ÎNCHISOAREA

 

 

Peste cei care cheamă numele Meu dar nu Mă caută, judecata va veni pentru că nu lucrează potrivit voii Mele. Adesea ei se află în locuri greşite, fac lucruri greşite şi chiar predică mesaje greşite.

Ei încearcă să culeagă, când este vremea semănatului, şi să semene, când este vremea culesului

Din această cauză ei nu sunt roditori.

 

Numele Meu nu este EU AM FOST, nici EU VOI FI, ci EU SUNT.

 

Dacă vrei să Mă cunoşti cu adevărat, trebuie să Mă cunoşti aşa cum sunt în prezent.

 

Nu Mă poţi cunoaşte ca şi EU SUNT decât dacă vii la Mine în fiecare zi şi dacă rămâi în prezenţa Mea.

 

Cei care nu ascultă de Mine, nici nu cred cu adevărat în Mine, prin felul cum trăiesc ei, îmi învaţă poporul că neascultarea este permisă.

Vor cunoaşte nu peste mult timp că plata păcatului este

MOARTEA.

Nu mai pot continua să Mă cheme să-i izbăvesc din necaz, şi în acelaşi timp să iubească păcatul.

 

Îţi mai dau puţin timp să te judeci singur, ca să nu te judec Eu, dar să ştii că timpul este scurt.

 

PENTRU CĂ AI FOST AICI, DE LA TINE SE VA CERE MAI MULT.

 

Uşa.

 

Îmi voi trimite cei din urmă evanghelişti. Le voi da o cupă de bucurie care nu se va goli niciodată. Ei vor vinde­ca bolnavii şi vor scoate draci; ei Mă vor iubi şi vor iubi neprihănirea; îşi vor purta crucea în fiecare zi, şi nu vor trăi pentru ei, ci pentru Mine. Prin aceştia, lumea va şti că Eu trăiesc şi Mie mi s-a dat toată autoritatea şi puterea. Aceştia sunt cei neînfricaţi, care vor ataca porţile duşma­nului şi vor invada locurile întunecoase ale pământului, conducând pe mulţi spre mântuirea Mea. Şi aceştia vor fi de cealaltă parte a uşii, şi te vei întâlni cu ei. îmi voi trimite cei din urmă păstori care vor avea inima Mea pentru oi. Aceştia vor hrăni turma pentru că Mă iubesc. Fiecăruia îi va păsa de cei mai mici ca şi cum ar fi ai lui, şi îşi va da chiar viaţa lui pentru turma Mea. Aceasta este dragostea care va atinge inimile oamenilor — când oamenii Mei îşi vor da viaţa unii pentru alţii. Atunci lumea Mă va cunoaşte. Am acordat aceste opţiuni pentru a servi oamenilor Mei. Aceştia sunt cei credincioşi cărora le voi încredinţa să-Mi păzească casa. Şi pe aceştia îi vei întâlni de cealaltă parte a uşii.

Îmi voi trimite pe pământ cei din urmă învăţători,. Ei Mă vor cunoaşte şi-i vor învăţa pe oamenii Mei să Mă cunoască pe Mine. Ei vor cunoaşte adevărul. Ei nu se vor retrage dinaintea întunericului, ci îl vor demasca şi-l vor alunga. Ei vor curaţi fântânile săpate de Tatăl lor, şi vor da apa curată a vieţii. De asemenea, vor duce mai departe comorile Egiptului şi le vor folosi pentru a-Mi construi o locuinţă. Şi pe aceştia îi vei întâlni, doar dincolo de uşa aceea.

În timp ce Domnul vorbea, mă uitam către uşă. Acum, pentru prima oară, îmi doream cu adevărat să trec dincolo de ea. Fiecare cuvânt pe care-L rostea făcea să crească aşteptarea din inima mea, şi de abia aşteptam să-i întâlnesc pe aceşti slujitori din zilele de pe urmă.

- In inima ta ai ştiut de mulţi ani că ei vor veni. Te-am adus aici pentru a-ţi arăta cum să-i recunoşti şi să-i ajuţi în căile lor, a adăugat Domnul.

Am trecut dincolo de uşă.

 

Închisoarea

 

Deodată, m-am găsit stând într-o curte mare a unei închisori. Avea nişte ziduri uriaşe cum n-am mai văzut niciodată. Se întindeau pe cât de mult puteau cuprinde ochii mei, de sute de metri înălţime, şi foarte groase. Iar în faţa acestor ziduri erau alte garduri şi sârmă ghimpată. La o distanţă de câteva sute de metri de-a lungul zidului erau foişoare. Puteam vedea străjeri în fiecare din acestea, dar erau prea departe de mine pentru a putea desluşi altceva din ele.

Închisoarea era cenuşie, întunecată şi poso­morâtă, ceea ce părea să reflecte perfect grămada de oameni care se aflau în curtea închisorii. In toată curtea, oamenii erau aşezaţi în grupuri după diferite caracteristici. Bătrânii de culoare formau un grup, iar tinerii de culoare un alt grup. Bătrânii albi şi tinerii albi formau alte grupuri, iar femeile stăteau şi ele separat. La fel se întâmpla cu fiecare rasă. Cei ce aveau orice caracteristici care ieşeau în evidenţă erau în alt grup, excepţie făcând copiii mai mici.

Intre aceste grupuri păreau să se învârtă mulţi oameni, în timp ce-i priveam, îmi puteam da seama că încercau să afle adevărata lor identitate, căutând un grup după caracteristicile lor. Totuşi, se vedea clar că aceste grupuri nu acceptau aşa de uşor prezenţa unei noi persoane.

Uitându-mă mai îndeaproape la aceste per­soane, puteam vedea rănile adânci de pe corpul lor, şi cicatricele rămase de la nişte răni mai vechi. In afară de copii, toţi păreau să fie aproape orbi şi vedeau doar atât cât să poată rămâne în grupul de care aparţineau. Chiar şi în afara grupurilor, aceştia căutau oameni care aveau caracteristicile lor. Când găseau şi cea mai mică deosebire la ei, îi atacau. Toţi păreau să fie flămânzi, însetaţi şi bolnavi.

M-am apropiat de un om mai în vârstă şi l-am întrebat de ce se aflau toţi în închisoare. S-a uitat la mine surprins, afirmând cu insistenţă că ei nu se aflau într-o închisoare, şi întrebându-mă cum de-mi venise să pun o întrebare atât de stupidă. Am arătat către gard şi către străjeri, iar el a replicat:

- Ce garduri? Ce străjeri?

S-a uitat la mine ca şi când l-aş fi insultat teribil, şi ştiam că dacă l-aş mai fi întrebat ceva, m-ar fi ata­cat şi pe mine.

Am pus aceeaşi întrebare unei tinere şi am primit acelaşi răspuns. Atunci mi-am dat seama că erau atât de orbi, încât nu vedeau gardul şi nici străjerii. Aceşti oameni nu vroiau să ştie că se aflau în închisoare.

 

Străjerii

 

În cele din urmă m-am gândit să-l întreb pe unul dintre străjeri de ce se aflau acei oameni în închisoare. Mergând spre garduri, am văzut nişte găuri care făceau să pară căţăratul mai uşor. Când am ajuns la perete, am văzut că el era atât de neuni­form construit încât era foarte uşor de căţărat. Oricine putea scăpa de acolo, dar nici măcar unul nu încerca să scape, deoarece nu-şi dădeau seama că erau captivi.

Când am ajuns în vârful peretelui, puteam zări la mare distanţă, şi vedeam razele soarelui strălucind dincolo de aceşti pereţi. Soarele nu putea pătrunde în curtea închisorii din cauza înălţimii pereţilor, şi a norului care era chiar deasupra acesteia. Am văzut flăcări îndepărtate, ce veneau dinspre una din mar­ginile închisorii unde se aflau copiii. Fumul acestor flăcări forma un nor gros, transformând ceea ce părea să fi fost umbra pereţilor într-o negură mohorâtă şi sufocantă. Mă întrebam ce putea să ardă.

Am mers pe vârful peretelui, până când am ajuns la un foişor. Am fost foarte surprins să-l găsesc pe străjer îmbrăcat într-un costum frumos cu guler ce indica rangul său de lucrător sau pastor. Acesta nu a fost şocat când m-a văzut, şi cred că îşi închipuia despre mine că sunt doar un alt străjer.

-Domnule, spune-mi te rog, de ce se află aceşti oameni în închisoare?    

Această întrebare l-a şocat, şi am urmărit cum teama şi neîncrederea îl învăluiau.

-    Ce închisoare?, întrebă el. Ce tot spui acolo?

-    Mă refer la acei oameni din curtea închisorii, i-am răspuns eu cu îndrăzneală, apoi am continuat: Cu siguranţă sunteţi un temnicer al acestei închisori pentru că vă aflaţi în acest foişor, dar de ce sunteţi îmbrăcat aşa?

-    Eu nu sunt temnicer! Eu sunt lucrător în lucra­rea Evangheliei. Şi nici nu sunt paznicul lor eu sunt liderul lor spiritual. Acesta nu este foişor este casa Domnului. Fiule, dacă tu crezi că întrebările acestea sunt distractive, află că pe mine nu mă fac să râd! îşi luă arma şi părea gata să tragă în mine.

- Îmi cer scuze pentru deranj, am răspuns eu, simţind că e foarte posibil să-şi folosească arma.

Apoi am plecat, aşteptând să aud împuşcături în orice moment. Acest bărbat era atât de nesigur încât îl credeam în stare să tragă înainte de a gândi, dacă se simţea ameninţat. Puteam să-mi dau seama că era foarte sincer. Nici măcar nu ştia că era un străjer.

 

Profesoara

Am continuat să merg pe vârful peretelui, până când m-am simţit în siguranţă, şi mi-am întors privirea spre lucrătorul acela. Părea foarte agitat şi umbla dintr-o parte într-alta în foişorul său. Mă întrebam de ce întrebările pe care i le-am pus l-au tulburat atât de mult. Era clar că acestea nu l-au aju­tat să vadă ceva mai diferit decât înainte, ci mai degrabă l-au făcut mai nesigur şi mai înspăimântat.

În timp ce umblam am simţit o dorinţă puternică de a afla ce se petrecea, şi mă gândeam cum să for­mulez întrebările pentru a nu-l insulta şi pe urmă­torul străjer cu care aveam de gând să vorbesc. Apropiindu-mă de următorul foişor, am fost din nou surprins de înfăţişarea străjerului. Acesta nu era un alt lucrător, ci o domnişoară de vreo 25 de ani.

-   Domnişoară, mi-aţi putea răspunde la nişte întrebări? am început eu discuţia.

-   Desigur. Cu ce anume vă pot ajuta?, continuă ea cu un aer de superioritate. Sunteţi cumva părin­tele unuia dintre aceşti copii?

-   Nu. Eu sunt scriitor, am răspuns, ştiind cam ce trebuia să conţină răspunsul meu. Şi aşa cum m-am aşteptat, acesta i-a atras atenţia.

Ne dorind să fac din nou aceeaşi greşeală pe care am făcut-o cu acel lucrător, spunându-i că stă într-un „foişor", am întrebat-o pe domnişoara aceasta de ce se afla în acel loc. Răspunsul ei a venit imediat, şi se mira cum de nu ştiam.

-   Sunt profesoară, aşa că nu credeţi că e ceva normal să mă aflu într-o şcoală?

-   Aşadar, aceasta este şcoala dumneavoastră, am zis eu, arătând către foişor.

-   Exact. Mă aflu aici deja de trei ani, şi s-ar putea să rămân tot restul vieţii, îmi place foarte mult ceea ce fac.

Ultima remarcă a fost atât de mecanică, încât ştiam că aş putea afla ceva dacă insistam.

- Ce anume predaţi?  Se pare că este foarte interesant, din moment ce vă gândiţi că veţi petrece restul vieţii făcând acest lucru.

-    Predau ştiinţa generală şi studiile sociale. Este datoria mea să formez în minţile lor tinere o filo­zofie şi o părere generală despre lume. Ceea ce-i voi învăţa îi va conduce pe tot parcursul vieţii lor. Dar dumneavoastră ce scrieţi?, întrebă ea.       :

-    Cărţi, i-am răspuns, şi am continuat anticipându-i următoarea întrebare. Scriu cărţi despre con­ducere.

Ştiam că dacă aş fi spus „cărţi creştine despre con­ducere", conversaţia noastră s-ar fi încheiat. Dar după acest răspuns părea să o intereseze şi mai mult ceea ce-i spuneam.

- Conducerea este un subiect important, afirmă ea, cu acelaşi aer de superioritate. Schimbările se produc atât de repede încât e necesar să avem unel­tele de conducere necesare pentru a îndruma aceste schimbări în direcţia corectă.

-Unde duce această direcţie?, am întrebat-o.

- Spre prosperitatea ce vine doar din pace şi siguranţă, mi-a răspuns oarecum surprinsă că am întrebat aşa ceva.

- Nu vreau să vă jignesc, am răspuns eu, dar sunt interesat să aflu părerea dumneavoastră. Prin ce modalitate credeţi că s-ar putea dobândi această pace şi siguranţă?

- Prin educaţie. Toţi trăim pe acest pământ ase­meni unei nave în spaţiu, şi trebuie să înaintăm. Prin educaţie, ajutăm la eliberarea maselor de acea men­talitate preistorică şi tribală, pentru a înţelege că toţi suntem la fel, iar dacă fiecare îşi va face partea sa în societate, vom prospera împreună.

- Pare foarte interesant, dar nu toţi suntem la fel. Este foarte interesant cum oamenii de jos sunt tot mai împărţiţi şi separaţi ca niciodată. V-aţi gândit că poate e vremea să schimbaţi puţin filozofia?

S-a uitat la mine cu uimire şi în acelaşi timp cu nelinişte, dar mai mult ca sigur nu pentru că ar fi crezut la un moment dat că ceea ce spuneam eu era adevărat.

-    Domnule, sunteţi cumva orb? a fost răspunsul ei.

-    Nu, eu văd foarte bine, i-am replicat. Tocmai vin din mijlocul acelor oameni, şi în viaţa mea nu am mai văzut o asemenea divizare şi duşmănie între diferitele grupuri de oameni. Mi se pare că între aceste grupuri conflictul este tot mai mare.

Aş putea spune că afirmaţiile mele erau ca nişte palme peste obraz pentru tânăra domnişoară. Parcă nu-i venea să creadă că cineva ar fi putut spune aseme­nea lucruri, cu atât mai puţin să creadă că ar putea fi posibil să fie adevărate. Urmărind-o, puteam afirma că era atât de oarbă, încât abia reuşea să mă vadă. Se afla într-un turn atât de înalt, încât nu era posibil să-i vadă pe cei de jos. Ea nu ştia deloc ce se întâmplă, dar se gândea că Într-adevăr poate vedea totul.

- Noi schimbăm lumea, spuse ea cu dispreţ. Noi schimbăm oamenii. Dar dacă mai sunt oameni care se poartă ca nişte animale precum aţi descris, îi vom schimba şi pe aceştia. Şi vom reuşi. Omenirea va reuşi.

- Aceasta este o responsabilitate destul de mare pentru o persoană atât de tânără, am afirmat eu.

Această afirmaţie a enervat-o şi mai tare, însă înainte de a-mi răspunde, au apărut două femei, care se îndreptau spre uşa foişorului. Una dintre ele era de culoare, şi părea a avea în jurul vârstei de cincizeci de ani, iar cealaltă era o femeie albă bine îmbrăcată, ce părea a fi cam de treizeci de ani. Aceste două femei discutau în timp ce veneau spre noi, şi păreau sigure pe ele şi pline de demnitate. Aş spune că ele vedeau, şi de aceea au ajuns până pe vârful zidului.

Spre surprinderea mea, tânăra profesoară a pus mâna pe armă şi a păşit în afara foişorului pentru a le ieşi în cale, în mod evident ne dorind ca ele să se apropie prea mult. Le-a salutat cu o voioşie superfi­cială, dorind parcă să le impresioneze. M-a surprins din nou faptul că cele două femei s-au ruşinat şi au arătat un respect excesiv în faţa celei mai tinere.

         - Am venit pentru a întreba ceea ce noi nu am înţeles din  cele ce au fost învăţaţi copiii noştri, declară femeia de culoare, prinzând ceva curaj.

-    O, sunt sigur că multe din ceea ce învaţă copi­ii voştri nu prea înţelegeţi, a replicat profesoara cu acelaşi aer de superioritate.

Femeile aveau privirile îndreptate spre arma pro­fesoarei, pe care o ţinea în mână în aşa fel încât ele să fie conştiente că ar putea s-o folosească. Eu stăteam alături, uimit de întreaga scenă. Profesoara s-a întors, uitându-se către mine cu nervozitate. Probabil se temea că voi spune ceva femeilor. Femeile s-au uitat în sus să vadă cu cine vorbea ea, şi atunci mi-am dat seama că nu mă puteau vedea. Teama lor le-a orbit.

Am strigat către ele, implorându-le să aibă curaj şi să creadă ceea ce simţeau în inima lor. S-au întors în direcţia mea de parcă ar fi auzit vreun zgomot, îşi pierdeau chiar şi abilitatea de a auzi. Văzând aceasta, tânăra profesoară a zâmbit. Apoi şi-a aţintit arma către mine, şi a suflat într-un fluier. M-am simţit ca şi când eram recunoscut a fi cel mai periculos om în viată.

Ştiam că nu trebuia să mai rămân până când apărea aceea persoană pe care a chemat-o cu fluierul. Mi-am dat seama că trebuia să merg doar câţiva paşi în spate şi eram în siguranţă, pentru că tânăra profesoară era şi ea oarbă. Aveam dreptate. Am plecat în timp ce ea striga şi sufla din fluier, iar în final în culmea enervării, începuse să tragă în cele două femei.

In timp ce stăteam în vârful zidului între cele două foişoare mirându-mă de toate acestea, am simţit prezenţa înţelepciunii.

-    Trebuie să te întorci în curtea închisorii. Eu voi fi cu tine. Să nu uiţi că poţi vedea şi poţi scăpa de orice capcană sau armă. Doar adu-ţi aminte că teama te poate orbi. Umblând în credinţa că Eu sunt cu tine, vei găsi întot­deauna calea pe care trebuie să mergi. Dar trebuie să ai grijă să le arăţi viziunea ta numai celor pe care ţi-i voi arăta. Ştiu că doreşti să-Mi pui multe întrebări, dar vor avea un răspuns mai bun prin experienţele pe care le vei avea acolo.

 

Tânărul apostol

 

Am coborât zidul, şi am început să umblu prin curtea închisorii. Trecând pe lângă prizonieri, aceştia păreau total indiferenţi faţă de mine sau de agitaţia de pe zid. Dar imediat mi-am amintit că ei nu puteau vedea prea departe. Un tânăr de culoare mi-a ieşit în cale şi se uita la mine cu o privire strălu­citoare şi curioasă.   

- Cine eşti? am întrebat amândoi în acelaşi timp.
Stând pe loc şi uitându-ne unul la altul, tânărul înce­puse să vorbească:

- Mă numesc Ştefan. Pot vedea. Ce altceva doreşti să afli despre mine în afară de ceea ce ştii deja?

-    Ce altceva aş mai putea şti despre tine? Am întrebat eu.

-    Cel care m-a ajutat să văd mi-a spus că într-o zi vor veni alţii, care nu vor fi prizonieri. Aceştia vor vedea, şi ne vor spune cine suntem noi şi cum putem scăpa din această închisoare.

           Am început să protestez spunând că nu ştiam cine era el, când mi-am adus aminte de ceea ce înţelepciunea îmi spusese despre cei pe care-i voi întâlni după ce urma să trec de următoarea uşă.

-    Te cunosc, şi ştiu câte ceva despre tine, dar recunosc că aceasta este cea mai ciudată închisoare pe care am văzut-o vreodată.

- Aceasta este singura închisoare!, a declarat el.

- De unde ştii lucrul acesta dacă toată viata ai fost închis aici?, l-am întrebat imediat.

- Cel care m-a ajutat să văd mi-a spus că este sin­gura închisoare. Mi-a mai spus că orice suflet întem­niţat era ţinut captiv aici. întotdeauna mi-a spus ade­vărul, aşa că eu cred asta.

-    Cine te-a ajutat să vezi? l-am întrebat eu, dorind să aflu nu numai cine l-a ajutat să vadă, ci de aseme­nea cum de aceasta era închisoarea care ţinea pe orice suflet captiv.

-    Niciodată nu mi-a spus adevăratul nume, ci îşi zicea 'înţelepciunea'.

-    Înţelepciunea! Şi cum arăta?, l-am întrebat eu.

-    Era un tânăr atlet de culoare. Vedea mai bine decât oricare, şi-i cunoştea pe toţi cei de aici. Totuşi, mi se pare cam ciudat. M-am întâlnit cu alţii care spuneau că şi ei au cunoscut înţelepciunea, dar fiecare îl descria cu totul diferit. Unii spuneau că era alb, iar alţii spuneau că era o femeie. Dacă nu cumva sunt mai mulţi care-şi spun 'înţelepciunea', atunci el este un maestru al deghizării."

-    Mă poţi duce până la El?

-    Cu multă plăcere, dar nu L-am văzut de multă vreme. Mă tem că a plecat sau chiar a murit. Am fost foarte dezamăgit de când a plecat. Chiar am început să-mi pierd vederea până când ai apărut tu. Când te-am văzut am ştiut că tot ceea ce-mi spusese înţelep­ciunea fusese adevărat. Mai spunea că şi tu Îl cunoşti, aşa că de ce îmi pui atâtea întrebări despre El?

-   E adevărat că-L cunosc. Dar nu fi descurajat, pentru că Prietenul tău nu a murit. Iţi voi spune ade­văratul Său nume, dar mai întâi vreau să-ţi pun câte­ va întrebări.

-   Ştiu că pot avea încredere în tine, şi cred că tu şi alţii care vor veni vreţi să vă întâlniţi cu toţi cei de aici care văd. Vă pot duce la ei. La fel cred că tu şi alţii care vor veni îi veţi ajuta pe mulţi din aceşti pri­zonieri să vadă. Totuşi, mă surprinde un lucru.

-   Ce anume?

-   Tu eşti alb. Niciodată nu mi-am putut imagina că cei care vor veni să ne ajute şi să ne elibereze sunt albi.

-   Sunt sigur că vor mai veni alţii, şi nu toţi vor fi albi, i-am răspuns eu. Te asigur că ai deja o vedere remarca­ bilă şi de aceea ştiu că înţelegi ce vreau să spun."

 

Valoarea vederii

 

Uitându-mă către Ştefan să mă asigur că a ascultat ce tocmai i-am spus, am fost mişcat de faptul că era un tânăr deschis şi înclinat spre învăţătură, într-un con­trast izbitor cu profesoara care era cam de vârsta lui. M-am gândit că acest om va fi un învăţător adevărat.

- Când vom ajungem în acel moment în care vom vedea pe deplin, nu vom judeca oamenii după culoarea pielii, genul sau vârsta lor. Nu-i vom judeca pe alţii după înfăţişare, ci după duh.

-   Sună la fel cu ceea ce învăţătorii noştri obiş­nuiau să ne spună, a răspuns Ştefan, fiind puţin sur­prins.

-   Totuşi, există o diferenţă, am continuat eu. Ei au încercat să te facă să crezi că toţi suntem la fel, dar am fost creaţi diferiţi pentru un anumit motiv. Adevărata pace va veni doar atunci când vom ţine seama de deosebirile dintre noi. Când vom şti cu adevărat cine suntem, nu vom mai fi ameninţaţi de cei care sunt diferiţi. Iar când vom fi liberi, vom putea arăta cinste şi onoare faţă de cei diferiţi, întot­deauna căutând să învăţăm unii de la alţii, la fel cum faci tu acum cu mine.

-   Înţeleg, răspunse Ştefan. Sper însă că nu te-am jignit spunându-ţi că am fost surprins să văd că eşti alb.

-   Nu m-a deranjat acest lucru. Am fost încurajat de faptul că m-ai putut recunoaşte în ciuda culorii pielii. Adu-ţi aminte  că de fiecare  dată când ne deschidem inimile să învăţăm de la cei care sunt diferiţi, creşte şi puterea vederii în noi. Ochii tăi sunt deja mai strălucitori decât atunci când ne-am întâlnit.

-   Tocmai mă gândeam cât de repede îmi revine vederea, remarcă Ştefan. Acum ştiu de ce mă aflu eu aici, am adăugat eu. Ţine minte că vederea pe care o ai este averea ta cea mai de preţ. In fiecare zi trebuie să faci ceea ce este nevoie pentru a-ţi păstra vederea. Fereşte-te de oa­menii şi lucrurile care te fac să-ţi pierzi vederea.

-    Da, ca atunci când eşti descurajat.

-    Exact! Descurajarea este de obicei începutul pierderii vederii, am spus eu. Pentru a ne împlini scopurile trebuie să ne împotrivim descurajării în toate felurile. Descurajările sunt cele care te orbesc.

-    Când am început să văd, am simţit că am un scop, chiar unul foarte important, continuă Ştefan. M-ai putea ajuta să-mi aflu scopul?

-    Da, cred că aş putea. A ne cunoaşte scopul este una din modalităţile în care se dezvoltă vederea noastră, dar este şi una din mijloacele noastre de apărare împotriva lucrurilor cum ar fi descurajarea care ne distruge vederea. Cred că scopul principal
pe care-l am eu aici este de a te ajuta pe tine şi de a-i ajuta şi pe alţii a căror vedere le-a revenit să-şi cunoască adevăratul lor scop. Dar mai întâi de toate trebuie să vorbim despre ceva mult mai important.

 

Comoara îngropată

Puteam auzi vocea 'înţelepciunii' în timp ce Ştefan vorbea, aşa că ştiam că acest tânăr fusese învăţat de înţelepciune. Mai ştiam că nu cunoştea numele Domnului, şi îi va fi greu să creadă că numele 'înţelepciunii' era Isus. Ştiam că voi avea nevoie de înţelepciune chiar şi pentru a-i împărtăşi numele 'înţelepciunii'. M-am gândit la apostolii, profeţii, evangheliştii, pastorii şi învăţătorii despre care 'înţelepciunea' spunea că-i voi întâlni ducă ce voi intra pe uşă. Niciodată nu am visat că-i voi întâl­ni într-un loc ca acesta. Uitându-mă deasupra marii adunături de oameni, I-am simţit prezenta. Era ală­turi de mine şi puteam simţi cum emoţia creşte în mine chiar şi în această beznă a închisorii. M-am gândit că de fapt pentru aceasta fusesem eu pregătit.

- Ştefan, ce vezi tu când te uiţi la adunătura aceasta de oameni?, l-am întrebat eu.

-    Văd confuzie, disperare, amărăciune, ură. Văd întuneric, răspunse el.

-    Ai dreptate, dar priveşte din nou cu ochii inimii tale. Foloseşte-te de vederea ta.

S-a uitat mai multă vreme şi în cele din urmă zise cu ezitare: 

- Văd  acum  un  mare  câmp  cu  o  comoară îngropată în el. Comoara este peste tot şi sub orice formă.

-    Aşa este, am răspuns eu. Aceasta este şi o reve­laţie a scopului tău.  Eşti un vânător de comori. Unele din cele mai mari suflete care au trăit vreo­ dată sunt ţinuţi captivi aici, iar tu vei ajuta la găsirea acestora şi la eliberarea lor.

-    Dar cum îi voi găsi, şi cum îi voi putea elibera dacă nici măcar eu nu sunt eliberat?

-    Ştii deja cum să-i găseşti, dar este adevărat că nu-i vei putea elibera atâta timp cât tu nu eşti elibe­rat. Aceasta este următoarea ta lecţie. Dar aminteşte-ţi că vei şti mereu care este scopul tău într-o anumită situaţie, uitându-te cu ochii inimii tale. Ceea ce vezi tu cu adâncul fiinţei tale îţi va descoperi întotdeau­na scopul tău.

- La fel ai ştiut despre mine că sunt chemat să fiu un vânător de comori?

-    Da, însă trebuie să fii eliberat înainte de a putea deveni ceea ce ai fost chemat să fii. De ce nu ai încercat să scapi de aici prin acele găuri din zid?, l-am întrebat eu.

-    Când am început să văd, am văzut gardurile şi zidul. Am văzut şi găurile din garduri şi chiar am tre­cut prin ele. Când am ajuns la zid, am încercat de mai multe or să-l urc, dar teama mă cuprindea pen­tru că mă tem de înălţimi. M-am mai gândit că dacă aş fi trecut de zid, aş fi fost împuşcat.

- Acei străjeri nu pot vedea atât de aproape pre­cum crezi tu, i-am zis eu. Sunt aproape la fel de orbi asemeni oamenilor de aici.

Aceasta se pare că l-a surprins pe Ştefan, dar aş putea spune chiar că i-a deschis ochii chiar mai mult.

-    Poţi vedea vârful zidului?, l-am întrebat eu.

-    Da, îl pot vedea de aici.

-    Vreau să ţii minte lucrul acesta: Până acum am fost în multe locuri. Poţi să le numeşti lumi diferite, sau tărâmuri diferite. Există un principiu important pe care l-am descoperit a fi adevărat în fiecare loc, şi trebuie să-ţi aduci aminte de el pentru tot restul vieţii tale.

-    Care este acesta?

-    Poţi merge întotdeauna doar până acolo unde poţi vedea.  Dacă poţi vedea vârful zidului,  poţi ajunge acolo. Când ajungi în vârful zidului, vei putea vedea mai departe decât ai putut vedea vreodată. Continuă să mergi cât poţi vedea cu ochii. Niciodată să nu te opreşti atâta timp cât poţi vedea departe.

- Înţeleg, răspunse el imediat. Dar tot mă tem să urc acel zid. Este atât de înalt! Crezi că sunt în sigu­ranţă?

- Nu te voi minţi spunându-ţi că eşti în siguranţă, dar ştiu că este mult mai periculos dacă nu-l urci. Dacă nu-ţi foloseşti vederea, umblând după ceea ce vezi, îţi vei pierde această abilitate. Şi vei pieri aici.

- Cum voi putea găsi comoara ce se află aici dacă eu voi pleca?

-    Aceasta este o întrebare bună, dar este una care nu-i lasă pe mulţi să-şi îndeplinească scopul. Pot doar să-ţi spun că mai întâi trebuie să faci această călătorie. Iar la sfârşitul acesteia vei găsi o uşă ce te va conduce din nou la această închisoare, la fel cum am găsit-o şi eu. Când te vei întoarce, vederea ta va fi atât de bună încât niciodată nu vei mai putea fi prins aici. Vederea ta va fi suficient de bună pentru a putea vedea comoara ce se găseşte aici.

 

LUMINA

 

 

Ştefan s-a întors şi s-a uitat din nou către zid.

-    Încă simt o teamă mare, s-a plâns el. Nu ştiu dacă voi putea urca.

-    Ai vederea, dar îţi lipseşte credinţa. Vederea şi credinţa trebuie să lucreze împreună, i-am spus eu. Există un motiv pentru care credinţa ta este atât de mică.  

-    Spune-mi, te rog, care este acesta! Există ceva care va ajuta la creşterea credinţei mele şi în acelaşi timp la creşterea vederii mele?

- Da, există. Această credinţă vine din a şti cine este cu adevărat înţelepciunea. Trebuie să-l cunoşti adevăratul nume. Ştiind aceasta, va fi suficient pen­tru a primi credinţa ce te va trece dincolo de acest zid către libertate. Cu cât îi vei cunoaşte mai bine numele, cu atât vei învinge mai uşor obstacolele şi barierele din călătoria ta. Vei ajunge să-l cunoşti numele atât de bine încât vei putea mişca chiar şi munţii.

-    Cum îl cheamă? Ştefan aproape mă implora.

-    Se numeşte Isus.

Ştefan s-a uitat în jos spre pământ, apoi şi-a ridi­cat privirea de parcă neîncrederea începea să-l cu­prindă. Priveam cum se dădea bătălia dintre inima şi mintea lui. în cele din urmă s-a uitat din nou la mine şi, spre uşurarea mea, încă mai avea speranţă în ochi. Ştiam că îşi ascultase inima.

- Am bănuit asta, spuse el. De fapt, tot timpul cât ai vorbit, am ştiut ce-mi vei spune. Ştiu că-mi spui adevărul, şi totuşi sunt câteva întrebări pe care aş dori să ţi le pun.         

- Desigur.

- Am cunoscut mulţi oameni care folosesc nu­mele lui Isus, dar aceştia nu sunt liberi. De fapt, aceştia sunt o parte dintre cei mai legaţi oameni de pe aici. De ce?

- Aceasta este o întrebare destul de bună, şi-ţi pot spune doar ceea ce am învăţat în călătoria mea. Cred că fiecare caz este diferit, dar sunt mulţi care I-au auzit numele, dar de fapt nu-L cunosc pe El. în loc să se apropie de El şi astfel să înceapă să-L cunoască, să-şi schimbe viaţa, aceştia încearcă mai degrabă  să  şi-L  imagineze  după  tiparele  lor.  A cunoaşte numele lui Isus înseamnă mult mai mult decât a-l rosti numele sau a-L scrie, înseamnă a cunoaşte cu adevărat persoana Lui. De aici porneşte adevărata credinţă.

- Încă mai puteam vedea îndoiala din ochii lui Ştefan, dar era un fel bun de îndoială — acel fel de îndoială care vrea să creadă — mai degrabă decât acea îndoială care nu vrea să creadă. Eu am continuat.

-   Sunt alţi oameni care îl iubesc pe Isus şi încep să-L cunoască cu adevărat, dar şi aceştia rămân pri­zonieri. Aceştia sunt cei care lasă rănile sau greşelile suferite pe parcursul călătoriei să-i întoarcă înapoi. Aceştia au cunoscut libertatea, însă s-au întors din nou  la  închisoare  din  cauza  dezamăgirilor  sau eşecurilor, îi poţi recunoaşte uşor pentru că vorbesc mereu despre trecut şi nu despre viitor. Dacă ar fi continuat să umble „după vederea lor, nu s-ar fi uitat tot timpul înapoi.

-   Am cunoscut mulţi ca aceştia, interveni Ştefan.

- Dacă vei dori vreodată să afli răspunsul la a-ceastă întrebare, ar trebui să afli ceva mai întâi: pen­tru a-ţi împlini destinul, nu trebuie să fii foarte des­curajat sau foarte încurajat de alţii care folosesc numele Isus. Nu am fost chemaţi pentru a ne pune credinţa în oamenii Săi, ci în El. Uneori, chiar şi cele mai măreţe suflete ne vor dezamăgi, pentru că sunt totuşi oameni. Mulţi asemeni celor pe care tocmai i-am descris pot deveni suflete măreţe. Vedenia şi credinţa pot fi restaurate, chiar şi în cei care au devenit foarte des­curajaţi şi dezamăgiţi. Aceasta este ceea ce ai tu de făcut ca vânător de comori. Nu putem înlătura nici o fiinţă umană — toate fiinţele reprezintă comori pentru El. Totuşi, pentru a-L cunoaşte şi a umbla în adevărata credinţă, nu-L judeca pe Dumnezeu după oamenii Săi, fie ei buni sau răi.

- Întotdeauna am crezut că Isus este Dumnezeul oamenilor albi. Niciodată nu mi s-a părut să facă mare lucru pentru poporul nostru, zise Ştefan.

-    El nu este un Dumnezeu al oamenilor albi nici măcar El însuşi nu a fost alb! Dar nici nu este un Dumnezeu al oamenilor de culoare. El ne-a creat pe toţi şi El este Domnul tuturor. Dacă începi să te uiţi la El ca fiind Dumnezeul vreunui grup, nu faci altce­va decât să diminuezi ceea ce El este, şi chiar mai mult să-ţi diminuezi propria vedere.

Credinţa şi ascultarea

Am privit în linişte cum inima lui Ştefan era chi­nuită de multe alte lucruri. Simţeam în continuare prezenta înţelepciunii, şi ştiam că putea explica toate aceste lucruri mult mai bine decât o făceam eu. în final, Ştefan s-a uitat spre mine, cu o lumină strălucindu-i în ochi mai tare ca niciodată. ?

-    Ştiu că toate aceste întrebări care m-au chinuit au de a face cu ceea ce oamenii au spus că El este, şi nu au nici o legătură cu ceea ce este Isus cu adevărat. Ceea ce spui e adevărat. Isus este Cel care mi-a dat vedeniile, şi tot El este înţelepciunea; trebuie să aflu cine este El în realitate; trebuie să-L caut; trebuie să-L slujesc. Ştiu că El te-a trimis aici pentru a mă ajuta să încep. Ce trebuie să fac?

Am început să-i spun:

- 'Înţelepciunea' se află acum aici. L-ai auzit când vorbeam eu, la fel cum şi eu L-am auzit vorbind prin tine. îi cunoşti deja vocea. El este învăţătorul tău. îţi va vorbi prin tot felul de oameni, uneori chiar prin  cei care nu-L cunosc. Ascultă cu atenţie şi supune-te cuvintelor Sale. Credinţa şi ascultarea sunt la fel. Nu ai o credinţă adevărată dacă nu eşti ascultă­tor, iar dacă ai o credinţă adevărată întotdeauna vei fi ascultător.

Ai spus că-L vei sluji. Aceasta înseamnă cu nu vei mai trăi pentru tine, ci pentru El. în prezenţa înţe­lepciunii, vei cunoaşte diferenţa dintre ceea ce este bine şi ceea ce e Tău. Cunoscând înţelepciunea, vei ajunge să înţelegi ce este rău. Trebuie să renunţi la răul pe care l-ai făcut în trecut, şi care te va ispiti în viitor.

Nu mai poţi trăi cum trăiesc ceilalţi. Ai fost chemat să fii un soldat al crucii. Când ai primit Numele Său şi ai acceptat adevărul despre cine este El, când marea lumină a apărut în ochii tăi, când pacea şi liniştea au început să-ţi inunde sufletul acum câteva momente, tu te-ai născut din nou şi ai început o viaţă nouă. înţelepciunea ţi-a vorbit de multă vreme, călăuzindu-te şi învăţându-te, dar acum El locuieşte în interiorul tău. Nu te va părăsi nicio­dată. Dar nu-ţi va fi slujitor, ci tu vei fi slujitorul Său."

-    Îl simt!, recunoscu Ştefan. Dar ce mi-ar plăcea să-L mai pot vedea!

-    Îl poţi vedea oricând cu ochii inimii. Şi aceasta face parte din chemarea ta — să-L vezi mai clar şi să-L urmezi mai îndeaproape. Tot pentru aceasta este şi călătoria, în călătoria ta vei învăţa despre Numele Său şi despre puterea crucii. Când vei fi bine pregătit, te vei întoarce aici cu aceea putere şi-i vei elibera pe mulţi dintre captivii acestei închisori."

- Tu vei mai fi aici?

- Nu pot să ştiu. Uneori va trebui să lucrez aici, alteori va trebui să-i ajut pe alţii în călătoriile lor. S-ar putea să ne mai vedem acolo unde vei merge tu. Eu încă nu mi-am terminat călătoria, iar faptul că mă aflu aici face parte din ea. In călătoria ta va trebui să treci prin multe uşi. Niciodată nu vei putea şti unde duc acele uşi. Unele s-ar putea să ducă în sălbăticia prin care fiecare trebuie să călătorească. Altele te vor conduce spre glorioasele experienţe cereşti, şi este foarte tentant să cauţi mereu astfel de uşi, dar ele nu sunt întotdeauna ceea ce avem nevoie pentru a ne împlini destinul. Nu alege uşile după înfăţişarea lor, ci mai întâi cere sfatul 'înţelepciunii'.

Ştefan şi-a întors acea privire insistentă către zid. Am urmărit cum apărea un zâmbet.

- Acum voi putea urca zidul, spuse el. Abia aştept această provocare. Trebuie însă să recunosc că mai simt teama, dar nu mai contează. E important că pot să urc zidul, şi abia aştept să văd ce este dincolo de el. Ştiu că acum nu mai sunt prizonier, ci sunt om liber!

Am mers alături de Ştefan până la primul gard. A fost foarte mirat să vadă nu doar găurile din el, ci şi cum se formau alte găuri oriunde punea mâna, gardurile sfărâmândui-se în palme.

-   Din ce sunt făcute aceste garduri? mă întrebă el.

-    Din iluzii, începui să-i explic. De câte ori cine­ va evadează prin ele, se formează o gaură pentru ca alţii să poată trece prin ea. Poţi trece prin aceste găuri care deja există sau poţi face chiar tu una.

Ştefan îşi alese un loc care era mai lat şi era înde­sat cu sârmă ghimpată, şi-a întins braţele şi a trecut prin acesta, făcând o deschizătură şi mai mare pe unde trecea. Ştiam că într-o zi se va întoarce pe aici şi-i va îndruma şi pe alţii prin acea deschizătură pe care el o făcea acum. Era o bucurie nespusă să-l urmăresc. Imediat am simţit prezenţa înţelepciunii atât de intens, încât am ştiut că-L voi vedea dacă-mi întorceam privirea înapoi. M-am întors, şi avusesem dreptate. Pe faţa Lui puteam vedea bucuria pe care o experimentam şi eu.

 

LIBERTATEA

 

Stând alături de 'înţelepciune', şi uitându-mă la Ştefan cum trecea prin garduri, l-am auzit la un moment dat strigând:   

- Din ce e făcut zidul?      

- Din teamă.

L-am văzut cum se oprise şi privea zidul. Era uriaş. Mulţi nici măcar n-au trecut prin acele garduri, şi ştiam că acesta era un test crucial pentru Ştefan.

Fără să-şi întoarcă privirea, a strigat din nou:

-    Ai vrea să mă ajuţi să-l urc?

-    Nu pot, i-am răspuns eu. Dacă te-aş ajuta, îţi va lua mai mult şi va fi mai greu. Pentru a-ţi învinge temerile trebuie să le înfrunţi singur.

-    Cu cât mă uit în sus la el, cu atât pare tot mai rău, l-am auzit spunându-şi.

- Ştefan, deja ai făcut prima greşeală!

- Ce am făcut?, începuse să plângă descurajat, plin de teamă.

- Te-ai oprit.

-    Şi ce să fac acum? îmi simt picioarele atât de grele încât nu mai pot umbla.

-    Uită-te la deschizătura pe care ai făcut-o în gar­duri. Şi acum uită-te la vârful zidului şi urcă mai departe. Când începi să urci pe zid, continuă să mergi. Nu te opri pentru odihnă. Nu vei afla odihnă stând atârnat de acel zid, aşa că trebuie să urci până când vei ajunge în vârf.

Spre uşurarea mea, a început să înainteze. Mergea mult mai încet, dar totuşi înainta. Când a ajuns la zid, a început să-l escaladeze încet, dar în mod constant. Când am ştiut că va reuşi, m-am dus spre zid şi m-am căţărat repede, pentru a-l putea întâlni de cealaltă parte.

Ştiam că-i va fi sete, aşa că l-am aşteptat lângă un izvor. Când a ajuns acolo, era puţin surprins să mă vadă, dar era foarte bucuros. La fel de surprins am fost şi eu să văd acea schimbare în el. Nu doar că-i străluceau ochii mai tare şi mai clar decât până acum, dar umbla cu acea încredere şi nobleţe uimitoare. Era evident că a fost chemat să devină un mare prinţ, însă eu l-am văzut doar ca pe un soldat al crucii.

-    Hai,- spune-mi cum a fost, i-am zis eu.

- Mi-a fost atât de greu să încep să merg şi apoi să continuu să merg, încât ştiam că dacă mă voi opri îmi va fi foarte greu să mai pot începe din nou. M-am gândit la cei despre care mi-ai vorbit, la cei care cunoscuseră numele Domnului, dar nu au mai esca­ladat zidul pentru a putea umbla în credinţa în numele Său. Ştiam că puteam să devin unul ca ei. M-am hotărât că fie de cădeam, fie de muream, aş fi preferat să mor decât să stau în acea închisoare. Aş fi preferat să mor decât să nu văd ce se petrece aici şi să nu fac acea călătorie pe care am fost chemat s-o fac. A fost greu, chiar mai greu decât m-am gândit că va fi, dar acum îmi dau seama că a meritat.

- Ia şi bea din acest izvor. Vei găsi toată apa şi hrana de care ai nevoie în călătorie. Va fi întotdeau­na acolo când vei fi însetat sau flămând. Lasă ca foamea şi setea să te împingă să mergi mai departe. Când vei găsi alimentele, odihneşte-te doar atât cât acestea îţi vor ajunge, iar apoi mergi mai departe.

A băut repede apa şi s-a ridicat, nerăbdător să continue

- O vreme nu te voi mai vedea, aşa că trebuie să-ţi spun câteva lucruri ce te vor ajuta mai departe în călătoria ta.

Ştefan s-a uitat către mine cu o privire concentrată şi strălucitoare, ce era extraordinară. M-am gândit că cei care au cunoscut cea mai mare robie vor fi cei care vor iubi cel mai mult libertatea. L-am îndemnat să privească la cel mai înalt munte pe care-l vedeam.

-     Acum va trebui să urci acel munte. Când vei ajunge în vârf, uită-te cu privirea cât poţi cuprinde. Ţine minte ceea ce vezi, şi uită-te spre calea ce te va conduce
unde trebuie să mergi. Creează-ţi o hartă a acestui drum în mintea ta. Spre acel munte eşti chemat să mergi.

-     Înţeleg, îmi zise el. Dar poate fi văzut de pe unul din munţii aceştia mai puţin înalţi? Nu mai îmi este teamă să urc, dar sunt nerăbdător să-mi termin călătoria.        

-    Poţi vedea tot felul de locuri şi de pe munţii aceştia mici, şi poţi ajunge în acele locuri mult mai repede. Ai putea alege să faci acest lucru. Pentru a escalada acel munte înalt vei avea nevoie de mai mult timp şi va fi mai greu, dar de acolo vei putea vedea mult mai departe şi vei vedea ceva mult mai măreţ. Călătoria pe muntele mai înalt va fi mai grea şi va dura mai mult timp. Eşti liber să alegi oricare dintre cele două variante.

-    Tu întotdeauna alegi muntele mai înalt, nu-i aşa?, m-a întrebat Ştefan.          

-    Acum ştiu că muntele mai înalt este întotdeau­na cea mai bună alegere, dar nu pot spune că mereu l-am ales pe cel mai înalt. Deseori am ales calea cea mai scurtă şi mai uşoară, şi întotdeauna îmi părea rău când făceam acest lucru. Acum cred că, întotdeauna, cel mai înţelept este să alegi muntele cel mai înalt. Ştiu că doar la sfârşitul unei călătorii foarte lungi şi dificile vei găsi marea comoară. Cred că şi tu eşti un asemenea vânător de comori. Ai învins marea teamă. Acum a sosit clipa să umbli în marea credinţă.

-    Ştiu că e adevărat ceea ce-mi spui, şi cred în inima mea că trebuie să urc pe cel mai înalt munte, altfel întotdeauna voi alege mai puţin decât aş fi putut avea. Sunt nerăbdător să-mi continuu călătoria şi să ajung la destinaţie.

- Credinţa şi răbdarea merg împreună, i-am răs­puns eu. Nerăbdarea este cu adevărat o lipsă de credinţă. Niciodată aceasta nu te va conduce spre sco­purile cele mai înalte ale lui Dumnezeu. Ceva bun poate fi cel mai mare duşman pentru cel mai bun. E vremea să-ţi stabileşti un model în viaţa ta pentru a alege întotdeauna ce este mai înalt şi mai bun. Doar aşa vei rămâne aproape de 'înţelepciune'

- Ce altceva mai ai să-mi spui înainte de a pleca?, m-a întrebat Ştefan, şezând pe o piatră, alegând cu înţelepciune să fie răbdător şi să primească toate informaţiile de care avea nevoie înainte de a pleca. M-am gândit că s-ar putea să cunoască înţelepciunea mai bine decât L-am cunoscut eu.

Un avertisment

 

-  Există o altă înţelepciune care nu vine de la Dumnezeu, şi un altul care-şi spune 'înţelepciunea'. El nu este 'înţelepciunea', ci duşmanul nostru. De multe ori poate fi foarte greu de recunoscut deoarece vrea să pară că e înţelepciunea, şi se pri­cepe foarte bine la aceasta. Vine ca un înger al luminii, şi de obicei aduce adevărul. Va avea o parte de adevăr şi înţelepciune, dar chiar şi mie mi-a luat mult timp să le deosebesc de Adevărul şi înţelep­ciunea lui Dumnezeu. Am învăţat că încă mai pot fi înşelat de acesta dacă, pentru un moment, încep să cred că nu pot fi înşelat, înţelepciunea mi-a spus că niciodată nu vom

putea întrece duşmanul în isteţime — apărarea noastră va sta în a-l recunoaşte mai întâi, şi apoi a ne împotrivi lui.

Ochii lui Ştefan erau mari pe măsură ce acea privire de „am înţeles" venea peste el.

- Ştiu despre cine vorbeşti!, exclamă el. Am cunoscut o mulţime de oameni în închisoare care-l urmau  pe  acesta,  întotdeauna vorbeau  despre  o înţelepciune superioară,  o  cunoaştere  superioară. Aceştia păreau a fi oameni generoşi şi cinstiţi, dar au fost înşelaţi. De câte ori le vorbeam despre înţelepciune, spuneau că şi ei cunosc acea 'înţelepciune', care le era „călăuză interioară". Ori de câte ori îi ascultam, nu simţeam că mergeam spre libertate cum îmi spuneau ei, ci mai degrabă spre o robie şi mai puter­nică în  acea  închisoare.  Pur şi  simplu  simţeam întuneric în jurul lor, şi era altceva decât lumina pe care am simţit-o când vorbeam cu înţelepciunea. Ştiam că nu sunt la fel ca El.

-   Acum ştii că adevărata înţelepciune este Isus. Adevărata înţelepciune este de a-L căuta. Orice înţe­lepciune care nu te va conduce la Isus este una falsă. Isus te va elibera întotdeauna. Falsa 'înţelepciune' te va duce mereu în robie. Totuşi, la început, adevărata libertate deseori arată ca robia, iar robia ca libertatea.

- Nu va fi uşor, nu-i aşa?, se plânse Ştefan.

- Nu, nu va fi uşor, şi aşa e normal să fie. Îndoiala nu este la fel ca adevăratul discernământ, dar dacă te vei îndoi de ceva, să te îndoieşti de ceea ce pare uşor. Deşi am trecut prin mai multe uşi, nicăieri nu am găsit situaţii uşoare şi nici o cale care să fie dreaptă. Să alegi calea cea mai uşoară — acesta este cel mai sigur mod de a te rătăci. Ai fost chemat să fii un sol-dat, şi va trebui să lupţi. Chiar acum întreaga lume este în puterea falsei 'înţelepciuni', iar tu va trebui să biruieşti lumea pentru a-ţi împlini destinul.

- A trebuit să fac nişte lucruri care erau mai grele decât orice am făcut vreodată, recunoscu Ştefan. însă ai dreptate, este greu, dar merită. Niciodată nu am mai cunoscut o asemenea bucurie, o asemenea împlinire,  o  asemenea  speranţă.  Libertatea  este grea. Este greu când trebuie să aleg un munte pe care să-l urc. Când eram acolo, ştiam că puteam să nu escaladez acel zid. Am simţit cum teama de a alege să fac acel lucru era de fapt un zid în interiorul meu. Dar odată ce am hotărât, ştiam că voi reuşi să ajung în vârf. însă va fi vreodată mai uşor?

-   Nu cred, dar ceea ce este „greu" îţi aduce o îm­plinire mai mare. Nu poate fi victorie fără nici o bătălie, şi cu cât bătălia este mai mare, cu atât victoria va fi mai mare. Cu cât experimentezi mai multe vic­torii, cu atât mai mult aştepţi bătăliile, şi te ridici şi mai sus pentru a-i înfrunta pe cei mai mari. Ceea ce face să fie uşor este faptul că Domnul ne conduce întot­deauna spre victorie. Dacă rămâi alături de El, nu vei eşua. După fiecare bătălie, după fiecare test, eşti mult mai aproape de El şi-L cunoşti mult mai bine.

- Voi  simţi  întotdeauna  acel  întuneric  când 'înţelepciunea' cea falsă va încerca să mă inducă în eroare?

- Nu ştiu. Dar ştiu că întunericul vine atunci când duşmanul ne amăgeşte cu împlinirea propri­ilor noastre interese. Când i-a amăgit pe Adam şi Eva să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului primul lucru pe care cei doi l-au făcut a fost să se uit la ei. Odată ce falsa 'înţelepciune' ne face egoist căderea noastră în robie este sigură, înşelătorul va încerca întotdeauna să te facă să cauţi propriile tale interese. Chemarea de a ne împlini destinul nu este de dragul nostru, ci de dragul Domnului nostru şi oamenilor Săi.

-   Şi-a împlinit cineva destinul fără să fie înşelat?

-   Nu cred. Chiar marele apostol Pavel a recunoscut că fusese împiedicat de Satan. Şi Petru a fost înşelat de câteva ori, iar acestea sunt consemnate în Scripturi. Şi cine ştie de câte ori au mai fost oamenii înşelaţi de Satan, însă nu s-a scris despre toate aces­tea în Scripturi. Dar nu te gândi prea mult la această înşelăciune. Aceasta este de fapt una din cele mai mari curse ale lui Satan. El îi înşeală pe mulţi, făcân­du-i să se teamă de puterea sa de a înşela mai mult decât să creadă în puterea Duhului Sfânt de a-i con­ duce la adevăr. Cei care au căzut în această cursă, nu numai că vor cădea într-o robie crescândă a fricii, ci vor şi ataca pe oricine umblă în libertatea ce vine o dată cu credinţa. Sunt sigur că nu vei ajunge sus pe acel munte fără să fii atacat.

-   Aceştia cunosc numele lui Isus? întrebă Ştefan, puţin confuz. Trebuie să-L fi cunoscut, din moment ce au trecut de acel zid şi au ajuns atât de departe. Sau cel puţin trebuie să fi ştiut ceva despre El. Sunt sigur că au ştiut. Dar stai şi priveşte îna­inte, de la un capăt la altul al văii, în jurul fiecărui munte. Spune-mi ce vezi?

-   Parcă sunt nişte închisori mici. Se pare că sunt multe altele la fel cu cea din care am ieşit eu.

-    De aceea am fost surprins când mi-ai zis ce-ti spusese 'înţelepciunea', cum că aceasta este singura închisoare, şi, abia după ce petrecusem o vreme acolo, am înţeles ce vroia să spună. Priveşte zidurile înalte. Priveşte gardurile. Toate sunt la fel. Dacă eşti prins undeva pe drum, nu te vor mai aduce înapoi. Ei ştiu că vei prefera moartea, dar te vor duce la una dintre celelalte închisori. Apropiindu-te de ele, din exterior nu vei putea zice că sunt închisori, dar în interior toate sunt la fel cu oameni dezbinaţi şi ţinuţi prizonieri de temerile lor.

-    Mă bucur că mi i-ai arătat, zise Ştefan cu mulţu­mire. Când eram în vârful zidului şi mă uitam după muntele pe care trebuia să-l urc, nici măcar nu mi-am dat seama că acelea erau închisori. Crezi că voi fi atacat de multe ori de cei care vor încerca să mă prindă şi să mă bage într-una din acele închisori? Şi se vor folosi aceşti oameni de numele lui Isus?

-    Însuşi Domnul ne avertizează în Scripturi că, în zilele de pe urmă, mulţi vor veni în numele Său, spunând că el este Hristosul, şi astfel înşelându-i pe mulţi. Crede-mă, sunt mulţi ca aceştia şi cred că mulţi nu ştiu că ei sunt înşelători. Una din caracte­risticile pe care le-am văzut la toţi aceia pe care i-am întâlnit a fost că renunţau pe parcursul călătoriei lor, ne împlinindu-şi destinul. E nevoie de credinţă pen­tru a putea continua, iar aceştia au ales teama în locul credinţei. Ei încep să creadă că teama este credinţă şi de fapt văd acele ziduri de teamă dimprejurul închisorilor ca pe nişte întărituri ale adevărului. Acelaşi lucru va face teama cu vederea ta, si vei începe să vezi astfel întăriturile. Câţiva dintre aceşti oameni sunt cu adevărat necinstiţi. Ei sunt sinceri, însă au fost înşelaţi de una dintre cele mai mari înşelăciuni — teama de înşelăciune —    

- Trebuie să mă lupt cu ei?

- Te înţeleg; chiar eu mi-am pus de multe ori întrebarea asta. Ei distrug credinţa multora, şi fac mult mai mult rău călătorilor decât toate cultele şi denominaţiilor la un loc. Va veni vremea când toate aceste piedici vor fi înlăturate, dar deocamdată îşi fac datoria de a îngreuna calea.

- Înţelepciunea vrea să ne fie mai greu? Şi aşa ne este foarte dificil să luptăm contra fricii noastre. De ce vrea să ne îngreuneze situaţia, făcându-ne să lup­tăm şi cu aceşti oameni plini de teamă? Călătoria va fi atât de uşoară sau de grea pe cât vrea El să fie. Această viaţă este o călătorie trecătoare cu scopul de a-i pregăti pe cei care vor domni cu El în veşnicia vremurilor ce vor urma, ca fii şi fiice ale celui Prea înalt. Orice încercare are ca scop trans­formarea noastră după imaginea Sa. Unul dintre cele dintâi lucruri pe care trebuie să le învăţăm din
această călătorie este să nu pierdem nici o încercare, ci să le privim ca pe nişte ocazii favorabile. In cazul în  care  cărarea pe  care  mergi este mai dificilă, înseamnă că ai o chemare măreaţă.

 

Nevoia de disciplină

 

- Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Mulţi vor veni la ospăţul nunţii, dar puţini vor fi mireasa.

Când ne-am întors, înţelepciunea stătea chiar în spatele nostru. Avea înfăţişarea tânărului atlet pe care Ştefan l-a cunoscut şi zicea:

- Aleargă în cursa care-ţi stă înainte, şi premiul va fi mai mare decât îţi vei putea da seama. Ştii că ai nevoie de disciplină în antrenament pentru a te pregăti pentru cursă. Acum disciplinează-te în neprihănire. I-am chemat pe toţi să alerge, dar puţinii vor alerga pentru a câştiga. Antrenează-te ca, să câştigi.

Apoi dispăru.

- De ce a plecat?, a întrebat Ştefan.

- A spus tot ce era de spus pentru moment. Ţi-a vorbit despre disciplină. Eu consider că acesta este cel mai important cuvânt pentru tine în momentul de faţă.

-   Disciplină. Cât de mult am urât acest cuvânt!

-   Ţi-a vorbit despre cursă. Ai fost cumva alergător?

-   Bineînţeles, alergam foarte repede. Eram cel mai rapid din şcoală, şi chiar mi s-a oferit o bursă pentru o universitate renumită.

-   Presupun că nu ai acceptat.

-   Nu, nu am acceptat.

-   Din cauza lipsei de disciplină nu ai mai mers la colegiu?

-   Nu, ci a fost... A urmat o tăcere îndelungată, în care Ştefan se uita jos la picioare. Da, cred că se poate să fi fost asta.

-   Nu-ţi face griji acum. Oricum, trebuie să înţelegi ceva: mulţi dintre cei care sunt cei mai buni într-un anumit domeniu sau într-o anumită profesie nu devin niciodată oameni care realizează multe din cauza aceluiaşi lucru — lipsa de disciplină. Ceea ce faci acum este mult mai important decât orice altceva, chiar decât colegiul. Evident, disciplina a fost slăbiciunea ta, şi deja te-a costat enorm de mult, dar în Hristos toate lucrurile se înnoiesc. In El, şi cele mai mari slăbiciuni ale tale pot deveni "forţele tale cele mai mari. Acum eşti ucenicul Său, ceea ce înseamnă că eşti „disciplinat". .,

-   Ştiu că-mi spui adevărul, şi mai ştiu că nu vreau să pierd această cursă.       

-   Vezi cărarea ce duce spre munte?   

-   Da, o văd.

-   Se numeşte Disciplină. Rămâi pe ea dacă vrei să ajungi în vârf.   

 

Amin.

 

Originally published in English as The Call by Rick Joyner

                      MorningStar Publication 16000 Lancaster Highway

Charlotte, NC 28277  1-8000-542-0278