1 IOAN

 

Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A" - „Ioan A", ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan.

 

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei" pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.

 

Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme cînd „ereziile" atacau crezul Bisericii creştine.

 

Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine" în special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal, „către credincioşi".

 

Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situaţie:

 

„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri" (1 Ioan 2:19).

 

Pretutindeni forma de adresare este: „eu", „voi", „noi" obişnuită în conversaţia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi". Autorul îi iubeşte pe cei cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt particulare activităţii unui păstor şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale.

 

Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorîte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele" (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautăsă vă rătăcească" (1 Ioan 2:26).

 

După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia „Docetismului". Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein" - „a părea", „a fi aparent". În dogmatica lor Isus „părea" a fi om, era uman numai „în aparenţă", căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări" din Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană.

 

Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice" în care „părinţii bisericeşti" au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp şi Tertulian.

 

Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre aspectul uman al lui „Isus" şi aspectul divin al „Fiului" şi al „Cristosului". Accentul negaţiei nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent" cu „Omul Isus".

 

Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în epistole pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor".

 

Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul" este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo-creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut.

 

La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei" şi „supremaţia conştiinţei". Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici" era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului".

 

Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură" a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre existenţa unei succesiuni valorice de „eoni" sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni" se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma" sau mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială.

 

A. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea", posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt" al Duhului lui Dumnezeu.

 

Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos", gnosticii erau adepţii unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului". Această „iluminare" se putea produce printr-o cunoaştere „esoterică" însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau „psuchikoi", oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.

 

Cea mai timpurie tradiţie asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică. Subscriem şi noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul" se infiltrase mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare" iniţiat ca Cerintius din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan.

 

Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut" şi să înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus, „divinul" Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală".

 

În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma".

 

Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.

 

Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul". Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum", „Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!"

 

Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sînge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge" (sîngele se referă la suferinţele şi moartea Sa).

 

Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin" s-a pogorît asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Cristos, persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi prin moarte.

 

B. Despre latura morală a sistemului „gnostic" găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi Eusebius.

 

Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „...împreunarea între bărbaţi... mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism". Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură" pe care Dumnezeu „le urăşte".

 

Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat", „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte... pentru că este născut din Dumnezeu" şi „Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut".

 

Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.

 

C. A treia caracteristică a „gnosticilor", incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie" a iluminaţilor, singurii care au ajuns să cunoască „adîncimile", gnosticii erau stăpîniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în primul rînd faţă de creştini.

 

Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum" (1 Ioan 2:9).

 

Cuvîntul „dragoste" este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din toate timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii". Se pare că Ioan şi-a meritat cu prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul": „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne spui mereu asta?" Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns...”

 

Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus ca şi Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească.

 

Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi învăţători", care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi numeşte:

 

1. „Falşi profeţi" (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura" prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivă „gura" prin care se face auzit „duhul rătăcirii". Iată de ce examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor" (1 Ioan 4:1-6).

 

2. „Amăgitori" (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.

 

3. „Anticrişti" (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos.

 

Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi"; „mulţi falşi profeţi", „mulţi amăgitori" şi „mulţi anticrişti". Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această fracţiune „ne-creştină" se separase de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru" şi „s-au dus în lume" (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit" pe duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea creştină". Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein" - a cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai" - a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia" -„îndrăzneală, încredere în atitudine".

 

Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost „născut din nou" şi are în sine „arvuna vieţii veşnice". Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creştine.

 

Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte „adevărul" lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).

 

Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:

 

1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis" (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit" (1 Ioan 5:20) şi „s-a manifestat" său „a fost arătat" („ephanerothe" în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sînge" (1 Ioan 5:6).

 

Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup" a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoaşterii:

 

2. Mărturia apostolilor - „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii - pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos", „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii" (1 Ioan 1:1-3; 4:14).

 

Al treilea lucru care ne dă certitudine este:

 

3. „Ungerea Duhului Sfînt". Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis", la cunoaştere: „Cît despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v-a învăţat ea" (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).

 

Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare ale „apei şi sîngelui" (1 Ioan 5:6, 8, 9).

 

În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea vieţii veşnice, Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi" ar fi ei.

 

Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi" şi „ei":

 

Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini... de ceea ce de fapt nici nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătoare, ci dimpotrivă luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu.

 

Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste caracteristice:

 

1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu" (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Cristosul a venit în trup" (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).

 

Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl" (2:23).

 

2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină" (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat" (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu"„nu păcătuieşte" pentru că a pus capăt unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).

 

Orice experienţă „mistică", presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul" (1:6).

 

3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu este dragoste" postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.

 

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:7, 8).

 

A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:

 

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul" (1:6).

 

„Cine zice: „Îl cunosc", şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el" (2:4).

 

„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum" (2:9).

 

O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima mărturisirea creştină a Bisericii.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Prefaţa (1:1-4)

 

I. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 - 2:2)

Împotriva:

a. negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)

b. negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9)

c. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)

 

II. Prima aplicare a testelor (2:3-27)

a. ascultarea sau „testul moaral" (2:3-6)

b. dragostea sau „testul social" (2:7-11)

c. o digresiune despre Biserică (2:13-14)

d. o digresiune despre lume (2:15-17)

e. credinţa sau „testul doctrinal" (2:18-27)

 

III. A doua aplicare a testelor (2:28 - 4:6)

a. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 - 3:10)

b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)

c. o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24)

d. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)

 

IV. A treia aplicare a testelor (4:7 - 5:5)

a. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)

b. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21)

c. o combinare a celor trei teste (5:1-5)

 

V. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17)

a. cei trei martori (5:6-12)

b. siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)

 

VI. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21)

a. „Ştim" că neprihănirea este divină (5:18)

b. „Ştim " că lumea zace în păcat (5:19)

c. „Ştim" că Evanghelia este mîntuitoare (5:20)

d. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)

 

********************************************