Analiza si explicarea cuvântului: închinarea la idoli (gr.eidololatreia)

 

Închinarea la idoli (gr.eidololatreia), adicã venerarea duhurilor, persoanelor sau chipurilor cioplite, de asemenea încrederea în vreo persoanã, vreo institutie sau vreun lucru ca având autoritate egalã sau mai mare decât a lui Dumnezeu si a Cuvântului Sãu. Se pare cã închinarea la idoli este greu de înteles pentru omul modern. Este dificil de înteles cum un om putea sã se apropie cu reverentã de o bucatã de lemn, de piatrã sau de metal, oricât de frumoasã ar fi fost forma sculpturii si oricât de costisitoare ar fi fost podoaba si ornamentatia. Acest fenomen este si mai greu de înteles atunci când ne amintim cã multi dintre idolii antici erau orice numai frumosi nu. De exemplu, imaginea zeitei Artemis sau Diana din faimosul templu din Efes era o figurã neagrã, îndesatã, necizelatã, acoperitã cu multi sâni, si complet lipsitã de frumusete.

Fapt este cã la început nimeni nu s-a închinat la vreun idol. Un idol avea douã functii. El avea scopul de a localiza zeul pe care-l reprezenta, si de asemenea de a-l vizualiza. Initial, nu se urmãrea ca idolul sã fie obiectul închinãrii. Menirea lui era ca sã-i usureze omului închinarea la un zeu pe care-l reprezenta, prin faptul cã i se dãdea omului ceva vizibil, localizat într-un loc definit. Dar o datã ce s-a realizat acest lucru, era aproape inevitabil ca omul sã nu înceapã sã se închine la idol, în loc de a se închina înaintea zeului pe care acesta îl reprezenta. Sã luãm, spre exemplu, modul în care s-a dezvoltat închinarea înaintea împãratului în Imperiul Roman. Aceasta a început ca o exprimare a recunostintei pentru siguranta, dreptatea si buna orînduialã pe care Roma a adus-o oamenilor. Roma a curãtat mãrile de pirati si drumurile de tâlhari. În locul capriciului tiranilor, ea a instaurat dreptatea impartialã. Oamenii erau atât de recunoscãtori Romei pentru bratul ei puternic si justitia ei impartialã, încât au existat regi care, dupã moartea lor au lãsat mostenire tãrile lor romanilor. Din aceastã atitudine de recunostintã a apãrut închinarea la zeita Roma, spiritul Romei; si aceastã închinare a existat înainte de a apãrea de fapt adevãratul cult al împãratului. Dar oamenii sunt dornici sã vadã ceva; si Roma, si spiritul Romei erau, dupã cum se pare, întrupate în împãrat. Si astfel, închinarea a ajuns sã fie transferatã însusi împãratului, un fenomen care la început i-a fãcut pe împãratii romani sã se simtã penibil si cãruia ei au vrut sã-i punã capãt. Dar pentru cei care erau împrãstiati la marginile imperiului, împãratul nu era mai mult decât un nume; asa cã s-a înãltat statuia lui, iar închinarea s-a transferat de la împãrat la statuie. Întâi spiritul nevãzut al Romei, apoi împãratul vizibil, apoi statuia prezentã - acesta a fost cursul evenimentelor.

Iatã deci prima gresealã fundamentalã a închinãrii la idoli - închinarea la idoli este închinarea la obiectul creat si nu la Creatorul tuturor lucrurilor. Acest lucru este exact ceea ce a vãzut Pavel în schita lui referitoare la nasterea închinãrii la idoli:
        19. Fiindcã ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, cãci le-a fost arãtat de Dumnezeu.
        20. În adevãr, însusirile nevãzute ale Lui, puterea Lui vesnicã si dumnezeirea Lui, se vãd lãmurit, de la facerea lumii, când te uiti cu bãgare de seamã la ele în lucrurile fãcute de El. Asa cã nu se pot dezvinovãti;
        21. fiindcã, mãcar cã au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslãvit ca Dumnezeu, nici nu I-au multãmit; ci s-au dedat la gândiri desarte, si inima lor fãrã pricepere s-a întunecat.
        22. S-au fãlit cã sunt întelepti, si au înnebunit;
        23.si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoanã care seamãnã cu omul muritor, pãsãri, dobitoace cu patru picioare si târâtoare. (Romani 1: 19-23)

Acest tip de idolatrie existã încã, pentru cã, din punct de vedere fundamental, acest fel de idolatrie este închinarea la lucruri, în locul închinãrii înaintea lui Dumnezeu. Se poate spune pe drept cuvânt cã pentru un om, Dumnezeu este acela cãruia el îi dedicã timpul sãu, averea si talentele sale, acela cãruia el se dã pe sine însusi. În limbajul nostru a intrat o nouã expresie, simbolul stãrii materiale. Simbolul stãrii materiale este un lucru pe care si-l doreste cineva, ca o dovadã si o garantie exterioarã cã a ajuns pe o anumitã treaptã a succesului. Simbolul stãrii materiale poate sã fie o casã într-un anumit cartier al unui oras, o masinã de o anumitã marcã, un oarecare gen de mobilã sau bunuri casnice râvnite de multi si dobândite de putini. Se poate afirma, pe bunã dreptate, cã acest simbol al stãrii materiale este idolul omului, pentru cã un om se dedicã efortului de a-l obtine. Ori de câte ori un lucru din lume, oricare ar fi acela, începe sã detinã locul principal în inima, în mintea si în preocuparea noastrã, atunci acel obiect a devenit un idol, pentru cã acea notiune a uzurpat locul care îi apartine lui Dumnezeu.

Este interesant si semnificatv totodatã faptul cã închinarea la idoli urmeazã imediat dupã grupul de cuvinte care descriu pãcatele sexuale. În lumea anticã, închinarea la idoli si imoralitatea sexualã erau foarte strâns legate. Autorul Întelepciunii lui Solomon spune: "Gândul plãsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, si nãscocirea lor a fost pierderea vietii" (Întel. 14: 12 - carte apocrifã). De unde vine aceastã legãturã?

Putem sã vedem aceastã legãturã în Vechiul Testament. Ea era descrisã în culori vii si expresive, în mod dramatic în poezia celui de al doilea capitol din Osea. Mama, adicã Israel, a spus: "Voi alerga dupã ibovnicii mei, care îmi dau pâinea si apa mea, lâna si inul meu, untdelemnul si bãuturile mele". Apoi vocea lui Dumnezeu continuã: "N-a cunoscut cã Eu îi dãdeam grâul, mustul si untdelemnul" (Osea 2: 5, 8). În Palestina, în cadrul cultelor antice pre-israelite, Baalii erau zei ai fertilitãtii. Ei erau cei care dãdeau grâul, vinul si untdelemnul. Spre ei s-a întors Israel si, întrucât Israel era mireasa lui Dumnezeu, se putea spune despre ea cã se pângãreste cu zeitãti strãine. De aceea, adulterul a devenit simbolul pentru apostazie, fiindcã apostazia era infidelitatea cu care Israel L-a pãrãsit pe Dumnezeu care era adevãratul ei sot, pentru a cãuta un sot printre zeitãti.

Dupã cum am vãzut deja, dintre toate fortele care actioneazã asupra cresterii, forta sexului este cea mai vie, cea mai vitalã si cea mai puternicã. În acest scop, actul sexual a devenit un act de închinare si de glorificare a zeului; de aceea înzestrarea sanctuarelor antice cu prostituate sacre a devenit un obicei, iar relatia sexualã cu ele a devenit un fel de închinare în fata fortei vietii. Atractia pe care o simte latura inferioarã a caracterului uman spre un asemenea gen de închinare este cât se poate de evidentã. Omul natural va prefera, mai curând aceastã închinare, în locul celei adevãrate. În aceasta consta groaznicul pericol al cultului lui Baal, împotriva cãruia au pledat si au tunat profetii. Tragedia închinãrii la idoli era dublã. Prin ea oamenii adorau lucrul creat, în loc sã-L adore pe Creatorul tuturor lucrurilor, si în cadrul acestei închinãri la idoli, oamenii foloseau ca si închinare un act frumos în sine, dar care prin maniera în care era folositã, a devenit pãcat. Închinarea la idoli a distrus dintr-o loviturã adevãrata închinare, precum si acea puritate care constituie cea mai înaltã închinare dintre toate.

 

Pasaje unde mai regãsim cuvâtul: (Coloseni 3: 5; Galateni 5: 20)