Un constructor al împărăţiei

Dacă pe drumul Damascului Saul s-ar fi întâlnit cu un predicator şi ar fi ascultat o predică, n-am mai fi auzit despre el azi. Dar el s-a întâlnit cu Domnul! (Predicile şi predicatorii pot fi ocoliţi, si adesea sânt, dar Hristos nu poate fi ocolit) In clipa aceea chiar, în ziua aceea, filozofia lui Pavel despre viaţă s-a întâlnit cu însăşi Viaţa! Acest zelot religios care sufla foc s-a întâlnit cu Domnul care botează cu foc. De aceea, atunci când Saul s-a convertit, întreaga civilizaţie şi-a schimbat cursul. (O, dacă Ţi-ar place, Doamne, să mai faci odată lucrul acesta!) Deşi în proprii săi ochi, fariseu rigid şi legiuitor fără pată, apostolul Pavel vine curând să mărturisească despre el că e cel dintâi dintre păcătoşi, în ochii lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare, căci Pavel fusese pentru biserica în faşă ce fusese Irod pentru Hristosul în faşă - schimbând întunericul de iad într-un şi mai sinistru întuneric.

Omul care are experienţa personală cu Dumnezeu nu e niciodată la cheremul omului care ştie să argumenteze, căci experienţa cu Dumnezeu îl costă ceva, si deci are o valoare şi o lucrare mare. Ce s-a întâmplat cu Pavel n-a fost un experiment, ci o experienţă. Totuşi, întâlnirea sa cu Cel Sfânt în ziua aceea trebuie să fi fost la fel de înfricoşătoare după cum a fost transformatoare. Pavel a avut viziunea orbitoare a Domnului, cu o strălucire care „întrecea pe a soarelui." Din clipa aceea Pavel a fost orb faţă de onorurile lumii. „Ştiu că nu mă vor cinsti cei ce nu Te cinstesc pe Tine!" spunea F.W.H. Meyer. Ciocnirea lui Saul cu Domnul Isus Hristos i-a spulberat dintr-odată tot visul lui cu privire la atotputerea imperială a intelectului şi a raţiunii, si le-a făcut cerşetoare sărăcăcioase. Aşa lovit cum era, Pavel coboară un pas mai jos în focul unei alte încercări cu Dumnezeu, dezbrăcarea şi lepădarea de sine din pustiul Arabiei (despre care buzele lui nici nu au curajul să vorbească!).

Şi undeva, acest constructor al împărăţiei pentru Dumnezeu, cu intelectul său colosal, cu aliniajul genealogic strălucit, L-a acceptat pe Domnul nu numai în înlocuire, ci şi în identificare. „Am murit cu El," spune el mai târziu. (Despre acest adevăr noi vorbim doar o mărturie a buzelor. Iar apostolul Pavel afirmă triumfal: „El t-r-ă-i-e-ş-t-e în mine!" Apucaţi, vă rog, acest adevăr cu amândouă mâinile. Dacă am spune şi noi la fel, ar mai râde prietenii noştri de viata noastră? Acest om care s-a vândut ca rob al lui Hristos s-a ridicat din cenuşa eului său, ca să fie Samsonul Noului Testament, ridicând din balamale porţile istoriei si întorcând şuvoiul curăţitor al Calvarului înspre grajdurile murdare ale corupţiei din lume. Binecuvântat om! După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, Pavel a declara-t război oricăror lucruri lumeşti. A fermecat intelectualitatea Atenei cu lira dulce a Evangheliei, sfîrsindu-şi apoi predica abrupt când a luat trâmbiţa învierii cu care i-a " împrăştiat pe atenienii speriaţi si pârjoliţi de acest adevăr.

Dar ce l-a făcut pe acest om să râdă în faţa stâncilor încruntate ale piedicilor din Asia? De ce a fost nevoie „să moară în fiecare zi"? Ce motiv e în spatele listei fără pereche a necazurilor sale(II Cor. 11)? De unde şi-a luat el raţiunea explicaţiei că trebuie să ducă o sarcină mai mare decât alţii pe umeri? Răspunsul nu e din ghicite sau din imaginaţie, ci din jurnalul bine ţinut al sufletului său. Clătinându-se de slăbiciune, are puterea să mai spună: „Nu eu ci Hristos trăieşte în mine!" (Galateni 2:20). Subliniaţi expresia! Aici Pavel nu declară credinţa lui în naşterea din fecioară, nici credinţa lui în învierea Domnului din morţi, deşi credea toate acestea, dar spune: „Hristos trăieşte în mine!" Din prăpastia ameţitoare a corupţiei („Nu mai sânt eu... ci păcatul care locuieşte în mine!" Romani 7:17), el se ridică si exclamă de pe înălţimea spiritualităţii: „Nu mai trăiesc eu... ci Hristos trăieşte în mine!" (Gal 2:20). Minunată transformare! Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă exemplară. El n-a fost un semnalizator ci o călăuză. Ascultaţi-l: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!" (Filipeni 4:9). Cu adevărat, a fost o „epistolă vie"!

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă excepţională. Cine ar fi atât de neghiob să afirme că zelul şi abnegaţia apostolului Pavel sânt şi ale noastre? Oare nu se potriveşte mai degrabă la noi expresia cealaltă: „Fiecare caută folosul său" ? A fost excepţional faptul că a scris atât de multe epistole şi a înfiinţat aşa multe biserici. Dar citiţi încă odată lista din II Corinteni 11. Oare încearcă el să sufere mai mult decât martirii, sau îşi etalează meritele ca să fie pus pe lista sfinţilor? Nicidecum! Cinste, pedigriu, locuri, merite, privilegii, sânt toate pentru apostolul Pavel un gunoi faţă de preţul mare de a-L cunoaşte pe Hristos Isus, şi ca prin ascultarea de El să fie găsit în El. Da, a fost excepţional în suferinţele îndurate (alţii i le-au ales). Dar a fost totodată excepţional în rugăciune (a fost alegerea lui personală). Dacă mai mulţi credincioşi ar fi tari în rugăciune, mai mulţi ar avea tărie în suferinţe. Rugăciunea dezvoltă oasele şi muşchii, tendoanele şi sfinţenia, tăria şi focul. Apostolul Pavel îl numeşte pe Duhul Sfânt martor în afirmaţia sa că ar vrea mai bine să fie el „anatema" pentru fraţii săi (Romani 9:3). Doamna Guyon a făcut o rugăciune asemănătoare. Brainerd si John Knox au fost oameni supuşi aceleaşi pasiuni. Când, fraţilor, am mai auzit noi asemenea rugăciuni la orele noastre de rugăciune? Nu putem avea rezultate mari din rugăciunile noastre mici! Legea rugăciunii este legea secerişului: cine seamănă puţin în rugăciune, seceră puţin; cine seamănă mult în rugăciune, seceră mult. Necazul e că noi încercăm să culegem din eforturile noastre ce n-am pus în ele.

Apoi, apostolul Pavel a trăit o viaţă de expansiune. Mulţi dintre noi, vai, ne mulţumim cu fărâmăturile ce rămân din munca altor lucrători ai Evangheliei. Dar apostolul Pavel n-a vrut să clădească pe temelia pusă de alţii (I Corinteni 3:10), fiindcă n-a lăsat să i se sclerozeze gândirea în dogme reci care să-l transforme într-o maşină ecleziastică si să rumege mistere metafizice. N-a stat să piardă ore în şir căutând speculaţii la chipul din vedenia lui Daniel. Nici nu s-a ascuns într-un laborator teologic să disece adevărul, să pună etichete pe fiole teologice, nici nu s-a bătut pe umăr pentru limbajul elegant pe care l-a inspirat în credeurile de mai târziu. Motivul e clar ca lumina soarelui.

Apostolul Pavel nu se apucă să scrie,, Viaţa lui Hristos"; în schimb, a demonstrat-o prin faimosul său„.Eu sânt dator!" (Romani 1:14). Ca şi cum ar fi fost omeneşte posibil, apostolul Pavel îşi pune toată strădania sub jurământ solemn, să plătească acea datorie. Preţul poate fi închisoarea, căci mai bine pentru câţiva ani să fie „întemniţat al lui Isus Hristos" decât să ştie că semenii săi vor sta în temniţele iadului pe veci. Pavel era hotărât să trăiască o viaţă de deplină şi totală consacrare. „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească!" (Galateni 6:17). Pavel s-a vândut pe sine lui Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii lui, fiecare gând al minţii, fiecare pas al picioarelor, fiecare dor al sufletului, toate sânt pentru Hristos şi mântuirea oamenilor. A înfuriat sinagogile, a aprins mulţimile, a iscat treziri şi răscoale, fie una fie cealaltă si uneori amândouă. (Noi se pare că n-avem niciuna!).

Chiar când tovarăşii de lucru l-au părăsit - „toţi m-au părăsit" (II Timotei 4:16), el s-a lăsat în „braţele atotputernice" şi a mers mai departe. A scăpat din complotul asasinărilor; dar cu pâinea zilnică trăia o moarte zilnică, căci însuşi mărturiseşte „în fiecare zi eu sânt în primejdie de moarte!" (I Corinteni 15:31). Magnifică i-a fost obsesia! Roadele Duhului erau deasupra lui Pavel; darurile Duhului lucrau prin, el. Ţinea evanghelizări urbane în timp ce cârpea corturi ca să-şi poată plăti cheltuielile. Fraţi predicatori, nu semănăm noi oare cu nişte găinuşe pipernicite faţă de vulturul de Pavel? Uneori, aproape să moară de foame, şi totuşi când avea masa întinsă postea. Tuturora le dădea binecuvântarea sa, iar el pe sine aproape că se dorea anatema. Cu viaţa sa revoluţionară şi teologia sa de baricade, s-a lăsat să fie spectacol, să fie o „privelişte înaintea oamenilor". „Oamenii aprinşi de un foc lăuntric al Duhului sânt oglinda umană a atomului care atunci când e spart declanşează energii cosmice!"

Apostolul Pavel transformat, transportat, şi gata să fie transplantat, ne destăinuie că si noi putem ajunge ca el. Ascultaţi-l ce spune în faţa lui Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sânt eu, afară de lanţurile acestea." (Fapte 26:29). Nu spune că ar vrea ca toţi să scrie cum a scris el. Nu spune că ar vrea ca toţi să înfiinţeze biserici ca el. Pavel nu spune „cum am făcut eu", ci „cum sânt eu!" (I Cor. 7:7). Duhul care l-a umplut pe Pavel ne poate umple şi pe noi, ca si, la fel ca el, să ne identificăm cu Hristos în jertfă, dacă nu în slujire.

Unde se va sfârşi lucrarea aceasta pentru tine, fratele meu? Nu ştiu. (Nici îngerii nici oamenii nu ştiu). Dar unde a început ştim, în trăirea vieţii de înlocuire, prin care nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Apostolul Pavel a trăit glorios şi a murit triumfător pentru că în jertfă si în suferinţă s-a identificat cu Domnul. La fel putem şi noi să trăim şi să murim, numai să vrem!

AMIN