele lipsite de apărare din biserici, familii sau oameni, pe care Respingerea, Amărăciunea, Pofta trupească etc., să le poată exploata si lărgi. Apoi diviziile demonice care veneau din urmă aveau să se reverse prin aceste breşe pentru a-şi înfrânge definitiv victimele. Partea cea mai şocantă a acestei viziuni o constituia fap­tul că această armată nu călărea pe cai, ci mai cu seamă pe creştini! Cei mai mulţi dintre ei erau bine îmbrăcaţi, respectabili, distinşi şi bine educaţi, părând a reprezenta aproape toate păturile sociale. Aceşti oameni îşi linişteau conştiinţa proclamând adevăruri creştine, dar îşi trăiau vieţile în conformitate cu puterile întunericului. Pe măsură ce ei îşi exprimau consimţământul cu acele puteri, creşteau şi demonii care le erau atribuiţi, şi aceştia puteau să le îndrume mult mai uşor acţiunile.

O mare parte dintre aceşti credincioşi erau gazdele mai multor demoni, dar între ei era un tartor. Natura acestuia din urmă era dictată de divizia din care făcea parte şi în cadrul căreia mărşăluia. Deşi diviziile mărşăluiau împreună, aveam totuşi impresia că întreaga armată se afla la limita haosului. De exemplu, demonii urii îşi urau tovarăşii la fel de mult cât îi urau pe creştini, iar demonii geloziei erau toţi geloşi unii pe alţii. Singura modalitate prin care conducă­torii acestei hoarde îi puteau împiedica pe demoni să lupte unii împotriva altora era să le menţină ura, gelozia etc., con­centrate asupra oamenilor pe care îi călăreau. Oricum, oamenii aflaţi sub stăpânirea lor săreau adesea la bătaie unii împotriva altora. Am înţeles că în acest fel au sfârşit prin a se autodistruge unele dintre armatele din Scriptură, care veniseră să lupte împotriva Israelului. Când atingerea scopului pe care şi-l stabiliseră în lupta împotriva Israelului le era zădărnicită, mânia lor fără margini devenea de nestăpânit, orbindu-i şi făcându-i să se lupte între ei.

Am observat că deşi demonii călăreau pe aceşti creştini, nu se aflau în ei, cum se întâmpla în cazul necredincioşilor. Era evident că, pentru a fi eliberaţi, aceşti credincioşi tre­buiau doar să înceteze să le mai cânte în strună demonilor. De exemplu, dacă creştinul pe care călărea un demon al geloziei începea să-şi pună gelozia sub semnul întrebării, demonul respectiv slăbea foarte repede. Când se întâmpla acest lucru, demonul care slăbea începea să strige şi con­ducătorul diviziei îşi trimitea toţi demonii împotriva creştinului pentru a-l ataca, până când gelozia, amărăciu­nea etc., îşi recâştigau teritoriul, în cazul în care nu reuşeau să-şi atingă scopul prin atacuri repetate, demonii începeau să citeze şi să interpreteze Scriptura într-un mod eronat, care să justifice amărăciunea, acuzaţiile etc.

Era clar că forţa demonilor era înrădăcinată aproape în întregime în puterea minciunii, prin care îi amăgiseră pe aceşti creştini într-o asemenea măsură încât se foloseau de ei, şi creştinii credeau că erau folosiţi de Dumnezeu. Acest lucru era cu putinţă deoarece aproape toţi creştinii călăriţi de demoni purtau steagurile Neprihănirii proprii, aşa încât cei ce mărşăluiau nici măcar nu puteau zări steagurile care dădeau în vileag adevărata natură a diviziilor. Mi-am aruncat privirile în depărtare spre partea din spate a acestei armate şl am văzut anturajul Acuzatorului însuşi. Am început să-i înţeleg strategia şi m-am mirat de simplitatea ei. El ştia că o casă dezbinată împotriva ei însăşi nu putea să rămână în picioare, şi această armată încerca să aducă o asemenea dezbinare în cadrul bisericii încât aceas­ta să cadă cu totul din har. Părea evident că singura modali­tate de realizare a planului său era să-i folosească pe creştini, ca să lupte împotriva propriilor lor fraţi, şi de aceea, aproape toţi cei aflaţi în diviziile fruntaşe erau creştini, sau cel puţin afirmau că sunt. Fiecare pas pe care aceşti credincioşi cuprinşi de amăgire îl făceau în ascultare de Acuzator mărea puterea lui asupra lor. De aceea, încrederea lui şi a tuturor conducătorilor săi sporea pe măsură ce armata înainta. Se părea că puterea acestei armate depindea exclusiv de conformarea acestor creştini cu căile răului.

Prizonierii

Târându-se în spatele acestor prime divizii, venea o altă mulţime de creştini, care erau prizonierii acestei armate. Fiind răniţi cu toţii, ei erau păziţi de demonii mai mici ai Fricii. Prezenţa prizonierilor în armată părea să fie mai numeroasă chiar decât a demonilor, în mod surprinzător, aceşti prizonieri continuau să poarte săbii şi scuturi, însă nu le foloseau. Am fost şocat să văd că un număr atât de mare de prizonieri erau ţinuţi captivi de o ceată atât de mică de demoni ai Fricii. Dacă creştinii şi-ar fi folosit armele, s-ar fi putut elibera cu uşurinţă şi ar fi cauzat, probabil, mari pierderi hoardei diavoleşti. Din păcate însă, ei continuau să mărşăluiască supuşi. Deasupra prizonierilor, cerul era negru, împânzit cu vulturi numiţi Depresie. Din când în când, aceştia se aşezau pe umerii unui prizonier, vărsând peste el. Vărsătura se numea Condamnare. Când aceasta îl atingea pe prizonier, el se ridica, înainta puţin, un timp, pentru ca apoi să se prăbuşească, mai slăbit ca înainte. M-am întrebat din nou de ce prizonierii nu-i ucideau pe vulturi cu săbiile pe care le aveau la îndemână. Uneori, prizonierii mai slabi se împiedicau şi cădeau, în momentul în care atingeau pământul, ceilalţi prizonieri începeau să-i străpungă cu săbiile, batjocorindu-i în acelaşi timp. Atunci apăreau vulturii, care îi devorau pe cei căzuţi, chiar înainte de a-şi da sufletul. Ceilalţi prizonierii creştini stăteau prin preajmă, urmăreau ce se întâmplă - dând apro­bator din cap  şi-l înţepau din când în când pe cel căzut cu sabia.     Privindu-i, mi-am dat seama că aceşti prizonieri credeau că vărsătura Condamnării era adevăr de la Dumnezeu. Apoi am înţeles că aceşti prizonieri credeau de fapt că mărşălu­iau în armata lui Dumnezeu! Motivul pentru care nu-i omorâseră nici pe demonii mici ai fricii, nici pe vulturi era că îi considerau mesageri veniţi din partea lui Dumnezeu! Atât de mult îi împiedica întunericul acelui nor de vulturi să vadă, încât ei acceptau, în mod naiv, că tot ce li se întâm­pla, venea de la Domnul. Aveau sentimentul că cei care se împiedicau se aflau sub judecata lui Dumnezeu şi, ca urmare, îi atacau la rândul lor - crezând că astfel îl ajută pe Dumnezeu!

Singura mâncare ce li se dădea acestor prizonieri era vărsătura vulturilor. Cei care refuzau s-o mănânce deveneau din ce în ce mai slabi, până cădeau, iar cei care o mâncau se întăreau pentru un timp, însă cu puterea celui rău, după care, slăbiţi, ajungeau să bea apele amărăciunii ce le erau oferite în permanenţă. Gustând apele amare, începeau şi ei să verse peste ceilalţi. Când unul dintre prizonieri începea să facă acest lucru, un demon, care aştepta să fie dus pe sus, se căţăra pe acesta şi-l conducea la una dintre primele divizii.

Mai chinuitoare însă decât vărsătura vulturilor era mizeria respingătoare pe care aceşti demoni o făceau, urinând şi defecând asupra creştinilor pe care călăreau. Această mizerie era mândria, ambiţia egoistă etc. şi indica apartenenţa la una dintre diviziile diavoleşti, în orice caz, excrementele demonilor le creau creştinilor o senzaţie mult mai plăcută decât aceea a condamnării şi îi făceau extrem de dispuşi să accepte că demonii erau mesagerii lui Dumnezeu, iar deşertarea lor, ungerea Duhului Sfânt.

Am simţit o repulsie atât de puternică faţă de armata răului, încât mi-am dorit să mor. Atunci am auzit vocea Domnului, care mi-a vorbit: Acestea sunt primele armate ale duşmanului din vremurile de pe urmă. Aceasta este ulti­ma înşelăciune a Satanei. Ultima sa putere de distrugere se manifestă atunci când îi foloseşte pe creştini ca să se atace unii pe alţii. El s-a folosit de această armată de-a lungul vre­murilor, dar niciodată nu a reuşit să strângă atât de mulţi soldaţi ca acum, pentru împlinirea scopurilor sale diavo­leşti. Nu te teme! Şi Eu am o armată. Acum trebuie să stai în picioare şi să lupţi, deoarece nu ai unde să te ascunzi, nu te poţi sustrage de la acest război. Trebuie să lupţi pentru împărăţia Mea, pentru adevăr şi pentru toţi aceia care s-au lăsat amăgiţi de înşelăciunea Satanei."

Acest cuvânt venit de la Domnul m-a încurajat atât de mult, încât, crezând că mă vor asculta, am început dintr-o dată să le strig creştinilor prizonieri că fuseseră înşelaţi. Chiar în acel moment însă, întreaga armată s-a întors spre mine, iar frica şi depresia care o învăluiau au început să se reverse asupra mea. Totuşi am continuat să strig, crezând că creştinii se vor trezi şi-şi vor da seama de situaţia lor dis­perată, dar mulţi dintre ei au început, dimpotrivă, să ia săgeţi ca să tragă asupra mea. Ceilalţi ezitau pur şi simplu, neştiind ce să creadă despre mine. Atunci am înţeles că acţionasem prea devreme, şi că aceasta fusese o mare greşeală.

Bătălia începe

Apoi m-am întors şi am văzut oştirea Domnului stând în spatele meu. Păreau să fie mii de soldaţi, dar erau totuşi mult mai puţini ca număr. Am fost şocat şi extrem de des­curajat să descopăr că în realitate mult mai mulţi creştinii erau folosiţi de cel rău decât cei aflaţi în oştirea Domnului. Ştiam de asemenea că bătălia care urma să înceapă avea să fie considerată Marele Război Civil Creştin deoarece foarte puţini vor înţelege natura puterilor care se află în spatele conflictului gata să izbucnească. Privind mai de aproape armata Domnului, situaţia mi s-a părut şi mai descurajantă. Numai o mică parte erau echipaţi cu întreaga armură. Mulţi aveau asupra lor numai una sau două piese de armură, iar alţii erau complet lipsiţi de ea. O mare parte din ei erau deja răniţi. Mulţi dintre cei care erau complet echipaţi aveau scuturile prea mici şi mi-am dat seama că nu vor putea fi protejaţi în atacul îngrozitor care va urma. Spre surprinderea mea, marea majoritate a acestor soldaţi era formată din femei şi copii. Foarte puţini dintre cei înarmaţi primiseră o instruire corespunzătoare pentru a-şi folosi armele. în spatele acestei armate se târa o gloată asemănătoare prizonierilor care urmau hoarda răului, dar era foarte diferită de aceasta. Oamenii care o formau păreau beţi de fericire. Ei jucau tot felul de jocuri, cântau cântece, petre­ceau şi hoinăreau dintr-o tabără în alta. Această atmosferă mi-a amintit de Woodstock.¹

Am început să fug spre armata Domnului, ca să scap de atacul violent al hoardei răului, pe care îl simţeam iminent. Mi se părea că, oricum am lua-o, ne aflam într-o tabără des­tinată pieirii. Foarte îngrijorat de gloata care se târa în urma armatei, am încercat să-mi ridic vocea deasupra zgo­motelor, pentru a-i avertiza cu privire la bătălia ce urma să înceapă. Numai câţiva dintre ei m-au putut auzi şi mi-au răspuns prin „semnul păcii" afirmând că ei nu cred în război şi că Domnul nu va îngădui să li se întâmple nici o nenorocire. Am încercat să le explic că Domnul ne-a dat armura, ştiind că vom avea nevoie de ea în evenimentele care vor urma, dar răspunsul lor a fost că tocmai ajunseseră într-un loc al păcii şi bucuriei, unde nu li se putea întâmpla nimic rău. Am început să mă rog cu înflăcărare ca Domnul să le mărească scutul celor înarmaţi, pentru a-i proteja şi pe aceia care încă nu erau gata de luptă.

Atunci s-a apropiat de mine un mesager, care mi-a înmânat o trompetă şi mi-a spus să sun repede din ea. De îndată ce am sunat din trompetă, cei care aveau cel puţin o parte din armură au răspuns prompt. Le-a fost adus şi restul armurii, iar ei s-au echipat rapid cu întreaga armură. Am observat că cei răniţi nu îşi acoperiseră rănile cu armu­ra, dar înainte de-a mai putea rosti vreun cuvânt, săgeţile duşmanului au început să plouă asupra noastră. Toţi cei care nu erau echipaţi cu armura completă au fost răniţi, iar aceia care nu-şi acoperiseră rănile au fost străpunşi în vechile răni. Cei loviţi de săgeţile defăimării au început să-i vorbească imediat de rău pe aceia care nu fuseseră răniţi, cei loviţi de bârfeală au început să bârfească şi, în curând, s-a creat o importantă divizare a acestor oameni chiar în interiorul taberei noastre. Am simţit că eram în pericolul de-a ne nimici unii pe alţii, aşa cum au făcut şi soldaţii armatelor păgâne despre care ni se relatează în Scriptură, care s-au măcelărit între ei. Sentimentul de deznădejde care m-a cuprins era copleşitor. Atunci vulturii au început să se năpustească asupra celor răniţi, ridicându-i şi aruncându-i în tabăra prizonierilor. Cu săbiile pe care încă le aveau, aceştia ar fi putut să-i doboare cu uşurinţă pe vulturi, dar, nu au făcut acest lucru. De fapt, supăraţi pe toţi aceia care nu fuseseră răniţi ca şi ei, aceştia s-au lăsat duşi de bună voie în tabăra prizonierilor.

 Brusc, mi-am adus aminte de gloata din spatele armatei şi am fugit să văd ce s-a întâmplat cu cei de acolo. Incredibil! Scena aceasta era şi mai dezolantă. Mii şi mii erau doborâţi la pământ, plini de răni şi murmurând. Cerul de deasupra lor era întunecat de vulturii care îi duceau de acolo să fie prizonieri ai duşmanului. Mulţi dintre cei ce nu fuseseră răniţi, erau paralizaţi de stupoarea necredinţei, constituind, de asemenea, o pradă foarte uşoară pentru vulturi. Unii au schiţat câteva încercări de-a se apăra de vulturi, dar, pentru că armele lor erau nepotrivite, vulturii nici măcar nu i-au luat în seamă. Cei răniţi erau atât de mânioşi încât îi ameninţau şi îi respingeau pe toţi aceia care încercau să-i ajute, arătându-se docili şi supuşi doar faţă de vulturi. în urma încercărilor neizbutite de-a lupta împotriva vulturilor, cei care nu fuseseră răniţi au început să fugă de pe câmpul de luptă. Prima întâlnire cu duşmanul a fost atât de devastatoare, încât şi eu am fost ispitit s-o iau la fugă împreună cu ei. Apoi însă, uimitor de repede, unii dintre cei ce fugiseră au început să se întoarcă, de data aceasta având armura completă, fiind echipaţi cu scuturi imense. Aceasta a fost prima rază de încurajare de care îmi amintesc s-o fi văzut.

Aceşti luptători care se întorceau nu mai aveau veselia petrecerii zugrăvită pe chipuri; în locul ei se ivise o hotărâ­re puternică. Ştiam că aceştia fuseseră amăgiţi o dată, însă nu vor mai putea fi înşelaţi iarăşi atât de uşor. Regrupaţi, ocupând locurile celor căzuţi, întărind rândurile şi prote-jându-i pe cei aflaţi în spatele sau în dreapta şi în stânga oştirii, ei au adus o mare încurajare în rândurile întregii armate. Chipurile lor reflectau acum hotărârea de-a lupta, în acel moment au apărut trei îngeri puternici, purtând numele de Credinţă, Speranţă şi Dragoste, care s-au aşezat în spatele armatei, în timp ce-i priveam, scuturile noastre au început să crească. A fost uimitor cât de repede s-a transformat dispera­rea în credinţă. Aceasta era o credinţă puternică, întărită de experienţă.

Calea spre înălţime

 

Săbiile pe care le mânuiau acum cu toţii erau denumite Cuvântul lui Dumnezeu şi săgeţile lor purtau numele diferitelor adevăruri biblice. Doream să atacăm la rândul nostru, dar nu ştiam cum să-i evităm pe creştinii călăriţi de demoni. Atunci ne-am gândit că dacă aceşti creştini ar fi loviţi cu Adevărul, se vor trezi şi vor lupta împotriva asupritorilor lor. Am tras, aşadar, câteva săgeţi, iar ceilalţi mi-au urmat exemplul. Aproape toate i-au lovit pe creştini, însă, împotriva aşteptărilor noastre, atunci când au fost străpunşi de săgeata Adevărului, ei nici nu s-au trezit, nici nu s-au prăbuşit răniţi, ci s-au înfuriat, iar demonul care îi călărea şi-a sporit, prin furia lor, dimensiunile şi puterea.

Aceasta i-a şocat pe toţi cei de faţă şi ne-am temut că bătălia aceasta era imposibil de câştigat. Ni se părea că nu vom putea face altceva decât să ne păstrăm terenul, deşi aveam drept sprijin Credinţa, Speranţa şi Dragostea. Atunci a apărut un alt înger puternic, numit înţelepciune, care ne-a sfătuit să luptăm de pe muntele aflat în spatele nostru. Pe munte, cât puteam cuprinde cu privirea, existau nişte terasamente, la diferite niveluri. La fiecare nivel mai înalt, terasamentul se îngusta şi era din ce în ce mai greu să stai în picioare pe el. Fiecare nivel purta numele unui adevăr biblic. Nivelurile mai joase aveau denumirile adevărurilor fundamentale, cum ar fi „Mântuire", „Sfinţire", „Rugă­ciune", „Credinţă" etc., iar nivelurile mai înalte pe cele ale adevărurilor biblice mai profunde. Pe măsură ce urcam, scuturile şi săbiile ni se măreau şi tot mai puţine săgeţi duşmane puteau ajunge până la poziţiile noastre.

 

O greşeală tragică

 

Unii dintre cei care se aflau la nivelurile mai joase au început să strângă săgeţile duşmanului şi să tragă cu ele înapoi spre duşman. Aceasta a fost o greşeală foarte mare, deoarece demonii evitau cu uşurinţă săgeţile, lăsându-le să-i străpungă pe creştini, în momentul în care un creştin era atins de săgeata acuzării sau a defăimării, un demon al amărăciunii sau al mâniei zbura şi se căţăra pe săgeata respectivă, după care începea să urineze şi să-şi reverse otrava asupra creştinului. Când un creştin avea doi sau trei asemenea demoni adăugaţi la mândria sau la neprihănirea sa proprie pe care o avea deja, acesta se transforma în imaginea contorsionată a demonilor înşişi. Noi, cei care ne aflam la nivelurile mai înalte, puteam vedea aceste lucruri, dar aceia care se aflau mai jos şi care foloseau săgeţile duşmanului nu erau conştienţi de ceea ce se întâmpla. Aproximativ jumătate dintre noi ne-am decis să ne continuăm urcuşul, în timp ce tovarăşii noştri au coborât înapoi la nivelurile mai joase, pentru a le explica celor de acolo ce se întâmpla. Apoi, cu excepţia câtorva din­tre ei, care staţionau la fiecare nivel pentru a-i îndemna pe soldaţi să urce mereu mai sus, toţi au fost avertizaţi să-şi continue urcuşul şi să nu se oprească.

Siguranţa

Când am atins nivelul numit „Unitatea Fraţilor", nu ne mai putea ajunge nici o săgeată a duşmanului. Mulţi din tabăra noastră au decis că acesta era nivelul la care au ţinut să ajungă. I-am înţeles, deoarece, cu fiecare nivel nou, urcuşul devenea tot mai greu. Cu toate acestea, pe măsură ce mergeam mai departe, mă simţeam tot mai puternic şi mai priceput în folosirea armelor, aşa că am continuat urcuşul. Curând am ajuns suficient de îndemânatic în mânuirea armelor încât puteam să-i lovesc pe demoni, fără a-i răni pe creştini. Simţeam că, dacă îmi voi continua urcuşul, voi putea trage cu arcul destul de departe pentru a-i lovi pe principalii conducători ai hoardei diavoleşti, aflaţi în spatele armatei lor. Mi-a părut rău că atât de mulţi creştini se opriseră mai jos, unde se aflau, Într-adevăr, în siguranţă, dar nu-l puteau lovi pe duşman. Pe de altă parte, tăria şi caracterul care se dezvoltau în cei care îşi continuau urcuşul făceau din aceştia luptători extraordinari, fiecare dintre ei fiind în stare să nimicească mulţi duşmani.

La fiecare nivel erau împrăştiate peste tot săgeţi ale Adevărului, despre care ştiam că fuseseră lăsate în urmă de cei care căzuseră din poziţia respectivă (şi erau mulţi care căzuseră, din fiecare poziţie). Toate săgeţile purtau numele adevărului specific acelui nivel. Unii ezitau să le adune, dar eu ştiam că aveam nevoie de toate resursele pe care le puteam strânge pentru a distruge imensa hoardă de la baza muntelui. Am luat o săgeată, am tras cu ea şi l-am nimerit pe unul dintre demoni cu atâta uşurinţă încât ceilalţi creş­tini mi-au urmat exemplul. Deoarece începuserăm să deci­măm câteva dintre diviziile duşmanului, întreaga armată â răului şi-a concentrat atenţia asupra noastră. O vreme am avut sentimentul că atacul duşmanului se intensifica cu cât reuşita noastră era mai mare şi, cu toate că ceea ce făceam părea să nu aibă sfârşit, începea să mi se pară amuzant. Deoarece duşmanul nu ne putea atinge la nivelurile mai înalte cu săgeţile lui, el a trimis stoluri întregi vulturi care survolau muntele şi vărsau peste noi, sau transportau demoni care urinau sau defecau pe terasamente, făcându-le foarte alunecoase.

Ancora

Săbiile noastre creşteau la fiecare nivel şi la un moment dat chiar am vrut să renunţ la sabia mea pentru că aveam impresia că nu voi mai avea nevoie de ea la nivelurile mai înalte. M-am hotărât, ca din întâmplare, s-o păstrez, gândin­du-mă că trebuie să-mi fi fost dată cu un motiv anume. Apoi, pentru că terasa pe care stăteam era foarte îngustă şi devenise nespus de alunecoasă, mi-am înfipt sabia în pământ şi m-am legat eu însumi de ea, ca să pot continua să trag împotriva duşmanului. Atunci am auzit vocea Domnu­lui, spunându-mi: „Ai folosit înţelepciunea care te va ajuta să-ţi continui urcuşul. Mulţi au căzut, deoarece n-au ştiut să-şi folosească sabia pentru a se ancora. "Nimeni nu părea să fi auzit această voce, dar mulţi au văzut ce făcusem şi mi-au urmat exemplul.

M-am întrebat de ce Domnul nu mă învăţase mai devreme cum să procedez, deşi ştiam că, într-un fel, El făcuse lucrul acesta. Cugetând la această problemă, am început să înţeleg că întreaga mea viaţă fusese o pregătire pentru această oră. Ştiam că pregătirea mea era propor­ţională cu supunerea mea faţă de Domnul şi cu ascultarea vocii Lui de-a lungul întregii mele vieţi, Ştiam de aseme­nea că datorită unui motiv anume, înţelepciunea şi înţelegerea pe care le aveam acum nu-mi puteau fi nici sporite, nici luate în timpul acestei bătălii. Eram recunoscător, îi mulţumeam Domnului meu pentru fiecare încercare prin care trecusem în viaţă, şi regretam că nu le apreciasem îndeajuns în momentul trăirii lor. Nu peste multă vreme am ajuns să-i lovim pe demoni cu o precizie aproape perfectă. Din armata duşmană, mânia a început să se ridice ca focul şi pucioasa. Creştinii prinşi în acea armată au început să simtă focul mâniei demonilor. Unii se înfuriaseră atât de tare încât aruncau cu săgeţi unii împotriva altora, în mod normal, acest lucru ar fi fost foarte încurajator, dar cei care sufereau cel mai mult erau creştinii care se aflau în tabăra duşmanului. Ştiam că în ochii lumii aceasta părea o dezintegrare de neînţeles a creştinismului însuşi.

Unii dintre aceia care nu-şi folosiseră săbiile ca ancore puteau să doboare mulţi vulturi la pământ, dar ei erau de asemenea mult mai uşor de doborât de pe terasele pe care se aflau, în căderea lor, unii se opreau la vreun nivel inferi­ or, iar alţii se rostogoleau până jos de tot şi de acolo erau ridicaţi şi duşi de vulturi, în ce mă priveşte, foloseam fiecare clipă liberă pe care o aveam încercând să-mi înfig sabia mai adânc în terasă, ori încercând să mă leg mai sigur de aceasta. De fiecare dată când procedam astfel, înţelepciu­nea veghea lângă mine, aşa că am înţeles că ceea ce făceam avea o importanţă foarte mare.

O nouă armă

Săgeţile adevărului se înfigeau destul de rar în vulturi, dar rănile pe care le provocau erau suficiente pentru a-i întoarce pe aceştia din drum. De fiecare dată când vulturii erau alungaţi suficient de departe, o parte dintre noi putea urca la următorul nivel. Când am atins nivelul numit „Galateni doi cu douăzeci", ne aflam mai sus de altitudinea la care puteau rezista vulturii. La acest nivel cerul de dea­
supra noastră aproape că ne-a orbit cu strălucirea şi frumu­seţea lui, şi am fost cuprins de o pace pe care n-o mai cunoscusem niciodată.    

Până în momentul atingerii acestui nivel, spiritul meu de luptă fusese motivat, în egală măsură, de frică, ură si dez­gust faţă de lucrarea duşmanului, şi de dragul împărăţiei, al adevărului sau al dragostei pentru prizonieri. Abia acum am ajuns din urmă Credinţa, Speranţa şi Dragostea, pe care înainte doar le văzusem de la distanţă. Aici aproape că am fost copleşit de slava lor, deşi simţeam că apropierea de ele putea fi şi mai mare. Când am ajuns chiar lângă ele, s-au întors spre mine şi au început să-mi repare şi să-mi lustru­iască armura. Curând aceasta a fost transformată şi a început să reflecte strălucirea slavei care venea de la Cre­dinţă, Speranţă şi Dragoste. Când mi-au atins sabia, din ea au început să răzbată fulgere mari si strălucitoare. Atunci dragostea mi-a spus: „Celor care ajung la acest nivel le sunt încredinţate puterile veacului viitor". Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus, plină de o seriozitate calmă: „Trebuie însă să te învăţ cum să le foloseşti". Nivelul „Galateni doi cu douăzeci" era atât de întins, încât părea că nu există nici un pericol de cădere. De aseme­nea, aici existau săgeţi nenumărate care aveau scrise pe ele numele Speranţei. Am luat câteva şi am tras cu ele în jos spre vulturi, iar acestea i-au ucis cu uşurinţă. Aproximativ jumătate dintre cei care au atins acest nivel au continuat să tragă cu săgeţi împotriva vulturilor, în timp ce ceilalţi au început să ducă aceste săgeţi la cei care se aflau la nivelurile inferioare.

Vulturii continuau să vină în valuri împotriva niveluri­lor inferioare, dar de fiecare dată numărul lor era mai redus ca înainte. De la nivelul „Galateni doi cu douăzeci" puteam lovi orice duşman din armată, în afară de conducătorii ei, care rămâneau în afara razei noastre de acţiune. Am hotărât să nu mai folosim săgeţile adevărului în alte scopuri până când nu vom distruge toţi vulturii, deoarece norul depresiei creat de ei făcea adevărul mai puţin eficient. Aceasta ne-a luat un timp foarte îndelungat, dar nu am căzut de oboseală, în cele din urmă, cerul de deasupra muntelui a fost curăţat aproape cu desăvârşire de vulturi.

Credinţa, Speranţa şi Dragostea, care crescuseră cu fiecare nivel, cum se întâmplase şi cu armele noastre, erau acum atât de vizibile, încât ştiam că oamenii care se aflau la o mare depărtare de locul în care se desfăşura bătălia puteau să le zărească. Gloria lor radia chiar şi în tabăra prizonierilor, care se mai aflau încă acoperiţi de un mare nor de vulturi. Ştiind că şi ei pot contempla acum aceste realităţi, am fost extrem de încurajat, gândindu-mă că atât creştinii care fuseseră folosiţi de cel rău, cât şi prizonierii, vor înţelege că noi nu le eram duşmani, ci îşi vor da seama că de fapt ei fuseseră folosiţi de el.   

Dar n-a fost să fie aşa, cel puţin nu încă. Cei din tabăra duşmanului care au întrezărit lumina Credinţei, Speranţei şi Dragostei au început să le numească „îngeri de lumină", care au fost trimişi să-i amăgească pe cei slabi, sau pe cei lipsiţi de discernământ. Atunci mi-am dat seama că înşelă­ciunea şi robia în care se aflau aceştia erau mult mai grave decât crezusem eu. Totuşi, cei care nu făceau parte nici dintr-o armată, nici dintr-alta, necreştinii, au văzut gloria acestora şi au început să se apropie de munte pentru a o vedea mai bine. Cei care s-au apropiat au început să înţeleagă natura bătăliei şi aceasta a fost o mare încurajare pentru noi. Euforia victoriei a continuat să crească în fiecare din noi. Ne-am dat seama că a te afla în această armată, în această bătălie, trebuia să fie una dintre cele mai mari aven­turi ale tuturor timpurilor. După ce am distrus cea mai mare parte a vulturilor care ne atacau muntele, am început să-i doborâm la pământ pe cei care se mai aflau încă dea­supra prizonierilor. Pe măsură ce norul întunecos se destrăma, soarele i-a învăluit pe prizonieri cu razele lui şi ei au început să se trezească, de parcă fuseseră cufundaţi într-un somn adânc. Se simţeau groaznic datorită stării în care se aflau, şi mai ales datorită vărsăturii care-i acoperea încă, şi au început să se cureţe, în timp ce priveau Credinţa, Speranţa şi Dragostea, au dat cu ochii de munte si au alergat spre el.

Hoarda malefică a aruncat în urma lor săgeţi de Acuzare şi Defăimare, dar ei nu s-au oprit. Până când au ajuns la munte, mulţi dintre ei aveau înfipte în ei vreo duzină de săgeţi sau chiar mai multe, şi totuşi nu păreau să le ia în seamă. De îndată ce au început să urce muntele, rănile lor au început să se vindece. Odată cu destrămarea norului de depresie totul părea să fie mult mai uşor.

Capcana

 

Cei care fuseseră mai înainte prizonieri se bucurau nes­pus de mult de mântuirea lor. Ei păreau atât de copleşiţi de recunoştinţă pentru fiecare nivel atins la urcarea muntelui încât noi înşine am început să dăm mai multă importanţă acelor adevăruri. Curând, în rândurile foştilor prizonieri s-a făcut simţită şi o hotărâre aprigă de a lupta cu duşmanul. Ei şi-au îmbrăcat armura primită şi au cerut permisiunea să se întoarcă pentru a ataca duşmanul care îi ţinuse în cap­tivitate şi abuzase de ei atâta timp. Ne-am gândit la această alternativă, dar apoi ne-am hotărât să rămânem cu toţii pe munte şi să luptăm de aici. Vocea Domnului s-a auzit din nou, spunând: „A doua oară aţi lucrat cu înţelepciune. Nu puteţi câştiga încercând să luptaţi cu duşmanul pe terenul său, ci numai rămânând pe Muntele Meu Cel Sfânt."

Am fost uluit să observ că am luat hotărâre atât de impor­tantă doar gândindu-ne şi discutând foarte puţin despre ea. M-am hotărât aşadar să nu mai iau nici o decizie fără rugă­ciune, indiferent cât de importantă sau lipsită de importanţă ar fi fost decizia respectivă, în momentul acela, înţelepciu­nea s-a apropiat repede de mine, m-a strâns pe după umeri cu putere, m-a privit în ochi şi mi-a spus: _!rAsa să faci!" în timp ce înţelepciunea mi-a spus aceste cuvinte, m-a împins înainte, ca şi cum m-ar fi salvat dintr-o primejdie. Uitându-mă înapoi, am văzut că, fără să-mi dau seama, ajunsesem chiar la marginea întinsului platou al nivelului „Galateni doi cu douăzeci". Era cât pe ce să cad de pe munte. Am privit din nou în ochii înţelepciunii şi ea mi-a spus cu gravitate: „Când crezi că stai în picioare, ia seama să nu cazi. în viaţa aceasta poţi cădea de la orice nivel." O bună bucată de vreme am rămas acolo gândindu-mă la aceasta. Plin de exuberanţa victoriei ce se întrezărea şi de bucuria că ajunsesem la unitatea fraţilor, devenisem neatent. Era mai nobil să cazi în urma atacului violent al duşmanu­lui decât datorită lipsei de atenţie.

Şerpii

 

Am continuat multă vreme să omoram vulturii şi să tragem în demonii care îi călăreau pe creştini. Am descoperit că săgeţile diferitelor adevăruri aveau un impact mai mare asupra anumitor soiuri de demoni. Ştiam că aceasta avea să fie o bătălie de lungă durată, dar acum nu mai sufeream pierderi şi astfel ne-am continuat urcuşul, trecând dincolo de nivelul „Răbdare". Cu toate acestea, foarte puţini dintre creştinii care fuseseră eliberaţi de demoni veneau spre munte. Mulţi dintre ei dobândiseră natura demonilor, şi continuau în înşelarea lor chiar în absenţa demonilor. Pe măsură ce întunericul demonic dis­părea, am observat că pământul din jurul picioarelor aces­tor creştinilor se mişca. Apoi am văzut că picioarele lor erau legate de nişte şerpi. Privindu-i un timp mai îndelun­gat, am putut constata că aceştia semănau vizibil între ei, si că pe trupul lor era scris cuvântul Ruşine.

Am început atunci să tragem în şerpi cu săgeţile Adevă­rului, dar acestea au avut un efect neglijabil. Am încercat apoi săgeţile Speranţei, însă tot fără nici un rezultat. De la nivelul „Galateni doi cu douăzeci" fusese foarte uşor să urcăm, pentru că ne ajutam unii pe alţii. Acum însă, având sentimentul că nu puteam face mare lucru împotriva duşmanului, am hotărât să ne continuăm urcuşul fără oprire, până vom descoperi arma cu care să-i putem omorî pe şerpi. Astfel am depăşit rapid nivelurile adevărului, iar la cele mai multe din ele nici măcar nu zăboveam prea mult, dacă nu vedeam în jur vreo armă care să fie eficientă împotriva şerpilor. Credinţa, Speranţa şi Dragostea erau cu noi, dar nu am observat că înţelepciunea rămăsese cu mult în urmă. Urma să treacă o perioadă îndelungată de timp până când aveam să-mi dau seama cât de gravă fusese această greşeală, înţelepciunea avea să ne ajungă din urmă abia pe vârful muntelui, dar dacă ar fi fost tot timpul cu noi pe cale, victoria noastră asupra hoardei malefice ar fi fost mai rapidă şi mult mai uşoară.

Aproape pe nesimţite, am ajuns la un nivel care dădea într-o grădină. Era cel mai frumos loc pe care îl văzusem vreodată. Deasupra intrării era scris: „Dragostea Necondiţi­onată a Tatălui" şi intrarea era atât de plină de strălucire şi slavă, încât tentaţia de a intra s-a dovedit irezistibilă. De îndată ce am păşit în grădină, am zărit un pom. Ştiam că era Pomul Vieţii. Acesta se afla în mijlocul grădinii şi era încă păzit de nişte îngeri care păreau să aibă o putere şi o autoritate copleşitoare. Când i-am privit, ei s-au uitat spre noi. Păreau prietenoşi, ca şi cum ne-ar fi aşteptat. Privind în urmă, am văzut că în grădină sosise deja o oştire întreagă de luptători, încurajându-ne unii pe alţii, şi fiind încurajaţi şi de privirile binevoitoare ale îngerilor, am hotărât să tre­cem pe lângă ei ca să ajungem la pom. Unul dintre ei a stri­gat: „Cei care ajung la acest nivel, care cunosc dragostea Tatălui, pot să mănânce din pom." Nu-mi dădusem seama cât eram de flămând. Fructul pe care l-am gustat mi s-a părut mai delicios decât tot ce mâncasem vreodată, şi totuşi gustul lui îmi era oarecum familiar. Acesta îmi amintea de răsăritul de soare, de ploaie, de câmpiile minunate, de apusul de soare deasupra oceanu­lui şi chiar mai mult decât atât, de oamenii pe care îi iubeam. Cu fiecare muşcătură, mă simţeam din ce în ce mai îndrăgostit de toate lucrurile şi de toate fiinţele. Apoi au început să mi se perinde prin minte duşmanii: şi pe aceştia îi iubeam. Curând sentimentul de iubire a devenit mai copleşitor decât tot ce experimentasem vreodată, mai puternic chiar decât pacea pe care o simţisem când am ajuns la nivelul „Galateni doi cu douăzeci". Atunci am auzit Vocea Domnului spunând: „De-acum aceasta va fi pâinea ta zilnică şi nu ţi se va refuza niciodată. Poţi mânca oricât şi de câte ori doreşti. Iubirea Mea este nemărginită."

Am privit spre pom să văd de unde venise vocea, şi am constatat că era plin de vulturi albi şi curaţi, care aveau cei mai frumoşi şi mai pătrunzători ochi pe care i-am văzut vreodată. Mă priveau de parcă ar fi aşteptat să le dau instrucţiuni. Unul dintre îngeri mi-a spus: „Ei îţi vor îndeplini dorinţa, deoarece aceşti vulturi se hrănesc cu şerpi." Eu le-am spus: „Mergeţi şi devoraţi ruşinea care i-a legat pe fraţii noştri!" Ei şi-au desfăcut aripile, apoi a început să sufle un vânt mare, care i-a ridicat în văzduh, în timp ce vulturii umpleau cerul cu strălucirea lor glorioasă, am putut auzi, chiar de acolo de la înălţimea mare la care ne aflam, strigătele de groază care se ridicau din tabăra duşmanului la vederea vulturilor care se ridicau în zbor.

Regele Se arată

în acea clipă a apărut în mijlocul nostru însuşi Domnul Isus, salutându-ne pe fiecare, felicitându-ne că am ajuns pe vârful muntelui. Apoi a spus: „Trebuie să vă împărtăşesc ceea ce le-am spus şi fraţilor voştri după înălţarea Mea -mesajul împărăţiei Mele. Cea mai puternică armată a duşmanului a fost pusă pe fugă, dar nu este complet dis­trusă. Acum este timpul să porniţi înainte şi să proclamaţi Evanghelia împărăţiei Mele. Vulturilor li s-a dat drumul şi vor merge împreună cu noi. Vom folosi săgeţile aflate la fiecare nivel, dar Eu sunt Sabia voastră şi Eu sunt Căpitanul vostru. A venit vremea ca Sabia Domnului să fie scoasă afară din teacă." Atunci m-am întors şi am văzut că întreaga armată a Domnului stătea în picioare în grădină. Erau bărbaţi, femei şi copii din toate rasele şi naţiunile, purtând steaguri care se mişcau în bătaia vântului, într-o unitate perfectă. Ştiam că pământul nu mai cunoscuse niciodată aşa ceva. Eram conştient şi de faptul că duşmanul mai avea multe armate şi fortăreţe pe toată faţa pământului, dar nici una nu putea rezista în faţa acestei armate extraordinare. Am rostit cu răsuflarea tăiată: „Aceasta trebuie să fie ziua Domnului". Atunci întreaga oştire a răspuns asemenea unui tunet înfricoşător: „Ziua Domnului oştirilor a venit".

Rezumat

După câteva luni, mă mai gândeam încă la acest vis. în mod alarmant, anumite evenimente şi stări ale bisericii păreau să oglindească exact ceea ce văzusem în momentul în care hoarda iadului a început să mărşăluiască. Mi s-a amintit atunci de Abraham Lincoln. Singura cale prin care el putea deveni „Eliberatorul" şi să păstreze Uniunea, a fost să fie gata să poarte un Război Civil; nu doar să-l poarte, ci şi să lupte hotărât să nu facă nici un compromis până la victoria finală. De asemenea, el a avut harul de a purta cel mai sângeros război din istoria noastră, fără a-şi „demoni-za" duşmanul cu ajutorul propagandei. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi putut determina mult mai repede hotărârea celor din Nord, câştigând o victorie militară mai rapidă, dar aceasta ar fi făcut ca reuniunea de după război să fie mult mai dificilă. Deoarece obiectivul său fundamental a fost să păstreze Uniunea, el nu i-a considerat niciodată duşmani pe cei din Sud, ci a luptat mai degrabă împotriva răului care îi ţinea în sclavie. în faţa Bisericii se conturează acum un mare război spiritual civil. Mulţi vor face tot ce le stă în putinţă pentru a-l evita. Acest lucru este uşor de înţeles şi poate părea nobil. Cu toate acestea, compromisul nu va menţine nicio­dată o pace durabilă, ci va face doar ca ultimul conflict să fie mult mai dificil, atunci când va veni - şi el va veni.

Domnul îşi pregăteşte acum o conducere care să dorească să se implice într-un război spiritual civil, menit să-i elibereze pe oameni. Principala dispută va fi aceea dintre robie şi libertate. A doua problemă, care pentru unii va fi de prim ordin, o vor constitui banii. După cum uneori Războiul Civil American părea să distrugă întreaga naţiune, ceea ce se va întâmpla cu Biserica va părea uneori să indice sfârşitul acesteia. Totuşi, după cum naţiunea americană nu numai că a supravieţuit, ci a şi devenit cea mai puternică de pe pământ, aşa se va întâmpla şi cu Biserica. Biserica în sine nu va fi distrusă, ci doar instituţiile şi doctrinele ei, care i-au ţinut pe oameni într-o robie spirituală.

O dreptate perfectă în sânul Bisericii nu va putea fi instaurată peste noapte nici după aceasta. Vor mai exista mişcări pentru drepturile femeilor şi pentru eliberarea Bisericii de alte forme ale rasismului şi exploatării. Toate acestea reprezintă cauze ce trebuie privite în faţă. Totuşi, în mijlocul războiului civil spiritual care va urma, vor începe să se manifeste, ca niciodată mai înainte, Credinţa, Speranţa şi Dragostea, precum şi împărăţia lui Dumnezeu, pe care acestea se întemeiază. Aceste realităţi îi vor atrage pe toţi oamenii spre împărăţie. Stăpânirea lui Dumnezeu urmează să se dovedească superioară oricărei forme de guvernare omenească.

Şi veniţi să ne amintim că pentru Domnul „o mie de ani sunt ca o zi". El poate face în noi, într-o singură zi, ceea ce noi am crede că ar putea dura o mie de ani. Lucrarea de eliberare şi înălţare a Bisericii va fi realizată mult mai repede decât am putea crede că este posibil din punct de vedere omenesc. Totuşi, noi nu avem în vedere aici posibilităţile omeneşti.

Amin.

Originaly published in English as The Final Quest by Rick Joyner

Morning Star Publications

16000 Lancaster Highway Charlotte, NC 28277

1-800-542-0278